Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate în Bazilica Sf. Ana din Altötting,
cu seminarişti şi persoane consacrate din Bavaria
luni, 11 septembrie 2006

Dragi prieteni!

În Altötting, acest loc plin de har, ne-am reunit – seminarişti în drum spre preoţie, preoţi, persoane consacrate şi membri ai Operei Pontificale pentru vocaţii speciale de consacrare – în Bazilica Sf. Ana, în faţa Sanctuarului fiicei ei, Maica Domnului. Suntem reuniţi aici pentru a ne analiza vocaţia noastră de slujire a lui Isus Cristos şi pentru a ne-o înţelege, sub privirea Sfintei Ana, în casa căreia s-a dezvoltat cea mai mare vocaţie din istoria mântuirii. Maria şi-a primit vocaţia din gura îngerului. În camera noastră îngerul nu intră în mod vizibil, dar cu fiecare dintre noi Domnul are un plan al Său, fiecare este chemat de El, chemat pe nume. Sarcina noastră este deci să învăţăm cum să ascultăm, să devenim capabili de a-i percepe chemarea Sa, să fim curajoşi şi fideli, pentru a-l urma şi, la sfârşit, să fim găsiţi slujitori demni de încredere, care au lucrat bine cu darul încredinţat lor.

Ştim că Domnul caută lucrători pentru secerişul Său. El însuşi a spus: “Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul Lui” (Matei 9,37-39). De aceea ne-am adunat aici: să adresăm această cerere urgentă Domnului secerişului. Secerişul lui Dumnezeu este într-adevăr mare şi are într-adevăr nevoie de lucrători: în aşa numita Lume a Treia – America Latină, Africa şi Asia – oamenii aşteaptă vestitori care să le aducă Evanghelia păcii, vestea bună a Dumnezeului care a devenit om. Dar şi în aşa numitul Occident, aici între noi, în Germania, şi în mari teritorii din Rusia cu adevărat un seceriş mare ar putea fi strâns. Lipsesc însă oamenii care să fie dispuşi să lucreze în secerişul lui Dumnezeu. Astăzi este ca atunci când Domnului i s-a făcut milă văzând mulţimile care păreau ca oile fără păstor – oameni care probabil ştiau să facă multe lucruri, dar pentru care era greu să găsească un sens în vieţile lor. Doamne, priveşte la timpul nostru încercat de multe, care are nevoie de predicatori ai Evangheliei, de mărturisitori ai Tăi, de persoane care pot să indice căile spre trăirea ‘vieţii din plin’! Priveşte la această lume şi ai din nou milă! Priveşte la această lume şi trimite lucrători! Cu această cerere batem la uşa lui Dumnezeu; dar cu aceeaşi cerere şi Domnul bate la uşa inimilor noastre. Doamne, mă vrei? Nu este oare ceva prea mare pentru mine? Nu sunt eu prea mic pentru aşa ceva? “Nu îţi fie teamă”, îi spune îngerul Mariei. “Nu te teme: Eu te-am chemat pe nume”, ne spune Dumnezeu prin profetul Isaia (43,1) fiecăruia dintre noi.

Unde mergem, dacă răspundem cu “da” chemării Domnului? Descrierea cea mai concisă a misiunii preoţeşti – care este valabilă în acelaşi timp şi pentru călugări şi călugăriţe – ne este dată de Evanghelistul Marcu. În episodul chemării celor Doisprezece, el spune: “A constituit Doisprezece, ca să fie cu El şi să-i trimită” (3,14). Ca să stea cu El şi ca să fie trimişi, să meargă în lume – aceste două lucruri merg împreună şi, împreună constituie esenţa vocaţiei, a preoţiei. A sta cu El şi a fi trimis – două lucruri inseparabile. Numai cine stă “cu El” învaţă să îl cunoască şi poate să îl vestească cu adevărat. Oricine stă cu El, nu păstrează pentru sine ceea ce a găsit, ci caută să îl comunice. Aşa s-a întâmplat cu Andrei, care i-a spus fratelui său, Simon: “L-am găsit pe Mesia”. “Şi l-a dus la Isus”, adaugă evanghelistul (Ioan 1,42). Sfântul Grigore cel Mare, într-o omilie a sa, spunea odată că îngerii, la orice distanţă s-ar duce în misiunile lor, se mişcă mereu în Dumnezeu. Sunt întotdeauna cu El. Plecând de la îngeri, Sfântul Grigore s-a gândit şi la Episcopi şi la preoţi: oriunde merg, ei trebui mereu “să stea cu El”. O ştim din experienţă: când preoţii, din cauza numeroaselor lor ocupaţii stau tot mai puţin şi mai puţin cu Domnul, ei pierd în cele din urmă, în ciuda activităţii lor uneori eroice, forţa interioară care îi susţine. Ceea ce fac devine un activism gol. A sta cu El – cum se poate face aceasta? Ei bine, primul lucru şi cel mai important pentru preot este Liturghia zilnică, celebrată mereu cu profundă participare interioară. Dacă o celebrăm într-adevăr ca un om al rugăciunii, dacă ne unim cuvintele şi acţiunile cu Cuvântul care ne precede şi le lăsăm modelate de Celebrarea Euharistică, dacă la Împărtăşanie ne lăsăm cu adevărat îmbrăţişaţi de El şi îl primim – atunci stăm cu El.

Un alt mod fundamental de a sta cu El este Liturgia Orelor: în ea ne rugăm ca oameni conştienţi de nevoia de dialog cu Dumnezeu, pomenindu-i însă în rugăciune şi pe toţi ceilalţi care nu au timpul sau abilitatea pentru aceasta. Dacă dorim ca Celebrarea noastră Euharistică şi Liturgia Orelor să rămână pline de semnificaţie trebuie să ne dedicăm mereu din nou lecturii spirituale a Sfintei Scripturi; nu doar descifrării şi explicării cuvintelor din trecut, dar şi căutării cuvântului pe care Domnul mi-l adresează mie, personal, acum şi aici. Numai astfel vom fi capabili să purtăm Cuvântul inspirat celorlalţi, ca fiind Cuvânt prezent şi viu al lui Dumnezeu.

Un mod esenţial de a sta cu Domnul este Adoraţia euharistică. Altötting, graţie Episcopului Schraml, a obţinut o nouă “cameră a tezaurului”. Acolo unde altă dată se păzeau comorile trecutului, obiecte preţioase ale istoriei şi ale evlaviei, se află acum locul pentru adevăratul tezaur al Bisericii: prezenţa permanentă a Domnului în Preasfântul Sacrament. Domnul, într-una din parabolele Sale, ne povesteşte despre comoara ascunsă în câmp; cine o găseşte vinde toate averile sale şi cumpără câmpul, deoarece comoara ascunsă acolo depăşeşte orice altă valoare. Comoara ascunsă, binele mai mare decât orice alt bine, este Împărăţia lui Dumnezeu – este Isus însuşi, Împărăţia în persoană. În Ostia sacră este prezent El, adevărata comoară, mereu accesibilă pentru noi. Numai în adoraţia acestei Prezenţe învăţăm să îl primim cum se cuvine – învăţăm să ne Împărtăşim, învăţăm din interior celebrarea Euharistiei. Aş vrea să citez în acest context un frumos cuvânt scris de Edith Stein, sfânta copatroană a Europei: “Domnul este prezent în tabernacol cu divinitatea şi umanitatea Sa. El este acolo, nu pentru sine, ci pentru noi: deoarece bucuria Sa este să stea cu oamenii. Şi pentru că ştie că noi, aşa cum suntem, avem nevoie de apropierea Sa personală. Consecinţa pentru câţi gândesc şi simt normal este aceea de a se simţi atraşi şi de a se opri acolo ori de câte ori pot, atâta timp cât pot” (Gesammelte Werke VII, 136f). Să ne placă să stăm cu Domnul! Acolo putem vorbi cu El despre orice. Putem să îi expunem întrebările noastre, preocupările noastre, neliniştile noastre. Bucuriile noastre. Recunoştinţa noastră, dezamăgirile noastre, cererile noastre şi speranţele noastre. Acolo putem să îi repetăm mereu: “Doamne, trimite lucrători în secerişul Tău! Ajută-mă să fiu un bun lucrător în via Ta!”

Aici, în această Bazilică, gândul nostru se îndreaptă spre Maria, care a trăit viaţa sa în întregime “cu Isus” şi care de aceea era, şi continuă să fie, total la dispoziţia oamenilor: plăcile votive o dovedesc în mod concret. Şi ne gândim la Sfânta sa mamă Ana, şi cu ea la importanţa mamelor şi a taţilor, a bunicelor şi bunicilor, ne gândim la importanţa familiei ca ambient de viaţă şi de rugăciune, unde se învaţă rugăciunea şi unde vocaţiile pot să se dezvolte.

Aici, la Altötting, ne gândim, evident, în mod particular la bunul frate Konrad. El a renunţat la o mare moştenire, pentru că voia să-l urmeze pe Isus Cristos fără rezerve şi să fie total cu El. Aşa cum Domnul propune în parabolă, el a ales pentru sine cu adevărat ultimul loc, acela al umilului frate portar. Ca portar la intrare a realizat ceea ce Sfântul Marcu ne spune despre apostoli: acel “a sta cu El” şi “a fi trimis” spre oameni. Din chilia sa putea să privească spre tabernacol, “să stea cu El” mereu. Din această contemplaţie a învăţat bunătatea inepuizabilă cu care trata lumea ce aproape neîntrerupt bătea la poarta sa – uneori mai degrabă răutăcios, pentru a-l provoca, alteori cu nerăbdare şi zgomotos. Tuturor, prin bunătatea şi omenia sa, le-a oferit fără mari cuvinte un mesaj care valora mai mult decât simple cuvinte. Să îl rugăm pe Sfântul frate Konrad să ne ajute să ne ţinem privirea fixată asupra Domnului, şi astfel să ne ajute să purtăm iubirea lui Dumnezeu oamenilor. Amin.