Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la consacrarea Catedralei Sagrada Familia
Barcelona, 7 noiembrie 2010

Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,

“Ziua aceasta este închinată Domnului Dumnezeului vostru, să nu fiţi trişti, nici să plângeţi!… Bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neemia 8,9-11). Cu aceste cuvinte din prima lectură pe care am proclamat-o doresc să vă salut pe voi toţi cei care sunteţi aici prezenţi pentru a participa la această celebrare. Adresez un salut afectuos Maiestăţilor Regale ale Spaniei, care au dorit în mod cordial să fie uniţi cu noi. Salutul meu recunoscător se îndreaptă spre Cardinalul Lluis Martinez Sistach, Arhiepiscop de Barcelona, pentru cuvintele de bun-venit şi pentru invitaţia sa la consacrarea acestei biserici a Sfintei Familii, sinteză minunată de tehnică, artă şi credinţă. Îl salut şi pe Cardinalul Ricardo Maria Carles Gordo, Arhiepiscop emerit de Barcelona, pe ceilalţi Cardinali şi fraţi întru episcopat, în special pe Episcopul auxiliar al acestei Biserici particulare, precum şi pe numeroşii preoţi, diaconi, seminarişti, călugări şi credincioşi care participă la această solemnă celebrare. În acelaşi timp, adresez salutul meu respectuos autorităţilor naţionale, regionale şi locale, precum şi membrilor altor comunităţi creştine, care se unesc la bucuria şi lauda noastră recunoscătoare adusă lui Dumnezeu.

Această zi este un punct semnificativ într-o lungă istorie de aspiraţii, de muncă şi de generozitate, care durează de mai mult de un secol. În aceste momente, aş dori să amintesc fiecare dintre persoanele care au făcut posibilă bucuria care ne pătrunde astăzi pe noi toţi: de la promotori până la executanţii acestei opere; de la arhitecţii şi zidarii ei la toţi cei care au oferit, într-un mod sau altul, contribuţia lor de neînlocuit pentru a face posibilă construirea progresivă a acestui edificiu. Şi, mai ales, amintim pe cel care a fost sufletul şi artizanul acestui proiect: Antoni Gaudi, arhitect genial şi creştin coerent, a cărui flacără a credinţei a ars până la sfârşitul vieţii sale, trăită cu demnitate şi austeritate absolută. Acest eveniment este, într-un anumit fel, punctul culminant şi deblocarea unei istorii a acestui ţinut catalan care, mai ales începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a dat o mulţime de sfinţi şi fondatori, martiri şi poeţi creştini. Istorie de sfinţenie, de creaţii artistice şi poetice, născute din credinţă, pe care astăzi le culegem şi le prezentăm ca ofrandă lui Dumnezeu în această celebrare euharistică.

Bucuria pe care o simt de a putea prezida această celebrare s-a mărit atunci când am aflat că acest edificiu sacru, încă de la originile sale, este strâns legat de figura Sf. Iosif. M-a emoţionat în special siguranţa cu care Gaudi, în faţa nenumăratelor dificultăţi pe care a trebuit să le înfrunte, exclama plin de încredere în Providenţa divină: “Sfântul Iosif va termina templul”. De aceea, nu este acum lipsit de semnificaţie faptul că un Papă al cărui nume de botez este Iosif consacră acest templu. Ce înseamnă a consacra această biserică? În inima lumii, în faţa privirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, într-un umil şi bucuros act de credinţă, am înălţat o imensă masă de materie, rod al naturii şi al unui incalculabil efort al inteligenţei umane, constituind această operă de artă. Ea este un semn vizibil al Dumnezeului invizibil, spre a cărui glorie se înalţă semeţe aceste turnuri, săgeţi care indică absolutul luminii şi al Celui care este Lumina, Înălţimea şi Frumuseţea.

În acest ambient, Gaudi a dorit să unească inspiraţia care îi venea de la cele trei cărţi mari din care se hrănea ca om, ca şi credincios şi ca arhitect: cartea naturii, cartea Sfintei Scripturi şi cartea Liturgiei. Astfel a unit realitatea lumii şi istoria mântuirii, aşa cum ne este relatată în Biblie şi făcută prezentă în Liturgie. A introdus în edificiul sacru pietre, copaci şi viaţă umană, pentru ca întreaga creaţie să conveargă în lauda divină, dar, în acelaşi timp, a scos în afară “altarele”, pentru a pune în faţa oamenilor misterul lui Dumnezeu revelat în naşterea, pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În felul acesta, a colaborat în manieră genială la edificarea unei conştiinţe umane ancorată în lume, deschisă faţă de Dumnezeu, iluminată şi sfinţită de Cristos. Şi a realizat ceea ce astăzi este una dintre îndatoririle cele mai importante: depăşirea rupturii dintre conştiinţa umană şi conştiinţa creştină, dintre existenţa în această lume vremelnică şi deschiderea la viaţa veşnică, dintre frumuseţea lucrurilor şi Dumnezeu ca Frumuseţe. Antoni Gaudi nu a realizat toate acestea cu cuvinte, ci cu pietre, linii, suprafeţe şi turnuri. În realitate, frumuseţea este marea necesitate a omului; este rădăcina din care cresc trunchiul păcii noastre şi roadele speranţei noastre. Frumuseţea îl şi revelează pe Dumnezeu deoarece, asemenea Lui, opera frumoasă este pură gratuitate, invită la libertate şi smulge din egoism.

Am consacrat acest spaţiu sacru lui Dumnezeu, care s-a revelat şi ni s-a dăruit nouă în Cristos, pentru a fi definitiv Dumnezeu cu oamenii. Cuvântul revelat, umanitatea lui Cristos şi Biserica Sa sunt cele trei exprimări maxime ale manifestării Sale şi ale darului Său oferit oamenilor. “Fiecare să aibă grijă cum construieşte. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (1Corinteni 3,10-11), spune Sf. Paul în a doua lectură. Domnul Isus este piatra care susţine povara lumii, care menţine coeziunea Bisericii şi adună în unitate finală toate cuceririle omenirii. În El avem Cuvântul şi Prezenţa lui Dumnezeu, şi de la El Biserica primeşte propria viaţă, propria doctrină şi propria misiune. Biserica nu are consistenţă de la ea însăşi; este chemată să fie semn şi instrument al lui Cristos, în pură ascultare faţă de autoritatea Sa şi în totală slujire a mandatului încredinţat ei. Cristos Unic întemeiază Biserică Unică; El este stânca pe care se întemeiază credinţa noastră. Bazaţi pe această credinţă, încercăm împreună să arătăm lumii faţa lui Dumnezeu, care este iubire şi este unicul care poate răspunde la dorinţa de plinătate a omului.

Aceasta este marea îndatorire, a arăta tuturor că Dumnezeu este Dumnezeul păcii şi nu al violenţei, al libertăţii şi nu al constrângerii, al înţelegerii şi nu al discordiei. În acest sens, cred că consacrarea acestei biserici a Sfintei Familii, într-o epocă în care omul pretinde să îşi construiască viaţa fără Dumnezeu, ca şi cum nu ar mai avea nimic să îi spună, este un eveniment cu mare semnificaţie. Gaudi, cu opera sa, ne arată că Dumnezeu este adevărata măsură a omului, că secretul adevăratei originalităţi constă, aşa cum spunea el, în a ne întoarce la originea care este Dumnezeu. El însuşi, deschizând în felul acesta spiritul spre Dumnezeu, a fost capabil să creeze în acest oraş un spaţiu de frumuseţe, de credinţă şi de speranţă, care îl conduce pe om la întâlnirea cu Acela care este adevărul şi frumuseţea însăşi. Aşa exprima arhitectul sentimentele sale: “O biserică [este] unicul lucru vrednic să reprezinte simţirea unui popor, deoarece religia este cel mai înalt lucru în om”.

Această afirmare a lui Dumnezeu aduce cu sine suprema afirmare şi tutelă a demnităţii fiecărui om şi a tuturor oamenilor: “Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?… Templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt” (1Corinteni 3,16-17). Iată aici unite adevărul şi demnitatea lui Dumnezeu cu adevărul şi demnitatea omului. Consacrând altarul din această biserică, ţinând cont că Isus Cristos este temelia sa, noi îl prezentăm lumii pe Dumnezeu care este prieten al oamenilor, şi îi invităm pe oameni să fie prieteni ai lui Dumnezeu. Aşa cum învaţă episodul cu Zaheu, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi (cf. Luca 19,1-10), dacă omul îl lasă pe Dumnezeu să intre în viaţa sa şi în lumea sa, dacă îl lasă pe Cristos să trăiască în inima sa, nu îi va părea rău, ba chiar va experimenta bucuria de împărtăşi însăşi viaţa Sa, fiind destinatar al iubirii Sale infinite.

Iniţiativa construirii acestei biserici aparţine Asociaţiei Prietenilor Sfântului Iosif, care au dorit să o dedice Sfintei Familii din Nazaret. Din totdeauna, căminul format din Isus, Maria şi Iosif a fost considerat o şcoală de iubire, rugăciune şi muncă. Cei care au patronat această biserică au dorit să arate lumii iubirea, munca şi slujirea trăite în faţa lui Dumnezeu, aşa cum le-a trăit Sfânta Familie din Nazaret. Condiţiile de viaţă sunt profund schimbate şi cu ele s-a înaintat enorm în domeniile tehnice, sociale şi culturale. Nu putem să ne mulţumim cu aceste progrese. Cu ele trebuie să fie mereu prezente progresele morale, cum sunt atenţia, ocrotirea şi ajutorul dat familiei, deoarece iubirea generoasă şi indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie este cadrul eficace şi fundamentul vieţii umane în timpul sarcinii, în naşterea sa, în creşterea sa şi în sfârşitul său natural. Numai acolo unde există iubirea şi fidelitatea, se naşte şi durează adevărata libertate. De aceea, Biserica invocă adecvate măsuri economice şi sociale pentru ca femeia să poată găsi deplina sa realizare acasă şi la muncă, pentru ca bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie şi formează o familie să fie în mod decis susţinuţi de stat, pentru ca fie apărată ca sacră şi inviolabilă viaţa copiilor din momentul zămislirii lor, pentru ca natalitatea să fie preţuită, valorificată şi susţinută pe planul juridic, social şi legislativ. Pentru aceasta, Biserica se opune oricărei forme de negare a vieţii umane şi susţine ceea ce promovează ordinea naturală în cadrul instituţiei familiale.

Contemplând cu admiraţie acest ambient sfânt de o frumuseţe încântătoare, cu atâta istorie de credinţă, îi cer lui Dumnezeu ca în acest ţinut catalan să se înmulţească şi să se consolideze noi martori ai sfinţeniei, care să ofere lumii marea slujire pe care Biserica poate şi trebuie să o aducă omenirii: să fie icoană a frumuseţii divine, flacără aprinsă de caritate, canal pentru ca lumea să creadă în Cel pe care Dumnezeu l-a trimis (cf. Ioan 6,29). Iubiţi fraţi, consacrând această splendidă biserică îl implor, în acelaşi timp, pe Stăpânul vieţilor noastre ca din acest altar, care acum va fi uns cu ulei sfânt şi pe care se va consuma jertfa de iubire a lui Cristos, să izvorască un fluviu continuu de har şi de caritate peste acest oraş Barcelona şi peste locuitorii săi, şi peste lumea întreagă. Fie ca aceste ape fecunde să umple de credinţă şi de vitalitate apostolică această Biserică arhidiecezană, pe Păstorii şi credincioşii săi.

În sfârşit, doresc să încredinţez ocrotirii iubitoare a Maicii lui Dumnezeu, Preasfânta Maria, “Trandafirul din aprilie”, “Maica Milostivirii”, pe voi toţi cei prezenţi aici şi pe toţi cei care cu cuvinte şi fapte, cu tăcerea sau cu rugăciunea, au făcut posibilă această minune arhitectonică. Fie ca ea să îi prezinte Fiului său divin şi bucuriile şi suferinţele celor care vor ajunge în viitor în acest loc sacru, pentru ca, aşa cum ne rugăm în Liturgia consacrării bisericilor, săracii să poată găsi milostivire, cei asupriţi să dobândească adevărata libertate şi toţi oamenii să se îmbrace cu demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Amin.