Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Consistoriul cu crearea a 22 de Cardinali
sâmbătă, 18 februarie 2012

“Tu es Petrus, et super hanc petram aedificabo Ecclesiam meam”

Veneraţi Fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Cu aceste cuvinte cântul de intrare ne-a introdus în ritualul solemn şi sugestiv al Consistoriului obişnuit public pentru crearea noilor cardinali, pentru impunerea beretei, pentru încredinţarea inelului şi pentru acordarea titlului. Sunt cuvintele eficace prin care Isus l-a constituit pe Petru ca fundament solid al Bisericii. Credinţa reprezintă factorul calificator al acestui fundament: de fapt, Simon devine Petru – stâncă – deoarece a mărturisit credinţa sa în Isus Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu. În vestirea lui Cristos Biserica este legată de Petru şi Petru este rânduit în Biserică drept stâncă; însă cel care zideşte Biserica este Cristos însuşi, Petru trebuie să fie un element deosebit al construcţiei. Trebuie să fie aşa prin fidelitatea faţă de mărturisirea sa făcută la Cezareea lui Filip, în virtutea afirmaţiei: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”.

Cuvintele adresate de Isus lui Petru scot bine în evidenţă caracterul eclezial al evenimentului de astăzi. De fapt, noii cardinali, prin acordarea titlului unei biserici din această Cetate sau dintr-o Dieceză suburbană, sunt inseraţi cu toate drepturile în Biserica Romei condusă de Succesorul lui Petru, pentru a coopera strâns cu el în conducerea Bisericii universale. Aceşti iubiţi cardinali, care peste puţin timp vor face parte din Colegiul Cardinalilor, se vor uni cu legături noi şi mai puternice nu numai cu Pontiful Roman, ci şi cu întreaga comunitate a credincioşilor răspândiţi în toată lumea. În desfăşurarea slujirii lor speciale în susţinerea ministeriului petrin, noii cardinali vor fi chemaţi de fapt să ia în considerare şi să evalueze evenimentele, problemele şi criteriile pastorale care ating misiunea întregii Biserici. În această misiune delicată le va fi exemplu şi ajutor mărturia de credinţă dată cu viaţa şi cu moartea de către Principele Apostolilor, care, din iubire faţă de Cristos, s-a dăruit în întregime pe sine însuşi până la jertfa supremă.

Cu această semnificaţie trebuie înţeleasă şi impunerea beretei roşii. Noilor cardinali le este încredinţată slujirea iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de Biserica sa, iubire faţă de fraţi cu o dăruire absolută şi necondiţionată, până la vărsarea sângelui, dacă este necesar, aşa cum afirmă formula de impunere a beretei şi aşa cum arată culoarea roşie a hainelor îmbrăcate. În afară de asta, lor li se cere să slujească Biserica cu iubire şi vigoare, cu limpezimea şi înţelepciunea învăţătorilor, cu energia şi tăria păstorilor, cu fidelitatea şi curajul martirilor. Este vorba de a fi slujitori eminenţi ai Bisericii care are în Petru fundamentul vizibil al unităţii.

În textul evanghelic proclamat puţin mai devreme, Isus se prezintă ca slujitor, oferindu-se ca model de imitat şi de urmat. Din fundalul celei de-a treia anunţări a pătimirii, morţii şi învierii Fiului Omului, se desprinde cu un contrast strident scena cu cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan, care încă mai urmăresc vise de glorie alături de Isus. El i-au cerut: “Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta” (Mc 10,37). Fulgerătoare este replica lui Isus şi neaşteptată este întrebarea sa: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu?” (v. 38). Aluzia este foarte clară: potirul este cel al pătimirii, pe care Isus îl acceptă pentru a realiza voinţa Tatălui. Slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor, dăruirea de sine: aceasta este logica pe care credinţa autentică o imprimă şi o dezvoltă în trăirea noastră zilnică şi care, în schimb, nu este stilul lumesc al puterii şi al gloriei.

Iacob şi Ioan cu această cerere a lor arată că nu înţeleg logica de viaţă pe care Isus o mărturiseşte, acea logică – conform Învăţătorului – care trebuie să-l caracterizeze pe discipol, în spiritul său şi în acţiunile sale. Şi logica greşită nu locuieşte numai în cei doi fii ai lui Zebedeu deoarece, conform evanghelistului, contagiază şi pe “ceilalţi zece” apostoli care “au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan” (v. 41). Sunt cuprinşi de indignare pentru că nu este uşor a intra în logica Evangheliei şi a lăsa logica puterii şi a gloriei. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că toţi apostolii erau încă imperfecţi, fie cei doi care vor să se ridice deasupra celor zece, fie ceilalţi care sunt invidioşi faţă de ei (cf. Comentariu la Matei, 65, 4: PG 58, 622). Şi comentând textele paralele din Evanghelia sfântului Luca, sfântul Ciril din Alexandria adaugă: “Discipolii au căzut în slăbiciunea umană şi discutau unul cu altul despre cine era conducător sau superior faţă de ceilalţi… Asta s-a întâmplat şi ne-a fost relatat pentru avantajul nostru… Ceea ce s-a întâmplat sfinţilor Apostoli se poate revela pentru noi un stimulent la umilinţă” (Comentariu la Luca, 12, 5, 24: PG 72, 912). Acest episod îi dă lui Isus ocazia de a se adresa tuturor discipolilor şi de “a-i chema la sine”, ca şi cum i-ar strânge la pieptul său, pentru a forma ca un trup unic şi indivizibil cu El şi a arăta care este drumul pentru a ajunge la adevărata glorie, aceea a lui Dumnezeu: “Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,42-44).

Dominare şi slujire, egoism şi altruism, posesie şi dăruire, interes şi gratuitate: aceste logici profund contrastante se confruntă în orice timp şi în orice loc. Nu este nici o îndoială cu privire la drumul ales de Isus: El nu se limitează să-l arate prin cuvinte discipolilor de atunci şi de astăzi, ci îl trăieşte în însuşi trupul său. De fapt, explică: “Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (v. 45). Aceste cuvinte luminează cu intensitate singulară Consistoriul public de astăzi. Ele răsună în adâncul sufletului şi reprezintă o invitaţie şi o chemare, o încredinţare şi o încurajare în special pentru voi, iubiţi şi veneraţi Fraţi care urmează să faceţi parte din Colegiul Cardinalilor.

Conform tradiţiei biblice, Fiul Omului este cel care primeşte puterea şi stăpânirea de la Dumnezeu (cf. Dan 7,13şu). Isus interpretează misiunea sa pe pământ suprapunând figurii Fiului Omului pe aceea a Slujitorului suferind, descris de Isaia (cf. Is 53,1-12). El primeşte puterea şi gloria numai ca “slujitor”; dar este slujitor pentru că primeşte asupra sa destinul de durere şi de păcat al întregii omeniri. Slujirea sa se realizează în fidelitate totală şi în responsabilitate deplină faţă de oameni. Pentru aceasta, acceptarea liberă a morţii sale violente devine preţul de eliberare pentru mulţi, devine începutul şi fundamentul răscumpărării fiecărui om şi a întregului neam omenesc.

Iubiţi Fraţi, care urmează să faceţi parte din Colegiul Cardinalilor! Dăruirea totală de sine oferită de Cristos pe cruce să fie pentru voi principiu, stimulent şi forţă pentru o credinţă care acţionează în caritate. Misiunea voastră în Biserică şi în lume să fie mereu şi numai “în Cristos”, să răspundă logicii sale şi nu logicii lumii, să fie luminată de credinţă şi însufleţită de caritatea care vin la noi din Crucea glorioasă a Domnului. Pe inelul pe care vi-l voi încredinţa peste puţin timp, sunt reprezentaţi sfinţii Petru şi Paul, având în centru o stea care o evocă pe Sfânta Fecioară Maria. Purtând acest inel, voi sunteţi chemaţi zilnic să vă amintiţi de mărturia pe care cei doi Apostoli au dat-o despre Cristos până la moartea prin martiriu aici la Roma, fecundând astfel cu sângele lor Biserica. În timp ce referinţa la Fecioara Maria va fi mereu pentru voi o invitaţie de a o urma pe aceea care a fost tare în credinţă şi slujitoare umilă a Domnului.

Încheind această scurtă reflecţie, aş vrea să adresez salutul meu cordial şi mulţumirea mea vouă tuturor celor prezenţi, îndeosebi Delegaţiilor oficiale din diferite ţări şi reprezentanţelor din mai multe Dieceze. Noii cardinali, în slujirea lor, sunt chemaţi să rămână mereu fideli lui Cristos, lăsându-se conduşi numai de Evanghelia sa. Iubiţi fraţi şi surori, rugaţi-vă pentru ca în ei să se poată oglindi pe viu unicul nostru Păstor şi Învăţător, Domnul Isus, izvor oricărei înţelepciuni, care indică drumul pentru toţi. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să pot să ofer mereu Poporului lui Dumnezeu mărturia învăţăturii sigure şi să ţin cu fermitate blândă cârma sfintei Biserici. Amin!