Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea ecumenică a Vesperelor din Catedrala din Regensburg
marţi, 12 septembrie 2006

Dragi fraţi şi surori în Cristos!

Ne-am adunat aici – creştini ortodocşi, catolici şi protestanţi – pentru a cânta împreună Laudele de seară ale lui Dumnezeu. Centrul acestei liturgii îl constituie psalmii, în care se întâlnesc Vechiul şi Noul Legământ şi rugăciunea noastră se uneşte cu cea a Israelului credincios care trăieşte în speranţă. Acesta este un ceas de recunoştinţă pentru faptul că putem să ne rugăm împreună şi adresându-ne Domnului, putem să creştem în acelaşi timp în unitatea dintre noi.

Între participanţii la această rugăciune doresc să îi salut cordial înainte de toate pe reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Consider deja un mare dar al Providenţei divine faptul că, în calitate de profesor la Bonn, am avut ocazia să cunosc şi să iubesc Biserica Ortodoxă, să spunem aşa, în mod personal, prin persoanele a doi tineri Arhimandriţi, care au devenit apoi Mitropoliţi, Stylianos Harkianakis şi Damaskinos Papandreou. La Regensburg, mulţumită iniţiativelor Episcopului Graber, s-au adăugat şi alte întâlniri: în cadrul simpozioanelor despre “Spindlhof” şi cu studenţii bursieri care au studiat aici. Sunt bucuros să pot revedea câteva chipuri familiare şi să găsesc reînsufleţite vechi prietenii. Peste puţine zile se va relua la Belgrad dialogul teologic asupra temei fundamentale a koinoniei – în cele două dimensiuni pe care prima Epistolă a lui Ioan ni le indică chiar de la început, în primul capitol. Koinonia noastră este înainte de toate comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Cristos în Duhul Sfânt; este comuniunea cu însuşi Dumnezeul trinitar, făcută posibilă de Domnul prin întruparea Sa şi prin revărsarea Duhului. Această comuniune cu Dumnezeu creează la rândul ei koinonia între oameni, ca participare la credinţa Apostolilor şi astfel ca şi comuniune în credinţă – o comuniune care se “întrupează” în Euharistie, şi, depăşind toate frontierele, construieşte Biserica (cf. 1Ioan 1,3). Eu sper şi mă rog ca aceste întâlniri să aducă roade şi ca această comuniune cu Dumnezeul cel viu care ne uneşte, ca şi comuniunea între noi în credinţa transmisă de la Apostoli, să devină mai profunde şi să se desăvârşească până la acea unitate deplină, după care lumea poate recunoaşte faptul că Isus Cristos este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii (cfr. Ioan 17,21). Pentru ca “lumea să creadă” este necesar ca noi să fim una: seriozitatea acestui obligaţii trebuie să însufleţească dialogul nostru.

Îi salut din inimă şi pe prietenii din diferitele tradiţii izvorâte din Reformă. Şi în acest sens se trezesc în inima mea multe amintiri: amintiri legate de prietenii din cercul Jäger-Stählin, care au decedat între timp; cu aceste amintiri se împleteşte recunoştinţa pentru întâlnirile de acum. Evident, mă gândesc în particular la angajamentul privind cercetarea pentru a găsi consensul în privinţa doctrinei justificării. Îmi amintesc toate fazele acelui proces până la memorabila întâlnire cu defunctul Episcop Hanselmann aici la Regensburg – o întâlnire care a contribuit în mod substanţial la ajungerea la acordul final. Mă bucur că între timp şi Consiliul Mondial al Bisericilor Metodiste a aderat la această Declaraţie. Consensul privind justificarea rămâne pentru noi o mare sarcină, încă neîncheiată: în teologie justificarea este o temă esenţială, însă în viaţa credincioşilor – mi se pare – este astăzi puţin prezentă. Chiar dacă din cauza evenimentelor dramatice ale timpului nostru tema iertării reciproce se dovedeşte din nou a fi de o tot mai mare urgenţă, de faptul că este necesară înainte de toate iertarea din partea lui Dumnezeu, justificarea cu ajutorul Lui, lumea este puţin conştientă. Conştiinţa noastră modernă în general nu mai este conştientă de faptul că în faţa lui Dumnezeu avem cu adevărat datorii şi că păcatul este o realitate care poate fi depăşită doar din iniţiativa lui Dumnezeu. În spatele acestei diluări a temei justificării şi a iertării păcatelor stă în definitiv slăbirea relaţiei noastre cu Dumnezeu. De aceea, prima noastră sarcină va fi poate aceea de a-l redescoperi într-un mod nou pe Dumnezeul cel viu în viaţa noastră.

Să ascultăm acum în acest sens ceea ce Sf. Ioan dorea să ne spună în lectura biblică. Doresc să subliniez în mod particular trei afirmaţii din acest text complex şi bogat. Tema centrală a întregii Scrisori apare în versetul 15: “Oricine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu” (1Ioan 4,15). Încă o dată, la fel ca în versetele 2 şi 3 din capitolul al patrulea, Ioan pune în lumină mărturisirea care, în fond, ne distinge pe noi creştinii: credinţa în faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu întrupat. “Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat”, citim la sfârşitul prologului celei de a patra Evanghelii (Ioan 1,18). Ştim cine este Dumnezeu prin Isus Cristos: de la Unicul care este Dumnezeu. Şi prin intermediul Lui venim în contact cu Dumnezeu. În acest timp al întâlnirilor inter-religioase suntem uşor tentaţi să atenuăm întrucâtva această mărturisire centrală sau de-a dreptul să o ascundem. Prin aceasta însă nu aducem un serviciu nici întâlnirii, nici dialogului. Cu aceasta doar îl facem pe Dumnezeu mai puţin accesibil, pentru alţii şi pentru noi înşine. Este important ca noi să punem în discuţie în mod complet şi nu doar fragmentar imaginea noastră despre Dumnezeu. Pentru a putea să facem aceasta, trebuie să creştem şi să aprofundăm comuniunea noastră personală cu Cristos şi iubirea noastră pentru El. În această mărturisire comună şi în această sarcină comună nu există nici o diviziune între noi. Să ne rugăm pentru ca această temelie comună să se întărească tot mai mult.

Şi astfel am ajuns la al doilea argument pe care aş dori să îl prezint. Despre el se vorbeşte în versetul 14, unde citim: “Iar noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii” (1Ioan 4,14). Cuvântul central al acestei propoziţii este “mărturie”. Credinţa trebuie să devină mărturie. Rădăcina cuvântului μάρτυς aminteşte de faptul că un martor al lui Isus Cristos trebuie să afirme prin întreaga sa existenţă, cu viaţa şi cu moartea sa, mărturia pe care o dă. Autorul scrisorii spune despre sine: “Noi am văzut”. Deoarece a văzut, poate să fie martor. Aceasta presupune inclusiv pentru noi – generaţiile următoare – că suntem capabili să vedem şi să dăm mărturie ca oameni care au văzut. Să ne rugăm Domnului pentru ca să vedem! Să ne ajutăm unii pe alţii să ne dezvoltăm această capacitate, pentru a-i putea ajuta şi pe oamenii timpului nostru să vadă, pentru ca ei, la rândul lor, în lumea de ei construită să îl descopere pe Dumnezeu! Dincolo de toate barierele istorice, fie ca ei să îl primească din nou pe Isus ca pe Fiul trimis de Dumnezeu, în care îl vedem pe Tatăl. În versetul 9 se spune că Dumnezeu şi-a trimis Fiul în lume pentru ca noi să avem viaţă. Nu aceasta o constatăm oare astăzi, că doar prin întâlnirea cu Isus Cristos viaţa devine cu adevărat viaţă? A fi martor al lui Isus Cristos înseamnă înainte de toate a da mărturie despre un anumit mod de viaţă. Într-o lume plină de confuzie trebuie să dăm din nou mărturie despre standardele care fac viaţa cu adevărat viaţă. Această importantă sarcină, comună tuturor creştinilor, trebuie să fie asumată cu hotărâre. Ţine de responsabilitatea creştinilor ca acum să facă vizibile standardele care indică o viaţă dreaptă, clarificată în noi prin Isus Cristos. El a rezumat în întreaga Sa viaţă toate cuvintele scripturii: “Ascultaţi de El!” (Marcu 9,7).

Şi astfel ajungem la al treilea cuvânt al textului nostru pe care doresc să îl subliniez: agape – iubire. Acesta este cuvântul cheie al întregii scrisori şi în special al pasajului pe care l-am ascultat. Agape nu înseamnă nimic sentimental, nimic grandios; este ceva absolut sobru şi realist. Am încercat să explic ceva din aceasta în enciclica mea “Deus Caritas Est”. Agape (iubire) este cu adevărat sinteza Legii şi a Profeţilor. În iubire totul se “împlineşte”; dar acest tot trebuie zi de zi construit. “Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi” (1Ioan 4,16). Da, omul poate crede în iubire. Să dăm mărturie de credinţa noastră astfel încât ea să strălucească asemenea unei puteri a iubirii, “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Amin!