Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Bazilica San Pietro
pentru marcarea celui de-al V-lea centenar
al Gărzii Elveţiene Pontificale
6 mai 2006

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta comemorăm câteva evenimente semnificative petrecute în 1506, cu exact 500 de ani în urmă: descoperirea grupului statuar Laocoonte, de la care îşi au originea Muzeele Vaticane; punerea primei pietre a acestei bazilici Sfântul Petru, reconstruită deasupra celei constantiniene şi naşterea Gărzii Elveţiene Pontificale. Astăzi în mod special dorim să evocăm acest ultim eveniment. De fapt, la 22 ianuarie, acum 500 de ani, primele 150 de gărzi au ajuns la Roma la cererea expresă a Papei Iuliu al II-lea şi au intrat în serviciul Palatului Apostolic. Acest corp ales a fost chemat curând să îşi demonstreze fidelitatea faţă de Pontif: în 1527, Roma a fost invadată şi jefuită iar la 6 mai, 147 de membri ai Gărzii Elveţiene au căzut ucişi pentru a-l apăra pe Papa Clement al VII-lea, în timp ce restul de 42 l-au scăpat transportându-l la Castelul Sant’Angelo. Pentru ce ne amintim astăzi aceste fapte atât de îndepărtate în timp, petrecute într-o Romă şi într-o Europă atât de diferite de situaţia actuală? Înainte de toate pentru a onora Corpul Gărzilor Elveţiene, care de atunci a fost mereu reconfirmat în misiunea sa, chiar şi în 1970, când Servitorul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea a desfiinţat toate celelalte corpuri militare ale Vaticanului. Dar, în acelaşi timp, şi mai ales, ne amintim de aceste evenimente istorice pentru a trage învăţăminte din ele, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Lecturile biblice ale Liturghiei de azi ne vin în ajutor în acest sens, iar Cristos cel Înviat, pe care-l celebrăm cu bucurie specială în timpul pascal, ne deschide mintea la înţelegerea Scripturilor (cf Lc 24,45), pentru ca să putem recunoaşte planul lui Dumnezeu şi să urmăm voinţa sa.

Prima lectură este luată din Cartea Înţelepciuni, atribuită în mod tradiţional regelui Solomon. Această carte este în întregime un imn de laudă adus Înţelepciunii divine, prezentată ca cea mai preţioasă comoară pe care omul o poate dori şi descoperi, bunul cel mai mare de care depind toate celelalte bunuri. Potrivit acestei cărţi, merită să renunţi la orice altceva, deoarece numai ea dă sens deplin vieţii, un sens ce depăşeşte însăşi moartea întrucât pune în comuniune reală cu Dumnezeu. Înţelepciunea – spune textul “formează prieteni ai lui Dumnezeu” (Înţelepciunea 7,27): este foarte frumoasă această expresie care scoate în relief, pe de o parte aspectul “formativ”, şi anume că Înţelepciunea formează persoana, o face să crească din interior spre deplina măsură a maturităţii; şi, în context, afirmă pe de altă parte că această plinătate de viaţă constă în prietenia cu Dumnezeu, în acordul intim cu existenţa şi voinţa Sa. Locul lăuntric în care lucrează divina Înţelepciune este acela pe care Biblia îl numeşte inimă, centrul spiritual al persoanei. De aceea, refrenul psalmului responsorial ne-a făcut să invocăm: “Dă-ne, Dumnezeule, înţelepciunea inimii”. Psalmul 89 aminteşte apoi că această înţelepciune este acordată celui care învaţă “să-şi numere zilele” (versetul 12), adică să recunoască faptul că tot restul în viaţă este trecător, efemer, vremelnic; că omul păcătos nu poate şi nu trebuie să se ascundă înaintea lui Dumnezeu, ci să se recunoască ceea ce este, făptură care are nevoie de îndurare şi de har. Cine acceptă acest adevăr şi este dispus să accepte Înţelepciunea, o primeşte în dar.

Potrivit Înţelepciunii, merită deci să se renunţe la totul. Această temă despre “a lăsa” pentru “a găsi” este centrul fragmentului evanghelic pe care l-am ascultat cu puţin înainte, luat din capitolul 19 al Sfântului Matei. După episodul “tânărului bogat”, care nu a avut curajul să se detaşeze de “multele sale bogăţii” pentru a-l urma pe Isus (cf Matei 19,22), apostolul Petru îl întreabă pe Domnul ce răsplată vor primi ei, ucenicii, care au lăsat în schimb toate pentru a sta cu el (cf Matei 19,27). Răspunsul lui Cristos dezvăluie imensa mărinimie a inimii sale: celor Doisprezece le promite că vor fi părtaşi la autoritatea sa asupra noului Israel; apoi, îi asigură pe toţi că “oricine va fi lăsat” bunurile pământeşti pentru numele său, “va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19,29). Cine îl alege pe Isus găseşte cea mai mare comoară, perla de mare preţ (cf Matei 13,44-46) care dă valoare la tot restul, pentru că el este Înţelepciunea divină întrupată (cf Ioan 1,14), venită în lume pentru ca omenirea să aibă viaţă din belşug (cf Ioan 10,10). Şi cine primeşte bunătatea superioară şi frumuseţea şi adevărul lui Cristos, în care locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu (cf Coloseni 2,9), intră cu El în Împărăţia Sa, unde criteriile de valoare ale acestei lumi decad sau sunt de-a dreptul răsturnate.

Una din cele mai frumoase definiţii ale Împărăţiei lui Dumnezeu o găsim în lectura a doua, un text ce ţine de partea exortativă a Scrisorii către Romani. Apostolul Paul, după ce i-a îndemnat pe creştini să se lase călăuziţi mereu de caritate şi să nu dea motiv de scandal celor ce sunt slabi în credinţă, aminteşte că Împărăţia lui Dumnezeu “este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Şi adaugă: “Cine îl slujeşte în felul acesta pe Cristos este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Deci, să căutăm ceea ce duce la pacea şi edificarea reciprocă” (Romani 14,18-19). “Faptele păcii” constituie o expresie sintetică şi desăvârşită a înţelepciunii biblice, în lumina revelaţiei lui Cristos şi a misterului Său de mântuire. Cine a recunoscut în El Înţelepciunea întrupată şi a lăsat pentru El tot restul, devine “făcător de pace”, atât în comunitatea creştină cât şi în lume, adică devine sămânţă a Împărăţiei lui Dumnezeu care este deja prezentă şi înaintează spre deplina manifestare. În perspectiva binomului Înţelepciune-Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă de aceea o viziune deplină asupra omului în istorie: cine, fascinat de înţelepciune, o caută şi o găseşte în Cristos, lasă totul pentru El primind în schimb darul inestimabil al Împărăţiei lui Dumnezeu şi, înzestrat cu prudenţă, cumpătare, dreptate şi tărie – virtuţile “cardinale” – trăieşte în Biserică mărturia carităţii.

Ne-am putea întreba dacă această viziune despre om poate constitui un ideal de viaţă pentru oamenii din vremea noastră, îndeosebi pentru cei tineri. Faptul că acest lucru este posibil o dovedesc nenumăratele mărturii de viaţă creştină personală şi comunitară, de care astăzi este bogat Poporul lui Dumnezeu pelerin în istorie. Între multiplele expresii ale prezenţei laicilor în Biserica Catolică, există cea cu totul deosebită a Gărzii Elveţiene Pontificale, tineri care, motivaţi de iubire pentru Cristos şi Biserică, se pun în serviciul succesorului lui Petru. Pentru unii dintre ei apartenenţa la acest Corp de Gardă este limitată la o perioadă de timp, pentru alţii se prelungeşte până la a deveni o opţiune a întregii existenţe. Pentru unii, şi o spun cu deosebită satisfacţie, serviciul în Vatican a dus la a-şi maturiza răspunsul la vocaţia sacerdotală sau călugărească. Pentru toţi însă, a fi Gardă Elveţiană înseamnă a adera fără rezerve la Cristos şi la Biserică, gata să-şi dea viaţa pentru aceasta. Serviciul efectiv poate înceta, dar lăuntric se rămâne mereu membru al Gărzii Elveţiene. Au dorit să mărturisească aceasta cei circa 80 foşti membri ai Gărzii care din 7 aprilie şi până în 4 mai au efectuat un marş extraordinar din Elveţia până la Roma, urmând în mare parte itinerarul căii Francigene.

Fiecăruia dintre ei şi tuturor Gărzilor Elveţiene doresc să le înnoiesc salutul meu cordial. Unesc în amintire autorităţile sosite special din Elveţia şi pe celelalte autorităţi civile şi militare, pe capelanii care au însufleţit cu Evanghelia şi Euharistia serviciul zilnic al Gărzilor, precum şi pe numeroasele rude şi prieteni. Dragi prieteni, pentru voi şi pentru cei decedaţi ai Corpului vostru ofer în mod special această Euharistie, care marchează momentul cel mai înalt sub aspect spiritual al sărbătorii voastre. Hrăniţi-vă din Pâinea euharistică şi fiţi în primul rând oameni de rugăciune, pentru ca divina Înţelepciune să facă din voi autentici prieteni ai lui Dumnezeu şi slujitori ai Împărăţiei sale de iubire şi de pace. În Jertfa lui Cristos capătă semnificaţie deplină şi de valoare serviciul oferit de şirul vostru lung format în aceşti 500 de ani. Făcându-mă interpret al Pontifilor pe care în decursul veacurilor Corpul vostru i-a slujit cu fidelitate, exprim meritata şi profunda mulţumire, în timp ce, privind spre viitor, vă invit să păşiţi înainte “acriter et fideliter - cu curaj şi fidelitate”. Fecioara Maria şi Patronii voştri, Sfântul Martin, Sfântul Sebastian şi Sfântul Nicolae din Flüe, să vă ajute să vă desfăşuraţi munca zilnică cu generos devotament, însufleţiţi mereu de spirit de credinţă şi de iubire pentru Biserică.