Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Piaţa San Carlo din Torino
duminică, 2 mai 2010

Iubiţi fraţi şi surori !

Sunt bucuros să mă aflu cu voi în această zi de sărbătoare şi să celebrez pentru voi această Euharistie solemnă. Îi salut pe toţi cei prezenţi, în mod particular pe Păstorul Arhidiecezei voastre, Cardinalul Severino Poletto, căruia îi mulţumesc pentru călduroasele cuvinte adresate în numele tuturor. Îi salut şi pe Arhiepiscopii şi Episcopii prezenţi, pe preoţii, persoanele consacrate, reprezentanţii asociaţiilor şi mişcărilor ecleziale. Adresez un gând respectuos primarului, dr. Sergio Chiamparino, mulţumindu-i pentru salutul prietenesc, reprezentantului guvernului şi autorităţilor civile şi militare, cu o mulţumire particulară tuturor celor care şi-au oferit colaborarea lor pentru realizarea acestei vizite pastorale a mea. Îi am în minte şi pe cei care nu au putut fi prezenţi, în mod special pe cei bolnavi, persoanele singure şi cei care se găsesc în dificultate. Încredinţez Domnului oraşul Torino şi pe toţi locuitorii săi în această celebrare euharistică, care, ca în fiecare duminică, ne invită să participăm într-un mod comunitar la dubla celebrare, cea a Cuvântului adevărului şi a Pâinii vieţii veşnice.

Suntem în timpul pascal, care este timpul preamăririi lui Isus. Evanghelia pe care am ascultat-o cu puţin timp înainte ne aminteşte că această preamărire se realizează prin intermediul patimilor. În misterul pascal patima şi preamărirea sunt foarte strânse între ele, formând o unitate inseparabilă. Isus afirmă: “Acum Fiul Omului a fost preamărit, şi Dumnezeu a fost preamărit întru El” (Io. 13,31) şi o face când Iuda iese din Cenaclu pentru a înfăptui planul său de trădare, care va conduce la moartea Învăţătorului: tocmai în acel moment începe preamărirea lui Isus.

Evanghelistul Ioan, ne face să înţelegem aceasta în mod clar: nu spune, într-adevăr, că Isus a fost preamărit numai după patimile Sale, prin intermediul învierii, ci arată că preamărirea Sa a început tocmai cu patimile. În ele Isus îşi arată gloria Sa, care este gloria iubirii, în care se dăruieşte pe Sine pe de-a întregul. El l-a iubit pe Tatăl, împlinind voinţa Sa până la capăt, cu o dăruire perfectă; a iubit omenirea dându-şi viaţa Sa pentru noi. Astfel deja în patima Sa este preamărit, şi Dumnezeu este preamărit în El. Dar patimile – ca o expresie foarte reală şi profundă a iubirii Sale – sunt numai un început. De aceea Isus afirmă că preamărirea sa va fi şi în viitor (cf. v. 32). Apoi Domnul, în momentul în care anunţă plecarea sa din această lume (cf. v. 33), aproape ca un testament lăsat ucenicilor săi pentru a continua într-un fel nou prezenţa Sa în mijlocul lor, le dă lor o poruncă: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (v. 34). Dacă ne iubim unii pe alţii, Isus continuă să fie prezent în mijlocul nostru, să fie preamărit în lume.

Isus vorbeşte despre o “poruncă nouă”. Dar care este noutatea sa? Deja în Vechiul Testament Dumnezeu a dat o poruncă a iubirii; acum, însă, această poruncă a devenit nouă deoarece Isus aduce un adaus foarte important: “Aşa cum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul”. Ceea ce este nou este tocmai acest “a iubi aşa cum Isus a iubit”. Întregul nostru a iubi este precedat de iubirea Sa şi se referă la această iubire, se inserează în această iubire, se realizează tocmai prin această iubire. Vechiul Testament nu prezenta nici un model de iubire, ci formula numai porunca iubirii. Isus însă s-a dat pe Sine însuşi ca model şi ca izvor de iubire. Este vorba de o iubire fără limite, universală, în măsură să transforme chiar şi toate circumstanţele negative şi toate obstacolele în ocazii pentru a progresa în iubire. Şi vedem în sfinţii acestui oraş realizarea acestei iubiri, întotdeauna din izvorul iubirii lui Isus.

În secolele trecute Biserica din Torino a cunoscut o bogată tradiţie de sfinţenie şi de slujire generoasă a fraţilor – aşa cum au amintit Cardinalul Arhiepiscop şi domnul primar – graţie operelor unor preoţi plin de zel, unor călugări şi călugăriţe de viaţă activă şi contemplativă şi a unor credincioşi laici. Cuvintele lui Isus câştigă astfel o rezonanţă particulară pentru această Biserică din Torino, o Biserică generoasă şi activă, începând de la preoţii ei. Dându-ne porunca nouă, Isus ne cere să trăim aceeaşi iubire cu a Sa, din aceeaşi iubire a Sa, care este semnul cu adevărat credibil, elocvent şi eficace pentru a anunţa lumii venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Evident, numai cu forţele noastre, suntem slabi şi limitaţi. Există întotdeauna în noi o rezistenţă la iubire şi în existenţa noastră sunt atâtea dificultăţi care provoacă diviziuni, resentimente şi ranchiună. Dar Domnul ne-a promis să fie prezent în viaţa noastră, făcându-ne capabili de această iubire generoasă şi totală, care ştie să învingă toate obstacolele, chiar şi cele care sunt în însăşi inimile noastre. Dacă suntem uniţi cu Hristos, putem să iubim cu adevărat în acest fel. A-i iubi pe ceilalţi aşa cum Isus ne-a iubit este posibil numai cu acea putere care ne este transmisă în raportul cu El, în mod special în Euharistie, în care se face prezent în mod real Sacrificiul său de iubire care generează iubire: este adevărata noutate în lume şi puterea unei preamăriri permanente a lui Dumnezeu, care se preamăreşte în continuitatea iubirii lui Isus în iubirea noastră.

Aş vrea să spun deci un cuvânt de încurajare în mod particular preoţilor şi diaconilor acestei Biserici, care se dedică cu generozitate muncii pastorale, precum şi persoanelor consacrate. Uneori, a fi lucrători în via Domnului poate să fie obositor, obligaţiile se multiplică, cererile sunt atâtea, problemele nu lipsesc: învăţaţi cum să vă luaţi zilnic, din raportul de iubire cu Dumnezeu, în rugăciune, puterea pentru a duce anunţul profetic de mântuire; centraţi din nou existenţa voastră pe esenţialul din Evanghelie; cultivaţi o reală dimensiune de comuniune şi de fraternitate în interiorul clerului, în comunităţile voastre, în raporturile cu Poporul lui Dumnezeu; mărturisiţi prin slujirea voastră puterea iubirii care vine de Sus, care vine de la Domnul prezent în mijlocul vostru.

Cea dintâi lectură pe care am ascultat-o, ne prezintă tocmai un mod particular de preamărire a lui Isus: apostolatul şi roadele sale. Pavel şi Barnaba, la sfârşitul primei lor călătorii apostolice, se întorc în oraşele deja vizitate şi îi însufleţesc pe ucenici, îndemnându-i să stăruie în credinţă, pentru că, aşa cum spun ei, “prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22). Viaţa creştină, iubiţi fraţi şi surori, nu este uşoară; ştiu că şi la Torino nu lipsesc dificultăţile, problemele, preocupările: mă gândesc, în particular, la cei care îşi trăiesc în mod concret existenţa lor în condiţii precare, din cauza lipsei de lucru, a incertitudinii pentru viitor, a suferinţei fizice şi morale; mă gândesc la familii, la tineri, la persoanele în vârstă care deseori trăiesc în singurătate, la marginalizaţi, la imigranţi. Da, viaţa duce la înfruntarea multor dificultăţi, a multor probleme, dar este tocmai certitudinea care ne vine din credinţă, certitudinea că nu suntem singuri, că Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare fără distincţie şi este aproape de fiecare cu iubirea Sa, fapt care face posibil a înfrunta, a trăi şi a depăşi oboseala problemelor zilnice. Iubirea universală a lui Hristos înviat a fost cea care i-a împins pe Apostoli să iasă din sine, să răspândească cuvântul lui Dumnezeu, să se consume fără rezerve pentru ceilalţi, cu curaj, bucurie şi seninătate. Cel Înviat posedă o forţă de iubire care depăşeşte orice limită, nu se opreşte în faţa nici unui obstacol. Şi comunitatea creştină, în mod particular în realităţile cele mai angajate pastoral, trebuie să fie un instrument concret al acestei iubiri a lui Dumnezeu.

Îndemn familiile să trăiască dimensiunea creştină a iubirii în simplele acţiuni cotidiene, în raporturile familiale depăşind diviziunile şi neînţelegerile, în cultivarea credinţei care face mai statornică comuniunea. Şi în bogata dar variata lume a învăţământului şi a culturii să nu lipsească mărturisirea iubirii despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi, în capacitatea de a asculta atent şi în dialogul smerit în căutarea Adevărului, siguri că este însuşi Adevărul care ne vine în întâmpinare şi ne cuprinde. Doresc să încurajez şi efortul, adeseori dificil, al celor care sunt chemaţi să administreze sfera publică: colaborarea în urmărirea binelui comun şi a face oraşul tot mai uman şi acceptabil este un semn că gândul creştin referitor la om nu este niciodată împotriva libertăţii sale, ci în favoarea unei mai mari împliniri care îşi găseşte realizarea sa numai într-o “civilizaţie a iubirii”. Tuturor, în mod particular tinerilor, vreau să le spun să nu îşi piardă niciodată speranţa, aceea care vine de la Hristos Înviat, din victoria lui Dumnezeu asupra păcatului, asupra urii şi a morţii.

Cea de a doua lectură de astăzi ne arată tocmai sfârşitul Învierii lui Isus: este Ierusalimul nou, oraşul sfânt, care coboară din cer, de la Dumnezeu, gata precum o mireasă împodobită pentru mirele ei (cf. Apoc. 21,2). Cel care a fost răstignit, care a împărtăşit suferinţa noastră, aşa cum ne aminteşte şi, într-o manieră elocventă, Sfântul Giulgiu, este cel care a înviat şi vrea să ne reunească pe toţi în iubirea Sa. Este vorba de o speranţă minunată, “puternică”, solidă, pentru că, aşa cum spune Apocalipsa: “(Dumnezeu) va şterge toată lacrima din ochii lor şi nu va mai fi moarte, nici întristare nici plângere, nici strigăt, nici durere, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21,4). Sfântul Giulgiu nu ne comunică oare acelaşi mesaj? În el vedem oglindite patimile noastre în suferinţele lui Hristos: “Passio Christi, Passio hominis”. Tocmai pentru aceasta el este un semn de speranţă: Hristos a înfruntat crucea pentru a pune o limită răului; pentru a ne face să întrevedem, în Paştele Lui, anticiparea acelui moment în care şi pentru noi, orice lacrimă va fi ştearsă şi nu va mai fi moarte, nici plângere, nici strigare, nici durere.

Fragmentul din Apocalipsă se încheie cu afirmaţia: “Şi Cel care şedea pe tron a spus: ‘Iată, eu fac noi toate lucrurile’” (Apoc. 21,5). Cel dintâi lucru absolut nou realizat de Dumnezeu a fost învierea lui Isus, preamărirea lui cerească. Ea este începutul unei întregi serii de “lucruri noi”, la care participăm şi noi. “Lucrurile noi” sunt o lume plină de bucurie, în care nu mai sunt suferinţe şi asupriri, nu mai este ranchiună şi ură, ci numai iubire care vine de la Dumnezeu şi care transformă totul.

Iubită Biserică din Torino, am venit în mijlocul vostru pentru a vă întări în credinţă. Doresc să vă îndemn, cu putere şi cu afecţiune, să rămâneţi statornici în acea credinţă pe care aţi primit-o, care dă sens vieţii, care dă puterea de a iubi; să nu pierdeţi niciodată lumina speranţei în Hristos Înviat, care este capabil să transforme realitatea şi să facă noi toate lucrurile; să trăiţi în oraş, în cartiere, în comunităţi, în familii, într-un fel simplu şi concret iubirea lui Dumnezeu: “Aşa cum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii”. Amin.