Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 28 martie 2009

Iubiţi fraţi şi surori,
Dragi tineri,

Evanghelia de la binecuvântarea ramurilor de palmier, pe care am ascultat-o aici, adunaţi în Piaţa Sfântul Petru, începe cu fraza: “Isus a pornit înainte, urcând spre Ierusalim” (Lc 19,28). Imediat, la începutul liturgiei din această zi, Biserica anticipă răspunsul ei dat Evangheliei, spunând: “Să-l urmăm pe Domnul”.

Cu aceasta, tema din Duminica Floriilor este exprimată în mod clar. Este urmarea. A fi creştini înseamnă să considerăm calea lui Isus Cristos drept cale corectă pentru a fi oameni – acea cale care conduce la ţintă, la o umanitate pe deplin realizată şi autentică. În mod deosebit, aş vrea să repet tuturor tinerilor şi tinerelor, în această a XXV-a Zi Mondială a Tineretului, că a fi creştini este un drum, sau mai bine zis: un pelerinaj, un a merge împreună cu Isus Cristos. Un a merge în acea direcţie pe care el ne-a indicat-o şi ne-o indică.

Dar despre care direcţie e vorba? Cum poate fi găsită? Fraza din Evanghelia noastră oferă două indicaţii în această privinţă. În primul rând, spune că e vorba de o urcare. Asta are înainte de toate o semnificaţie foarte concretă. Ierihon, unde a început ultima parte a pelerinajului lui Isus, se află la 250 de metri sub nivelul mării: o urcare de aproape o mie de metri. Însă această cale exterioară este mai ales o imagine a mişcării interioare a existenţei, care are loc în urmarea lui Cristos: este o urcare la adevărata înălţime a faptului de a fi oameni. Omul poate alege o cale comodă şi să evite orice trudă. Poate chiar să coboare în jos, spre vulgar. Poate să se prăvălească în mlaştina minciunii şi a necinstei. Isus merge în faţa noastră şi merge spre înălţime. El ne conduce spre ceea ce este mare, curat, ne conduce spre aerul curat al înălţimilor: spre viaţa conformă adevărului; spre curajul care nu se lasă intimidat de flecăreala opiniilor dominante; spre răbdarea care-l suportă şi-l susţine pe celălalt. El conduce spre disponibilitatea faţă de cei suferinzi, faţă de cei abandonaţi; spre fidelitatea care se află de partea celuilalt chiar şi atunci când situaţia devine dificilă. Conduce spre disponibilitatea de a ajuta; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoştinţă. El ne conduce spre iubire – ne conduce spre Dumnezeu.

“Isus mergea înaintea tuturor urcând spre Ierusalim”. Dacă citim acest cuvânt al Evangheliei în contextul căii lui Isus în ansamblul său – o cale care continuă până la sfârşitul timpurilor – putem descoperi în indicaţia ţintei “Ierusalim” diferite niveluri. Desigur, înainte de toate trebuie să se înţeleagă pur şi simplu locul “Ierusalim”: este cetatea în care se găsea templul lui Dumnezeu, a cărui unicitate trebuia să facă aluzie la unicitatea lui Dumnezeu însuşi. Acest loc vesteşte deci, înainte de toate, două lucruri: pe de o parte, spune că Dumnezeu este unul singur în toată lumea, depăşeşte imens toate locurile şi timpurile noastre; este acel Dumnezeu căruia îi aparţine întreaga creaţie. Este Dumnezeul în căutarea căruia se află toţi oamenii în adâncul fiinţei lor, despre care, într-un fel, toţi au şi luat cunoştinţă. Însă acest Dumnezeu şi-a dat un nume. Ni s-a făcut cunoscut nouă, a început o istorie cu oamenii; şi-a ales un om – pe Abraham – ca punct de plecare al acestei istorii. Dumnezeul infinit este, în acelaşi timp, Dumnezeul apropiat. El, care nu poate să fie închis în nici un edificiu, vrea totuşi să locuiască în mijlocul nostru, să fie în întregime cu noi.

Dacă Isus împreună cu Israelul peregrin urcă spre Ierusalim, el merge acolo pentru a celebra cu Israelul Paştele: memorialul eliberării lui Israel – memorial care, în acelaşi timp, este întotdeauna speranţă a libertăţii definitive, pe care Dumnezeu o va dărui. Şi Isus merge spre această sărbătoare având conştiinţa că el însuşi este Mielul în care se va împlini ceea ceCartea Exodului spune în această privinţă: un miel fără meteahnă, de parte bărbătească, care la apusul soarelui, în faţa ochilor fiilor lui Israel, este jertfit “ca rit veşnic” (cf. Ex 12,5-6.14). Şi, în sfârşit, Isus ştie că drumul lui va merge mai departe: nu va avea în cruce sfârşitul său. Ştie că drumul lui va smulge vălul dintre această lume şi lumea lui Dumnezeu; că el va urca până la tronul lui Dumnezeu şi-l va reconcilia pe Dumnezeu cu omul în trupul său. Ştie că trupul său înviat va fi noul sacrificiu şi noul templu; că în jurul lui, din ceata îngerilor şi a sfinţilor, se va forma noul Ierusalim care este în cer şi, totuşi, este deja şi aici, pe pământ, pentru că în pătimirea sa el a deschis graniţa dintre cer şi pământ. Calea lui conduce dincolo de vârful muntelui templului până la înălţimea lui Dumnezeu însuşi: aceasta este marea urcare la care el ne invită pe noi toţi. El rămâne mereu lângă noi, pe pământ, şi a ajuns deja mereu la Dumnezeu. El ne conduce pe pământ şi dincolo de pământ.

Astfel, în lărgimea urcării lui Isus devin vizibile dimensiunile urmării noastre – ţinta la care el vrea să ne conducă: până la înălţimile lui Dumnezeu, la comuniunea cu Dumnezeu, la a fi cu Dumnezeu. Aceasta este ţinta adevărată şi comuniunea cu el este calea. Comuniunea cu Cristos înseamnă a fi pe drum, o permanentă urcare spre adevărata înălţime a chemării noastre. A merge împreună cu Isus înseamnă, în acelaşi timp, a merge în acel “noi” al celor care vor să-l urmeze pe el. Ne introduce în această comunitate. Deoarece drumul până la viaţa adevărată, până la un a fi oameni conformi cu modelul Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, depăşeşte propriile noastre forţe, acest mers înseamnă mereu şi un a fi purtaţi. Suntem, ca să spunem aşa, într-o echipă de alpinişti cu Isus Cristos – împreună cu el în urcarea spre înălţimile lui Dumnezeu. El ne trage şi ne susţine. Face parte din urmarea lui Cristos să ne lăsăm integraţi în această echipă de alpinişti; să acceptăm că nu putem reuşi singuri. Face parte din ea acest act de umilinţă, intrarea în acel “noi” al Bisericii; agăţarea de echipa de alpinişti, responsabilitatea comuniunii – a nu rupe coarda prin încăpăţânare şi aroganţă. Credinţa umilă împreună cu Biserica, ca şi cum am fi întăriţi în echipa de alpinişti care urcă spre Dumnezeu, este o condiţie esenţială a urmării. Din acest a fi în ansamblul echipei de alpinişti face parte şi faptul de a nu ne comporta ca stăpâni ai cuvântului lui Dumnezeu, a nu alerga după o idee greşită de emancipare. Umilinţa lui “a fi cu” este esenţială pentru urcare. Din ea face parte şi faptul ca în sacramente să ne lăsăm mereu din nou prinşi de mână de către Domnul; să ne lăsăm purificaţi şi întăriţi de el; să acceptăm disciplina urcării, chiar dacă suntem obosiţi.

În sfârşit, trebuie să mai spunem: din urcarea spre înălţimea lui Isus Cristos, din urcarea până la înălţimea lui Dumnezeu însuşi face parte crucea. Aşa cum în evenimentele din această lume nu se pot obţine mari rezultate fără renunţare şi exerciţiu dur, aşa cum bucuria pentru o mare descoperire în cunoaştere sau pentru o adevărată capacitate operativă este legată de disciplina, ba chiar, de truda învăţării, tot aşa calea spre viaţa însăşi, spre realizarea propriei umanităţi este legată de comuniunea cu Acela care a urcat la înălţimea lui Dumnezeu prin cruce. În ultimă analiză, crucea este expresia a ceea ce înseamnă iubirea: numai cel care se pierde pe sine însuşi, se găseşte.

Să rezumăm: urmarea lui Cristos cere ca prim pas trezirea nostalgiei după acel autentic a fi oameni şi, astfel, trezirea pentru Dumnezeu. Apoi cere să se intre în echipa celor care urcă, în comuniunea Bisericii. În acel “noi” al Bisericii intrăm în comuniune cu acel “Tu” al lui Isus Cristos şi, astfel, ajungem la calea spre Dumnezeu. În afară de asta, se cere ascultarea cuvântul lui Isus Cristos şi trăirea lui: în credinţă, speranţă şi iubire. Astfel suntem în drum spre Ierusalimul definitiv şi chiar de acum, într-un fel, suntem acolo, în comuniunea tuturor sfinţilor lui Dumnezeu.

Pelerinajul nostru în urmarea lui Cristos nu merge deci spre o cetate pământească, ci spre noua Cetate a lui Dumnezeu care creşte în mijlocul acestei lumi. Totuşi, pelerinajul spre Ierusalimul pământesc poate să fie propriu şi pentru noi, creştinii, un element util pentru această călătorie mai mare. Eu însumi am legat de pelerinajul meu în Ţara Sfântă de anul trecut trei semnificaţii. Înainte de toate, mă gândisem că nouă ni se poate întâmpla cu această ocazie ceea ce spune sfântul Ioan la începutul primei sale Scrisori: ceea ce am auzit, putem, într-un fel, să vedem şi să atingem cu mâinile noastre (cf. 1In 1,1). Credinţa în Isus Cristos nu este o invenţie legendară. Ea se întemeiază pe o istorie care s-a întâmplat cu adevărat. Această istorie noi o putem, ca să spunem aşa, contempla şi atinge. Este emoţionant să te afli la Nazaret în locul unde îngerul i-a apărut Mariei şi i-a transmis misiunea de a deveni Mama Răscumpărătorului. Este emoţionant să te afli la Betleem în locul unde Cuvântul, făcut trup, a venit să locuiască între noi; să pui piciorul pe terenul sfânt în care Dumnezeu a voit să se facă om şi prunc. Este emoţionant să urci scara spre Calvar până la locul în care Isus a murit pentru noi pe cruce. Şi, în sfârşit, să stai în faţa mormântului gol; să te rogi acolo unde sfântul său sicriu s-a odihnit şi unde a treia zi a avut loc învierea. Urmarea căilor exterioare ale lui Isus trebuie să ne ajute să mergem mai bucuroşi şi cu o nouă certitudine pe calea interioară pe care el ne-a indicat-o şi care este el însuşi.

Când mergem în Ţara Sfântă ca pelerini, mergem acolo însă – şi acesta este al doilea aspect – şi ca mesageri ai păcii, cu rugăciunea pentru pace; cu invitaţia puternică adresată tuturor de a face din locul acela, care poartă în nume cuvântul “pace”, tot posibilul ca el să devină cu adevărat un loc de pace. Astfel, acest pelerinaj este, în acelaşi timp – ca al treilea aspect -, o încurajare pentru creştini de a rămâne în ţara originilor lor şi de a se angaja intens în ea pentru pace.

Să ne întoarcem încă o dată la liturgia din Duminica Floriilor. În rugăciunea cu care sunt binecuvântate ramurile de palmier noi ne rugăm ca, în comuniunea cu Cristos, să putem aduce rod de fapte bune. De la o interpretare greşită a sfântului Paul s-a dezvoltat în mod repetat, în decursul istoriei şi chiar şi astăzi, opinia că faptele bune n-ar face parte din faptul de a fi creştini, sau, oricum, că ar fi nesemnificative pentru mântuirea omului. Dar dacă Paul spune că faptele nu pot să-l justifice pe om, cu asta nu se opune importanţei acţiunii corecte şi, dacă el vorbeşte despre sfârşitul Legii, nu declară depăşite şi irelevante Cele Zece Porunci. Nu este nevoie acum să reflectăm asupra întregii amplori a problemei care-l interesa pe Apostol. Important este să afirmăm că, prin termenul “Lege”, el nu înţelege Cele Zece Porunci, ci complexul stil de viaţă prin care Israelul trebuia să se protejeze împotriva tentaţiilor păgânismului. Acum, însă, Cristos l-a dus pe Dumnezeu la păgâni. Lor nu le este impusă această formă de distincţie. Lor le este dată ca Lege numai Cristos. Însă asta înseamnă iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi tot ceea ce face parte din acestea. Fac parte din această iubire Poruncile citite în mod nou şi mai profund, pornind de la Cristos, acele Porunci care nu sunt altceva decât reguli fundamentale ale iubirii adevărate: înainte de toate şi ca principiu fundamental, adorarea lui Dumnezeu, primatul lui Dumnezeu, pe care le exprimă primele trei Porunci. Ele ne spun: fără Dumnezeu nimic nu reuşeşte în mod corect. Cine este acest Dumnezeu şi cum este el o ştim pornind de la persoana lui Isus Cristos. Urmează apoi sfinţenia familiei (Porunca a patra), sfinţenia vieţii (Porunca a cincea), orânduirea căsătoriei (porunca a şasea), orânduirea socială (Porunca a şaptea) şi, în sfârşit, inviolabilitatea adevărului (Porunca a opta). Toate acestea sunt astăzi de maximă actualitate şi chiar şi în sensul sfântului Paul – dacă citim în întregime Scrisorile lui. “Pentru a aduce rod prin fapte bune”: la începutul Săptămânii Sfinte să-l rugăm pe Domnul să ne dea nouă tuturor tot mai mult acest rod.

La sfârşitul Evangheliei pentru binecuvântarea ramurilor auzim aclamaţia cu care pelerinii îl salută pe Isus la porţile Ierusalimului. Este cuvântul din Psalmul 118 (117), pe care, la origine, preoţii îl proclamau din Cetatea Sfântă pelerinilor, dar care, între timp, devenise expresie a speranţei mesianice: “Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului” (Ps 118 [117],26;Lc 19,38). Pelerinii îl văd în Isus pe Cel Aşteptat, care vine în numele Domnului, ba chiar, conform Evangheliei după sfântul Luca, introduc încă un cuvânt: “Binecuvântat cel care vine, regele, în numele Domnului”. Şi continuă cu o aclamaţie care aminteşte de mesajul îngerilor la Crăciun, dar îl modifică într-o manieră care ne face să reflectăm. Îngerii vorbiseră despre gloria lui Dumnezeu întru cei de sus şi despre pace pe pământ pentru oamenii bunăvoinţei divine. Pelerinii la intrarea în Cetatea Sfântă spun: “Pace în cer şi glorie întru cei de sus!” Ştiu prea bine că pe pământ nu este pace. Şi ştiu că locul păcii este cerul. Astfel, această aclamaţie este expresie a unei profunde suferinţe şi, în acelaşi timp, este rugăciune de speranţă: Cel care vine în numele Domnului să aducă pe pământ ceea ce este în ceruri. Regalitatea lui să devină regalitatea lui Dumnezeu, prezenţă a cerului pe pământ. Biserica, înainte de consacrarea euharistică, cântă cuvântul Psalmului cu care Isus a fost salutat înainte de intrarea lui în Cetatea Sfântă: ea îl salută pe Isus ca Regele care, venind de la Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu intră în mijlocul nostru. Şi astăzi acest salut bucuros este mereu implorare şi speranţă. Să-l rugăm pe Domnul să aducă la noi cerul: gloria lui Dumnezeu şi pacea oamenilor. Să înţelegem acest salut în spiritul cererii din Tatăl nostru: “Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ!” Să ştim că cerul este cer, loc al gloriei şi al păcii, pentru că acolo domneşte totalmente voinţa lui Dumnezeu. Şi să ştim că pământul nu este cer până când în el nu se realizează voinţa lui Dumnezeu. Să-l salutăm deci pe Isus care vine din cer şi să-l rugăm să ne ajute să cunoaştem şi să facem voinţa lui Dumnezeu. Fie ca regalitatea lui Dumnezeu să intre în lume şi, astfel, să fie umplută cu strălucirea păcii. Amin.