Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Joia Verde (solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului)
joi, 11 iunie 2009

“Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu”. Dragi fraţi şi surori, aceste cuvinte pe care Isus le-a rostit la Ultima Cină sunt repetate de fiecare dată când se reînnoieşte Jertfa euharistică. Le-am ascultat puţin mai înainte în Evanghelia lui Marcu şi răsună cu deosebită putere evocatoare astăzi în solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului. Ele ne conduc în mod ideal în Cenacol, ne fac să retrăim climatul spiritual al acelei nopţi când, celebrând Paştele cu ai Săi, Domnul a anticipat în taină jertfa care urma să se consume în ziua următoare pe cruce. Instituirea Euharistiei ne apare astfel ca anticipare şi acceptare din partea lui Isus a morţii Sale. Scrie în această privinţă Sfântul Efrem Sirul: “În timpul cinei Isus s-a jertfit pe sine; pe cruce El a fost jertfit de către alţii” (Cf. Imn despre răstignire 3,1).

“Acesta este sângele meu”. Este clară aici referinţa la limbajul jertfelor lui Israel. Isus se prezintă pe sine ca jertfa adevărată şi definitivă, în care se realizează ispăşirea păcatelor care, în riturile Vechiului Testament, nu fusese niciodată total înfăptuită. Acestei expresii îi urmează alte două mult mai semnificative. Înainte de toate, Isus Cristos spune că sângele său “este vărsat pentru mulţi”, cu o referire lesne de înţeles la cântările Slujitorului, care se găsesc în cartea lui Isaia (cf capitolul 53). Prin adaosul – “sângele legământului” -, Isus exprimă clar că, datorită morţii Sale, se împlineşte profeţia noului legământ fondat pe fidelitatea şi iubirea Fiului întrupat, fiind astfel o alianţă mai puternică decât toate păcatele omenirii. Vechea alianţă fusese încheiată pe Muntele Sinai printr-un ritual de jertfire a unor animale, cum am auzit în prima lectură, şi poporul ales, eliberat din sclavia Egiptului, promisese că va îndeplini toate poruncile date de Domnul (cf. Exod 24,3).

În realitate, însă, Israelul, chiar imediat, prin construirea viţelului de aur, s-a arătat incapabil să se menţină fidel legământului divin, pe care dimpotrivă l-a încălcat apoi foarte adesea, adaptând inimii sale de piatră Legea care ar fi trebuit să-l înveţe calea vieţii. Domnul însă nu a încetat să îşi menţină promisiunea şi, prin profeţi, s-a îngrijit să reamintească dimensiunea interioară a legământului, şi a anunţat că avea să scrie unul nou în inimile credincioşilor săi (cf. Ieremia 31,33), transformându-le cu darul Duhului (Ezechiel 36,25-27). Şi în timpul Cinei celei de Taină a încheiat cu ucenicii şi cu omenirea întreagă această nouă alianţă, confirmând-o nu prin jertfe de animale, cum se întâmplase în trecut, ci prin sângele său, devenit “sângele noului legământ”. A întemeiat-o astfel pe propria-i ascultare, mai puternică, aşa cum am spus, decât toate păcatele noastre.

Acest lucru este evidenţiat bine în a doua lectură, din Scrisoarea către Evrei, unde autorul sacru declară că Isus este “mijlocitorul unei alianţe noi” (9,15). A devenit aceasta datorită sângelui Său sau, mai exact, datorită jertfirii Sale de sine, care dă valoare deplină vărsării sângelui Său. Pe Cruce, Isus este în acelaşi timp victimă şi preot: victimă demnă de Dumnezeu întrucât este fără pată, şi mare preot care se oferă pe sine, sub impulsul Duhului Sfânt, şi mijloceşte pentru întreaga omenire. De aceea crucea este mister de iubire şi de mântuire, care ne purifică – după cum spune Scrisoarea către Evrei – de “faptele moarte”, adică de păcate, şi ne sfinţeşte sculptând noua alianţă în inimile noastră; Euharistia, reînnoind jertfa Crucii, ne face capabili să trăim în mod fidel comuniunea cu Dumnezeu.

Dragi fraţi şi surori – pe care vă salut pe toţi cu afecţiune, începând cu Cardinalul vicar şi ceilalţi Cardinali şi Episcopi prezenţi – precum poporul ales reunit în adunarea de la Muntele Sinai, şi noi în seara aceasta dorim să reafirmăm fidelitatea noastră faţă de Domnul. În urmă cu câteva zile, deschizând reuniunea diecezană anuală de studiu, am amintit importanţa faptului de a rămâne, ca Biserică, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în rugăciune şi scrutând Scripturile, în special prin practica lectio divina, care este lectura în meditaţie şi adoraţie a Bibliei. Ştiu că în acest sens au fost promovate multe iniţiative în parohii, în seminarii, în comunităţile călugăreşti, în cadrul confreriilor, al asociaţiilor şi mişcărilor apostolice ce îmbogăţesc comunitatea noastră diecezană.

Membrilor acestor multiple organisme bisericeşti le adresez salutul meu fratern. Prezenţa voastră numeroasă la această celebrare, dragi prieteni, pune în lumină faptul că Dumnezeu plăsmuieşte comunitatea noastră, caracterizată de o pluralitate de culturi şi de experienţe diferite, ca popor “al său”, ca Trupul unic al lui Cristos, graţie participării noastre sincere la dubla masă a Cuvântului şi a Euharistiei. Hrăniţi de Cristos, noi, ucenicii săi, primim misiunea de a fi “sufletul” acestui oraş al nostru (cf. Scrisoarea către Diognet, 6; ed. Funk, I, p. 400; v. şi LG, 38) ferment de reînnoire, pâine “frântă” pentru toţi, mai ales pentru cei care se află în necazuri, în situaţii de sărăcie şi de suferinţă fizică şi spirituală. Să devenim martori ai iubirii Sale.

Mă adresez în special vouă, dragi preoţi, pe care Cristos v-a ales pentru ca împreună cu El să puteţi trăi viaţa voastră ca jertfă de laudă pentru mântuirea lumii. Numai din uniunea cu Isus puteţi trage rodnicie spirituală care este generatoare de speranţă în slujirea voastră pastorală. Sfântul Leon cel Mare aminteşte că “participarea noastră la Trupul şi Sângele lui Cristos nu are ca scop nimic altceva decât să devenim ceea ce primim” (Sermo 12, De Passione, 3,7, PL 54). Dacă acest lucru e adevărat pentru orice creştin, este cu atât mai mult pentru noi preoţii. A deveni Euharistie! Tocmai aceasta să fie dorinţa şi angajamentul nostru constant, pentru ca oferirea Trupului şi Sângelui Domnului pe care o facem pe altar să fie însoţită de sacrificiul existenţei noastre.

În fiecare zi, luăm din Trupul şi Sângele Domnului acea iubire liberă şi curată care ne face slujitori demni ai lui Cristos şi martori ai bucuriei sale. Este ceea ce credincioşii aşteaptă de la preot: adică exemplul unei autentice devoţiuni faţă de Euharistie; le place să îl vadă petrecând lungi pauze de tăcere şi de adoraţie înaintea lui Isus cum făcea Sfântul Paroh de Ars, pe care îl vom aminti în mod special în timpul de acum aproape al Anului Preoţiei. Sfântului Ioan Maria Vianney îi plăcea să le spună enoriaşilor săi: “Veniţi la Împărtăşanie… E adevărat că nu sunteţi vrednici de aceasta, dar aveţi nevoie de ea” (Bernard Nodet, Le cure d’Ars. Sa pensee – Son coeur, ed. Xavier Mappus, Paris 1995, p. 119).

Cu conştiinţa faptului că nu suntem vrednici din cauza păcatelor, dar că avem nevoie să ne hrănim din iubirea pe care Domnul ne-o oferă în sacramentul euharistic, să reînnoim în seara aceasta credinţa noastră în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Nu trebuie neglijată această credinţă! Există astăzi riscul unei secularizării răspândite chiar şi în interiorul Bisericii, ce poate să se traducă într-un cult euharistic formal şi gol, în celebrări lipsite de acea participare a inimii ce se exprimă în veneraţie şi respect faţă de liturgie.

Este mereu puternică ispita de a reduce rugăciunea la momente superficiale şi grăbite, lăsându-se copleşiţi de activităţi şi de preocupări pământeşti. Când peste puţin timp vom repeta Tatăl nostru, rugăciunea prin excelenţă, vom spune: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, gândindu-ne, evident la pâinea de fiecare zi pentru noi şi pentru toţi oamenii. Această cerere însă conţine ceva mai profund. Termenul grec “epiousios” pe care îl traducem cu “zilnic, de toate zilele” ar putea face aluzie şi la pâinea “supra-substanţială”, la pâinea “lumii care va veni”. Unii Părinţi ai Bisericii au văzut aici o referinţă la Euharistie, pâinea vieţii veşnice, a lumii noi, care ne este dată deja astăzi în Sfânta Liturghie, pentru ca încă de acum lumea viitoare să înceapă în noi. Prin Euharistie deci cerul vine pe pământ, ziua de mâine a lui Dumnezeu coboară în prezent şi timpul este îmbrăţişat de veşnicia divină.

Dragi fraţi şi surori, ca în fiecare an, după terminarea Sfintei Liturghii, se va desfăşura tradiţionala procesiune euharistică şi vom înălţa, prin rugăciuni şi cântece, o implorare corală către Domnul prezent în ostia consacrată. Îi vom spune în numele întregului oraş: “Rămâi cu noi, Isuse, dăruieşte-te nouă şi dă-ne pâinea care ne hrăneşte pentru viaţa veşnică! Eliberează lumea aceasta de veninul răului, al violenţei şi al urii care murdăreşte conştiinţele, fă-o curată prin puterea iubirii tale milostive. Şi tu, Marie, care ai fost femeie “euharistică” în toată viaţa ta, ajută-ne să păşim uniţi spre ţelul ceresc, hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos, pâine de viaţă veşnică şi leac al nemuririi divine. Amin!