Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Consistoriul cu crearea a 24 de Cardinali
sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Iubiţi Cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

Domnul îmi dă bucuria de a împlini, încă o dată, acest act solemn, prin care Colegiul Cardinalilor se îmbogăţeşte cu noi membri, aleşi din diferitele părţi ale lumii: este vorba de păstori care conduc cu zel importante comunităţi diecezane, de prelaţi care sunt în fruntea dicasterelor din Curia Romană, sau care au slujit cu fidelitate exemplară Biserica şi Sfântul Scaun. De astăzi, ei fac parte din acel coetus particularis, care aduce Succesorului lui Petru o colaborare mai directă şi asiduă, susţinându-l în exercitarea ministeriului său universal. Înainte de toate adresez lor salutul meu afectuos, reînnoind exprimarea stimei şi a aprecierii mele vii pentru mărturia pe care o aduc Bisericii şi lumii. În mod deosebit, îl salut pe Arhiepiscopul Angelo Amato şi îi mulţumesc pentru expresiile amabile pe care mi le-a adresat. Apoi, adresez cordialul meu bun venit delegaţiilor oficiale din diferite ţări, reprezentanţelor din numeroase Dieceze şi celor care au venit aici pentru a participa la acest eveniment, în timpul căruia aceşti veneraţi şi iubiţi fraţi primesc semnul demnităţii de Cardinal, cu impunerea beretei şi încredinţarea titlului unei biserici din Roma.

Legătura de comuniune şi afecţiune specială care îi leagă pe aceşti noi Cardinali de Papa îi face cooperatori unici şi preţioşi la mandatul înalt încredinţat de Cristos lui Petru, de a paşte oile Sale (cf. Ioan 21,15-17), pentru a reuni popoarele cu grija carităţii lui Cristos. Tocmai din această iubire s-a născut Biserica, chemată să trăiască şi să meargă conform poruncii Domnului, în care se rezumă toată legea şi profeţii. A fi uniţi cu Cristos în credinţă şi în comuniune cu El înseamnă a fi “înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” (Efeseni 3,17), ţesutul care uneşte toate mădularele Trupului lui Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu tocmai proclamat ne ajută să medităm tocmai asupra acestui aspect atât de important. În textul din Evanghelie (Marcu 10,32-45) este pusă în faţa ochilor noştri icoana lui Isus ca Mesia – prevestit de Isaia (cf. Isaia 53) – care nu a venit ca să fie slujit, ci să slujească: stilul Său de viaţă devine baza noilor raporturi în interiorul comunităţii creştine şi a unui nou mod de a exercita autoritatea. Isus este în drum spre Ierusalim şi prevesteşte pentru a treia oară, indicând-o discipolilor, calea prin care intenţionează să ducă la împlinire opera încredinţată lui de către Tatăl: este calea umilei dăruiri de Sine până la jertfirea vieţii, calea Pătimirii, calea Crucii. Şi totuşi, chiar şi după această vestire, aşa cum s-a întâmplat pentru cele precedente, discipolii dezvăluie toată dificultatea lor de a înţelege, de a face “exodul” necesar de la o mentalitate lumească la mentalitatea lui Dumnezeu. În această situaţie sunt cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan, care îi cer lui Isus să stea pe primele locuri alături de El în “glorie”, manifestând aşteptări şi proiecte de măreţie, de autoritate, de onoare conform lumii. Isus, care cunoaşte inima omului, nu este tulburat de această cerere, ci îi scoate în evidenţă imediat însemnătatea profundă: “voi nu ştiţi ce cereţi”; apoi îi conduce pe cei doi fraţi să înţeleagă ce anume comportă a-l urma pe El.

Care este aşadar calea pe care trebuie să o parcurgă cel care doreşte să fie discipol? Este calea Învăţătorului, este calea ascultării totale faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta, Isus îi întreabă pe Iacob şi pe Ioan: sunteţi dispuşi să împărtăşiţi această alegere a Mea de a împlini până la capăt voinţa Tatălui? Sunteţi dispuşi să parcurgeţi acest drum care trece prin umilire, suferinţă şi moarte din iubire? Cei doi discipoli, cu răspunsul lor sigur “putem”, arată, încă o dată, că nu au înţeles sensul real a ceea ce le prevede Învăţătorul. Şi din nou Isus, cu răbdare, îi determină să facă un pas ulterior: nici măcar experimentarea potirului suferinţei şi a botezului morţii nu le dă dreptul la primele locuri, pentru că acest lucru este “pentru cei pentru care a fost pregătit”, este în mâinile Tatălui ceresc; omul nu trebuie să calculeze, trebuie pur şi simplu să se abandoneze lui Dumnezeu, fără pretenţii, conformându-se voinţei Sale.

Indignarea celorlalţi discipoli devine ocazie pentru a extinde învăţătura la întreaga comunitate. Înainte de toate, Isus “i-a chemat la El”: este gestul vocaţiei originare, la care îi invită să se întoarcă. Este foarte semnificativă această referire la momentul constitutiv al vocaţiei celor doisprezece, la acel “a sta cu Isus” pentru a fi trimişi, deoarece aminteşte cu claritate că orice slujire eclezială este întotdeauna răspuns la o chemare a lui Dumnezeu, nu este niciodată rod al unui proiect propriu sau al unei ambiţii proprii, ci este conformarea voinţei proprii la aceea a Tatălui care este în ceruri, asemenea lui Cristos în Ghetsimani (cf. Luca 22,42). În Biserică nimeni nu este stăpân, ci toţi sunt chemaţi, toţi sunt trimişi, toţi sunt atinşi şi conduşi de harul divin. Şi aceasta este şi siguranţa noastră! Numai reascultând cuvântul lui Isus, care cere “vino şi urmează-mă”, numai întorcându-ne la vocaţia originară putem să înţelegem propria prezenţă şi propria misiune de discipoli autentici în Biserică.

Cererea lui Iacob şi Ioan şi indignarea “celorlalţi zece” apostoli ridică o întrebare centrală la care Isus doreşte să răspundă: cine este mare, cine este “primul” pentru Dumnezeu? Înainte de toate, privirea se îndreaptă spre comportamentul pe care riscă să îl asume “cei care sunt consideraţi conducătorii naţiunilor”: “dominarea şi asuprirea”. Isus le indică discipolilor un mod complet diferit: “Însă între voi să nu fie aşa”. Comunitatea Sa urmează o altă regulă, o altă logică, un alt model: “Cine vrea să devină mare între voi să fie servitorul vostru şi cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie sclavul tuturor”. Criteriul măreţiei şi al primatului conform lui Dumnezeu nu este dominarea, ci slujirea; diaconia este legea fundamentală a discipolului şi a comunităţii creştine, şi ne lasă să întrevedem ceva din “Domnia lui Dumnezeu”. Şi Isus indică şi punctul de referinţă: Fiul Omului, care a venit pentru a sluji; adică sintetizează misiunea Sa sub categoria slujirii, înţeleasă nu în sens generic, ci în cel concret al Crucii, al dăruirii totale a vieţii ca “răscumpărare”, ca mântuire pentru mulţi, şi o arată ca şi condiţie pentru urmare. Este un mesaj valabil pentru apostoli, pentru toată Biserica, valabil mai ales pentru cei care au îndatoriri de conducere în Poporul lui Dumnezeu. Nu este logica dominării, a puterii conform criteriilor umane, ci logica aplecării pentru a spăla picioarele, logica slujirii, logica Crucii care este la baza oricărei exercitări a autorităţii. În orice timp Biserica se angajează să se conformeze acestei logici şi să o mărturisească pentru a face să transpară adevărata “Domnie a lui Dumnezeu”, aceea a iubirii.

Veneraţi fraţi aleşi la demnitatea de Cardinal, misiunea la care Dumnezeu vă cheamă astăzi şi care vă conferă o slujire eclezială şi mai încărcată de responsabilitate, cere o voinţă tot mai mare de a asuma stilului Fiului lui Dumnezeu, care a venit în mijlocul nostru ca acela care slujeşte (cf. Luca 22,25-27). Este vorba de a-l urma în dăruirea Sa de iubire umilă şi totală Bisericii, Mireasa Sa, pe Cruce: pe acel lemn bobul de grâu, lăsat de către Tatăl să cadă pe ogorul lumii, moare pentru a deveni rod copt. Pentru aceasta este nevoie de o înrădăcinare şi mai profundă şi trainică în Cristos. Raportul intim cu El, care transformă tot mai mult viaţa în aşa fel încât să se poată spune cu Sfântul Paul “nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20), constituie exigenţa primară pentru ca slujirea noastră să fie senină şi bucuroasă şi să poată da rodul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi.

Iubiţi fraţi şi surori, care sunteţi astăzi în jurul noilor Cardinali: rugaţi-vă pentru ei! Mâine, în această Bazilică, în timpul concelebrării în solemnitatea lui Cristos Regele universului, le voi încredinţa inelul. Va fi o ocazie ulterioară în care “să-l lăudăm pe Domnul, care rămâne fidel pentru totdeauna” (Psalm 145), aşa cum am repetat în Psalmul responsorial. Duhul Său să îi susţină pe noii Cardinali în angajamentul de slujire a Bisericii, urmându-l pe Cristos al Crucii şi, dacă este necesar, usque ad effusionem sanguinis, gata mereu – aşa cum ne spunea Sfântul Petru în lectura proclamată – să răspundă oricui ar cere cont de speranţa care este în noi (cf. 1Petru 3,15). Mariei, Maica Bisericii, îi încredinţez pe noii Cardinali şi slujirea lor eclezială, pentru ca, prin ardoare apostolică, să poată proclama tuturor neamurilor iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Amin.