Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Noaptea Învierii
Bazilica San Pietro, 7 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Din timpurile cele mai vechi liturgia zilei de Paşti începe cu aceste cuvinte: “Resurrexi et adhuc tecum sum” – Am înviat şi sunt întotdeauna cu tine; ai pus mâna ta asupra mea. Liturgia vede aici primele cuvinte ale Fiului adresate Tatălui după înviere, după întoarcerea din noaptea morţii în lumea celor vii. Mâna Tatălui l-a sprijinit şi în această noapte şi astfel El a putut să se ridice, să învie.

Cuvintele sunt luate din Psalmul 138 şi aici au avut iniţial o semnificaţie diferită. Acest psalm este un cântec de uimire pentru atotputernicia şi omniprezenţa lui Dumnezeu, un cântec de încredere în acel Dumnezeu care nu ne lasă niciodată să cădem din mâinile Sale. Şi mâinile Sale sunt mâini bune. Rugătorul îşi imaginează o călătorie prin toate dimensiunile universului – ce i se va întâmpla? “Dacă mă urc la cer, tu eşti acolo, dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă. Dacă aş lua aripile aurorei şi m-aş opri dincolo de mare, şi acolo mă călăuzeşte mâna ta şi dreapta ta m-ar ţine. Dacă aş spune: ‘Cel puţin întunericul să mă acopere…’ dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, întunericul pentru tine este ca lumina” (Psalm 138/139, 8-12).

În ziua de Paşti Biserica ne spune: Isus Cristos a săvârşit pentru noi această călătorie prin dimensiunile universului. În Scrisoarea către Efeseni citim că El a coborât în regiunile cele mai joase ale pământului şi că Cel care a coborât este acelaşi care s-a şi urcat deasupra tuturor cerurilor pentru a umple universul (cf 4,9). Astfel, viziunea psalmului a devenit realitate. În obscuritatea de nepătruns a morţii, el a intrat ca lumină – noaptea a devenit luminoasă ca ziua şi întunericul a devenit lumină. De aceea, Biserica poate considera pe bună dreptate cuvântul de mulţumire şi de încredere drept cuvânt al Celui înviat adresat Tatălui: “Da, am făcut călătoria până în adâncurile extreme ale pământului, în abisul morţii şi am dus lumina; şi acum am înviat şi sunt ţinut pentru totdeauna în mâinile Tale”. Dar cuvântul Celui Înviat către Tatăl a devenit şi un cuvânt pe care Domnul îl adresează nouă: “Am înviat şi acum sunt întotdeauna cu tine”, spune fiecăruia dintre noi. Mâna Mea te sprijină. Oriunde ai cădea, vei cădea în mâinile Mele. Sunt prezent chiar şi la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde nu poţi duce nimic, acolo te aştept Eu şi pentru tine prefac întunericul în lumină.

Aceste cuvinte ale psalmului, citite ca dialog al Celui înviat cu noi, este în acelaşi timp o explicaţie a ceea ce se întâmplă la Botez. Botezul, în fapt, este mai mult decât o spălare, o purificare. Este mai mult decât o intrare într-o comunitate. Este o nouă naştere. Un nou început al vieţii. Pasajul din Scrisoarea către Romani pe care l-am ascultat mai înainte spune prin cuvinte misterioase că în Botez am fost “altoiţi” în asemănarea cu moartea lui Cristos. În Botez ne dăruim lui Cristos – El ne asumă în sine, pentru ca apoi noi să nu mai trăim pentru noi înşine, ci graţie Lui, cu El şi în El; pentru ca să trăim cu El şi astfel pentru alţii. În Botez ne lepădăm de noi înşine, depunem viaţa noastră în mâinile Sale, astfel încât să putem spune cu Sf. Paul: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Dacă ne dăruim în acest mod, acceptând un fel de moarte a eului nostru, atunci acest lucru înseamnă şi că graniţa dintre moarte şi viaţă devine permeabilă. Dincoace precum şi dincolo de moarte, suntem cu Cristos şi de aceea, din acel moment înainte, moartea nu mai este o adevărată limită. Paul ne-o spune în mod foarte clar în Scrisoarea către Filipeni: “Pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig. Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu ştiu ce să aleg. Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup” (cf 1,21ş.u.). Dincoace şi dincolo de graniţa morţii, el este cu Cristos – nu mai există o reală diferenţă. Da, este adevărat: “În urmă şi în faţă tu mă înconjori. Întotdeauna sunt în mâinile tale”. Romanilor, Paul le-a scris: “Nimeni… nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine… fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,7ş.u.).

Dragi candidaţi la Botez, aceasta este noutatea Botezului: viaţa noastră îi aparţine lui Cristos, nu ne mai aparţine nouă. Dar tocmai de aceea nu suntem singuri nici chiar în moarte, ci suntem cu El care trăieşte întotdeauna. În Botez, împreună cu Cristos, am făcut deja călătoria cosmică până în adâncurile morţii. Însoţiţi de El, mai mult, primiţi de El în iubirea Sa, suntem liberi de teamă. El ne învăluie şi ne duce, oriunde am merge, El care este Viaţa însăşi.

Să revenim încă o dată la noaptea din Sâmbăta Sfântă. În Crez, mărturisim cu privire la drumul lui Cristos: “a coborât în iad”. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru că nu cunoaştem lumea morţii, putem să ne imaginăm acest proces de depăşire a morţii numai prin imagini care rămân întotdeauna puţin potrivite. Cu toată insuficienţa lor, totuşi, ele ne ajută să înţelegem ceva din mister. Liturgia aplică la coborârea lui Isus în noaptea morţii cuvintele Psalmului 23/24: “Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice” (v.7). Poarta morţii este închisă, nimeni nu se poate întoarce de acolo. Nu există o cheie pentru această poartă de fier. Cristos, însă, are cheia. Crucea Sa deschide larg porţile morţii, porţile fără ieşire. Ele nu mai sunt acum de netrecut. Crucea Sa, radicalitatea iubirii Sale este cheia care deschide această poartă. Iubirea Aceluia care, fiind Dumnezeu, s-a făcut om ca să poată muri – această iubire are forţa de a deschide poarta. Această iubire este mai puternică decât moartea. Icoanele pascale ale Bisericii orientale arată cum Cristos intră în lumea morţilor. Veşmântul Său este lumină, pentru că Dumnezeu e lumină. “Noaptea este clară ca ziua, tenebrele sunt ca lumina” (cf Psalm 138/139,12). Isus care intră în lumea morţilor poartă stigmatele: rănile Sale, pătimirile Sale au devenit putere, sunt iubirea care învinge moartea. El îl întâlneşte pe Adam şi pe toţi oamenii care aşteaptă în noaptea morţii. La vederea lor parcă auzim rugăciunea lui Iona: “Din adâncul împărăţiei morţilor am strigat şi tu ai ascultat glasul meu” (Iona 2,3). Fiul lui Dumnezeu în întrupare s-a făcut una cu fiinţa umană, cu Adam. Dar numai în acel moment, în care împlineşte actul extrem al iubirii coborând în noaptea morţii, El duce la împlinire drumul întrupării. Prin intermediul morţii Sale El îl ia de mână pe Adam, pe toţi oamenii în aşteptare şi îi duce la lumină.

Acum, însă, ne putem întreba: Dar ce înseamnă această imagine? Ce noutate s-a întâmplat cu adevărat acolo prin intermediul lui Cristos? Sufletul omului, întocmai, este prin sine nemuritor încă de la creaţie – ce noutate a adus Cristos? Da, sufletul este nemuritor, pentru că omul în mod unic stă în memoria şi în iubirea lui Dumnezeu, chiar şi după căderea lui. Dar puterile lui nu îi sunt îndeajuns ca să se poată înălţa până la Dumnezeu. Nu avem aripi care să ne poată duce până la o astfel de înălţime. Şi totuşi, nimic altceva nu îl poate îndestula pe om în veci decât să fie cu Dumnezeu. O eternitate fără această unire cu Dumnezeu ar fi o osândă. Omul nu reuşeşte să ajungă în înalt, dar tânjeşte după înalt: “Dintru adâncuri strig către tine…” Numai Cristos cel înviat ne poate duce sus până la unirea cu Dumnezeu, până acolo unde puterile noastre nu pot ajunge. El ia cu adevărat oaia rătăcită pe umerii Săi şi o duce acasă. Ţinându-ne strâns de Trupul Său noi trăim, şi în comuniune cu Trupul Său ajungem până la inima lui Dumnezeu. Şi numai în acest fel este învinsă moartea, suntem liberi şi viaţa noastră este speranţă.

Aceasta este bucuria Vigiliei pascale: suntem liberi. Prin învierea lui Isus iubirea s-a dovedit mai tare decât moartea, mai puternică decât răul. Iubirea l-a făcut să coboare şi este în acelaşi timp forţa cu care El urcă, forţa prin intermediul căreia ne duce cu Sine. Uniţi cu iubirea Sa, purtaţi pe aripile iubirii, ca persoane care iubesc să coborâm împreună cu El în tenebrele lumii, ştiind că tocmai în acest fel urcăm împreună cu El. Să ne rugăm aşadar în această noapte: Doamne, arată şi astăzi că iubirea este mai tare decât ura, că este mai tare decât moartea. Coboară şi în nopţile şi în abisurile timpului nostru modern şi ia-i de mână pe cei care aşteaptă. Du-i la lumină! Fii cu mine şi în nopţile mele întunecate şi condu-mă afară! Ajută-mă, ajută-mă să cobor împreună cu tine în întunericul celor care sunt în aşteptare, care strigă dintru adâncuri către tine! Ajută-ne să ducem lumina ta! Ajută-ne să ajungem la “da”-ul iubirii care ne face să coborâm şi chiar în acest fel să urcăm împreună cu tine! Aleluia. Amin.