Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de la Consistoriul Public Ordinar
din 24 martie 2006, Piaţa San Pietro

Venerabili Cardinali, Patriarhi şi Episcopi,
Distinşi oaspeţi,
Dragi fraţi şi surori în Cristos!

În ajunul solemnităţii Bunei Vestiri, starea de spirit de penitenţă a Postului Mare face loc celei de sărbătoare: astăzi, Colegiul Cardinalilor urmează să se mărească cu 15 noi membri. Vouă în special, iubiţii mei fraţi pe care am avut bucuria să vă ridic la treapta cardinalatului, vă adresez cele mai sincere şi cordiale saluturi, şi îi mulţumesc Cardinalului William Joseph Levada pentru sentimentele şi urările de bine pe care mi le-a transmis în numele vostru. Sunt de asemenea bucuros să îi salut pe ceilalţi Cardinali prezenţi, pe Patriarhii, Episcopii, preoţii, călugării şi călugăriţele şi numeroşii credincioşi laici, în special membrii familiilor ce au venit aici pentru a-i onora pe noii Cardinali în rugăciune şi bucurie creştină. Cu deosebită recunoştinţă salut distinsele autorităţi civile şi guvernamentale, reprezentând diferite naţiuni şi instituţii. Consistoriul Public Ordinar este un eveniment ce manifestă cel mai elocvent natura universală a Bisericii, care s-a răspândit în fiecare colţ al lumii pentru a proclama tuturor oamenilor Vestea Bună a lui Cristos, Mântuitorul nostru. Iubitul Papă Ioan Paul al II-lea a celebrat nouă Consistorii în total, contribuind astfel la înnoirea efectivă a Colegiului Cardinalilor după linii stabilite de Conciliul Vatican II şi de Servul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea. Este adevărat că de-a lungul secolelor Colegiul Cardinalilor s-a schimbat în diferite moduri, dar cu toate acestea substanţa şi natura esenţială a acestui organism eclezial a rămas nealterată. Rădăcinile lui vechi, dezvoltarea istorică şi componenţa de astăzi îl fac cu adevărat un fel de “senat”, chemat să coopereze îndeaproape cu Succesorul lui Petru în îndeplinirea sarcinilor legate de slujirea sa apostolică universală.

Cuvântul lui Dumnezeu, care tocmai a fost proclamat nouă, ne întoarce în timp. Cu Evanghelistul Marcu ne întoarcem la însăşi originea Bisericii, mai exact la originea slujirii petrine. Cu ochii inimilor îl vedem încă o dată pe Domnul, spre care este total îndreptată şi dedicată lauda şi slava actului pe care îl săvârşim acum. Cuvintele pe care le spune ne amintesc definiţia dată Pontifului Roman de Sfântul Grigore cel Mare: “Servus servorum Dei”. Când Isus le explică celor Doisprezece Apostoli faptul că autoritatea lor va trebui exercitată în mod diferit de cea a “conducătorilor popoarelor”, el o explică în termeni de slujire: “Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul (diakonos) vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul (doulos) tuturor” (Marcu 10,43-44). Disponibilitatea totală şi generoasă de a-i sluji pe ceilalţi este semnul distinctiv al celor aflaţi în poziţii cu autoritate în Biserică, pentru că aşa a fost şi pentru Fiul Omului, care “nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10,45). Deşi El era Dumnezeu, sau am putea spune chiar condus de divinitatea Sa, El şi-a asumat firea de slujitor – “formam servi” – după cum frumos se spune în imnul către Cristos din scrisoarea către Filipeni (cf. 2:6-7).

Primul “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu” este deci Isus. După El şi unit cu El vin Apostolii; şi între aceştia în mod special Petru, căruia Domnul i-a încredinţat responsabilitatea de a-i conduce turma. Papa trebuie să fie primul care să se facă slujitorul tuturor. Mărturie clară despre aceasta găsim în prima lectură de astăzi, care ne pune în faţa îndemnului lui Petru către “prezbiterii” şi bătrânii comunităţii (cf. 1Petru 5,1). Este un îndemn dat cu autoritatea pe care Apostolul o are în urma faptului că el este un martor al suferinţelor lui Cristos, Bunul Păstor. Simţim faptul că cuvintele lui Petru vin din experienţa sa personală de slujire a turmei lui Dumnezeu, dar mai înainte de orice şi în primul rând ele vin din faptul că a văzut direct modul în care s-a comportat Isus: modul în care El a slujit până la sacrificiu, modul în care s-a umilit până la moarte, moartea pe cruce, încredinţându-se Tatălui, care mai apoi l-a înălţat. Petru, asemenea lui Paul, era total “cucerit” de Cristos – “comprehensus sum a Christo Iesu” (cf. Filipeni 3,12) – şi asemenea lui Paul el îi putea îndemna pe bătrâni cu deplină autoritate deoarece nu mai era el cel ce trăia, ci Cristos trăia în el “vivo autem iam non ego, vivit vero in me Christus” (Galateni 2,20).

Da, venerabili şi dragi fraţi, aceste cuvinte ale Prinţului Apostolilor se aplică în special celor care sunt chemaţi să poarte veşmintele purpurii de Cardinal: “Pe prezbiterii care sunt între voi, eu care sunt prezbiter ca şi ei şi martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al gloriei care se va arăta” (1 Petru 5,1). Aceste cuvinte, în structura lor esenţială, amintesc misterul pascal, prezent în mod special în inimile noastre în aceste zile ale Postului Mare. Sfântul Petru le aplică lui însuşi, ca “prezbiter” (sympresbyteros), indicând faptul că bătrânul în Biserică, prezbiterul, prin experienţa acumulată de-a lungul anilor şi prin încercările prin care a trecut şi pe care le-a depăşit, trebuie să fie în mod special “acordat” cu dinamica interioară a misterului pascal. De câte ori, dragi fraţi care tocmai aţi primit demnitatea cardinalatului, aţi găsit în aceste cuvinte motiv de meditaţie şi izvor de inspiraţie spirituală pentru a merge pe urmele Domnului crucificat şi înviat! Cerinţele pe care le presupune noua voastră responsabilitate va confirma aceste cuvinte într-un nou şi incitant mod. Mai strâns legaţi de Succesorul lui Petru, voi veţi fi chemaţi să lucraţi împreună cu el în îndeplinirea slujirii sale ecleziale particulare, iar aceasta va însemna pentru voi o mai intensă participare la misterul Crucii, împărtăşind suferinţele lui Cristos. Noi toţi suntem mărturisitori adevăraţi ai suferinţelor Sale astăzi, în lume şi de asemenea în Biserică, şi de aceea vom avea parte şi de gloria Sa. Voi veţi putea să vă adăpaţi mai abundent din izvoarele de har şi să răspândiţi mai eficient roadele lor de viaţă dătătoare celor de lângă voi.

Venerabili şi dragi fraţi, doresc să sintetizez semnificaţia acestei noi chemări pe care voi aţi primit-o prin cuvântul pe care l-am pus în centrul primei mele enciclice: iubire. Acesta se potriveşte bine culorii veşmintelor voastre de Cardinali. Fie ca purpuriul pe care îl purtaţi acum să exprime mereu iubirea lui Cristos, caritas Christi, inspirându-vă o iubire mai aprinsă pentru Cristos, pentru Biserica Sa şi pentru întreaga omenire. Aveţi acum un motiv în plus să aprindeţi în voi acele sentimente care l-au condus pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu să îşi verse sângele spre iertarea păcatelor lumii întregi. Contez pe voi, venerabili fraţi, după cum contez pe întreg Colegiul în care sunteţi acum introduşi, să proclamaţi lumii că “Deus caritas est”, şi să o faceţi mai presus de toate prin mărturia comuniunii sincere dintre creştini: “Prin aceasta”, a spus Isus, “vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Contez pe voi, dragi fraţi Cardinali, să vă asiguraţi că principiul iubii se răspândeşte pretutindeni, şi că dă viaţă nouă Bisericii la fiecare nivel al Ierarhiei ei, în fiecare grup de credincioşi, în fiecare institut religios, în fiecare iniţiativă spirituală, apostolică sau umanitară. Contez pe voi să vegheaţi ca sarcina noastră comună de a ne aţinti privirile asupra Inimii deschise a lui Cristos să grăbească şi păzească drumul nostru spre unitatea deplină a creştinilor. Contez pe voi să vegheaţi ca grija Bisericii pentru săraci şi nevoiaşi să provoace lumea printr-o declaraţie puternică despre civilizaţia iubirii. Pe toate acestea le văd simbolizate în veşmintele purpurii pe care le-aţi primit. Fie ca ele să reprezinte un simbol pentru iubirea lui Cristos, care să strălucească în vieţile noastre.

Încredinţez această rugăciune a mea în mâinile materne ale Fecioarei Maria din Nazaret, izvorul de viaţă şi sânge pe care Fiul lui Dumnezeu le-a vărsat pe Cruce ca expresie supremă a iubirii sale. În misterul Bunei Vestiri, pe care ne pregătim să îl celebrăm, ni se revelează faptul că cuvântul Divin a fost făcut trup prin acţiunea Duhului Sfânt şi că a venit să locuiască între noi. Prin mijlocirea Mariei, fie ca Duhul adevărului şi iubirii să se reverse cu abundenţă asupra noilor Cardinali şi asupra noastră, pentru ca să devenim tot mai mult configuraţi după Cristos, să ne dedicăm neîncetat construirii Bisericii şi răspândirii Evangheliei în lume.