Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
şi Ziua Mondială a Vieţii Consacrate
Vatican, 2 februarie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

În sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu celebrăm un mister al vieţii lui Cristos, legat de porunca legii mozaice care cerea părinţilor ca, la 40 de zile de la naşterea întâiului născut, să urce la templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului şi pentru purificarea rituală a mamei (cf. Exod 13,1-2.11-16; Levitic 12,1-8). Şi Maria şi Iosif îndeplinesc acest rit, oferind – după lege – o pereche de turturele sau de porumbei. Citind lucrurile mai în profunzime, înţelegem că în acel moment Dumnezeu însuşi este cel care îl prezintă pe Fiul său Unul-născut oamenilor, prin cuvintele bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. Într-adevăr Simeon îl proclamă pe Isus ca “mântuire” a umanităţii, ca “lumină” a tuturor popoarelor şi “semn care va stârni împotrivire”, căci va dezvălui gândurile din multe inimi (cf. Luca 2,29-35). În Orient, această sărbătoare era numită Hipapante, sărbătoare a întâlnirii: Simeon şi Ana, care îl întâlnesc pe Isus în templu şi recunosc în El pe Mesia mult aşteptat, reprezintă omenirea care îl întâlneşte pe Domnul său în Biserică. Succesiv această sărbătoare s-a extins şi în Occident, dezvoltând mai presus de toate simbolul luminii, şi procesiunea cu lumânări, care a dat origine denumirii italiene “Candelora”. Prin acest semn vizibil se arată că Biserica îl întâlneşte în credinţă pe acela care este “lumină spre luminarea neamurilor” şi îl primeşte cu tot elanul credinţei sale pentru a duce lumii această “lumină”.

Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, începând din 1997, a dorit să fie celebrată în toată Biserica o Zi specială a Vieţii Consacrate. De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu – simbolizată de prezentarea lui în templu – este model pentru fiecare bărbat şi femeie care îşi consacră întreaga viaţă Domnului. Scopul acestei Zile este întreit: înainte de toate a aduce laudă şi mulţumire Domnului pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, a promova cunoaşterea ei şi stima din partea întregului Popor al lui Dumnezeu; în fine, a-i invita pe cei care şi-au dedicat propria viaţă cauzei Evangheliei să celebreze lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit în ei. Mulţumindu-vă pentru că aţi venit în număr atât de mare, în această zi dedicată special vouă, doresc să vă salut cu mare afecţiune pe fiecare din voi: călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, exprimându-vă apropiere cordială şi vie preţuire pentru binele pe care îl realizaţi în slujba Poporului lui Dumnezeu.

Lectura scurtă luată din Scrisoarea către Evrei, care a fost proclamată puţin mai înainte, uneşte bine motivele care stau la originea acestei semnificative şi frumoase zile şi ne oferă câteva puncte de reflecţie. Acest text – este vorba de două versete, dar foarte dense – deschide cea de-a doua parte a Scrisorii către Evrei, introducând tema centrală despre Cristos Mare Preot. De fapt, ar trebui să luăm în considerare şi versetul imediat precedent, care spune: “Având, aşadar, un mare preot minunat, care a străbătut cerul, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea credinţei” (Evrei 4,14). Acest verset îl arată pe Isus care se urcă la Tatăl; următorul îl prezintă în timp ce coboară spre oameni. Cristos este prezentat ca Mijlocitorul: este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de aceea aparţine realmente lumii divine şi celei umane.

În realitate, tocmai plecând doar de la această credinţă, de la această mărturisire de credinţă în Isus Cristos, Mijlocitorul unic şi definitiv, are sens în Biserică o viaţă consacrată, o viaţă consacrată lui Dumnezeu prin intermediul lui Cristos. Are sens doar dacă El este cu adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi noi, altminteri ar fi vorba doar de o formă de sublimare sau de evaziune. Dacă Cristos nu ar fi cu adevărat Dumnezeu, dacă nu ar fi, în acelaşi timp, pe deplin om, ar cădea fundamentul vieţii creştine ca atare, dar, în mod cu totul particular, ar cădea fundamentul oricărei consacrări creştine a omului, bărbat şi femeie. Viaţa consacrată, de fapt, dă mărturie şi exprimă de o manieră “forte” tocmai căutarea reciprocă dintre Dumnezeu şi om, iubirea care îi atrage; persoana consacrată, pentru faptul însuşi de a fi, se prezintă ca o “punte” spre Dumnezeu pentru toţi cei care o întâlnesc, o chemare, o trimitere la El. Şi toate acestea în virtutea medierii lui Isus Cristos, Consacratul Tatălui. Fundamentul este El! El, care a împărtăşit fragilitatea noastră pentru ca noi să putem fi părtaşi la natura sa divină.

Textul nostru insistă, mai mult decât asupra credinţei, asupra “încrederii” cu care ne putem apropia de “tronul harului”, din moment ce Marele nostru Preot a fost El însuşi “încercat în toate asemenea nouă”. Putem să ne apropiem “ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit”. Consider că aceste cuvinte conţin un mare adevăr şi deopotrivă o mare încurajare pentru noi cei care am primit darul şi sarcina unei consacrări speciale în Biserică. Mă gândesc în special la voi, dragi surori şi fraţi. Voi v-aţi apropiat cu deplină încredere de “tronul harului” care este Cristos, de Crucea sa, de Inima sa, de prezenţa sa divină în Euharistie. Fiecare dintre voi s-a apropiat de El ca de izvorul Iubirii curate şi fidele, o Iubire atât de mare şi frumoasă încât merită totul, ba chiar mai mult decât tot ceea ce e al nostru, căci nu ajunge o viaţă întreagă pentru a răspunde la ce ceea ce Cristos este şi la ceea ce a făcut pentru noi. Dar voi v-aţi apropiat, şi în fiecare zi vă apropiaţi de El, şi pentru a fi ajutaţi la momentul potrivit şi în ceasul încercării.

Persoanele consacrate sunt chemate în mod special să fie martori ai acestei îndurări a Domnului, în care omul îşi află propria mântuire. Ele menţin vie experienţa iertării lui Dumnezeu, deoarece au conştiinţa că sunt persoane mântuite, că sunt mari atunci când se recunosc mici, că se simt reînnoite şi învăluite de sfinţenia lui Dumnezeu când recunosc propriul păcat. De aceea, şi pentru omul de astăzi, viaţa consacrată rămâne o şcoală deosebită a “căinţei inimii”, a recunoaşterii umile a propriei mizerii, dar, deopotrivă, rămâne o şcoală a încrederii în îndurarea lui Dumnezeu, în iubirea sa care nu ne părăseşte niciodată. În realitate, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu, cu cât este mai aproape de El, cu atât este mai util pentru ceilalţi. Persoanele consacrate experimentează harul, milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu nu numai pentru ele, ci şi pentru fraţi, fiind chemate să poarte în inimă şi în rugăciune neliniştile şi aşteptările oamenilor, mai ales ale celor care sunt departe de Dumnezeu. În special comunităţile care trăiesc în clauzură, prin angajarea lor specifică de fidelitate în “a sta cu Domnul”, în “a sta sub cruce”, desfăşoară adesea acest rol substitutiv, unite cu Cristos în Pătimire, luând asupra lor suferinţele şi încercările altora şi oferind cu bucurie orice lucru pentru mântuirea lumii.

În fine, dragi prieteni, dorim să înălţăm la Domnul un imn de mulţumire şi de laudă pentru însăşi viaţa consacrată. Dacă ea nu ar exista, cu cât ar fi mai săracă lumea! Dincolo de superficialele evaluări de funcţionalitate, viaţa consacrată este importantă tocmai pentru faptul de a fi semn de gratuitate şi de iubire, şi aceasta cu atât mai mult într-o societate care riscă să fie sufocată în vârtejul efemerului şi utilului (cf. Exortaţiei apostolice post-sinodale Vita consecrata, nr. 105). Viaţa consacrată, în schimb, dă mărturie despre prisosul de iubire care împinge la “a pierde” propria viaţă, ca răspuns la prisosul iubirii Domnului, care cel dintâi “şi-a pierdut” viaţa pentru noi. În acest moment mă gândesc la persoanele consacrate care simt povara ostenelii zilnice cu puţine satisfacţii umane, mă gândesc la călugării şi călugăriţele în vârstă, la cei bolnavi şi la toţi cei care se simt în dificultate în apostolatul lor… Nici unul dintre ei nu este inutil, deoarece Domnul îi uneşte cu “tronul harului”. Sunt în schimb un dar preţios pentru Biserică şi pentru lumea însetată de Dumnezeu şi de Cuvântul său.

Plini de încredere şi de recunoştinţă, să reînnoim aşadar şi noi gestul oferirii totale de noi înşine, prezentându-ne la Templu. Anul Preoţiei să fie o ocazie în plus, pentru călugării preoţi, de a intensifica drumul de sfinţenie şi, pentru toţi consacraţii şi consacratele, un imbold la a însoţi şi susţine slujirea lor prin rugăciune ferventă. Acest an de har va avea un moment culminant la Roma, în luna iunie, în întâlnirea internaţională a preoţilor, la care îi invit pe cei care exercită ministerul sacru. Să ne apropiem de Dumnezeu cel de trei ori Sfânt, pentru a oferi viaţa noastră şi misiunea noastră, personală şi comunitară, de bărbaţi şi femei consacraţi Împărăţiei lui Dumnezeu. Să facem acest gest interior în intimă comuniune spirituală cu Fecioara Maria: în timp ce o contemplăm în actul prezentării Pruncului Isus la Templu, să o venerăm ca pe prima şi perfecta consacrată, purtată de acel Dumnezeu pe care îl duce în braţe: Fecioară, săracă şi ascultătoare, dedicată în totalitate nouă, întrucât este toată a lui Dumnezeu. La şcoala sa, şi cu ajutorul ei matern, să reînnoim al nostru “iată-mă” şi al nostru “fiat – facă-se”. Amin.