Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Preasfântului Sânge
Londra, sâmbătă, 18 septembrie 2010

Dragi prieteni în Cristos,

Vă salut pe toţi cu bucurie în Domnul şi vă mulţumesc pentru călduroasa primire. Sunt recunoscător Arhiepiscopului Nichols pentru cuvintele de bun venit rostite în numele vostru. Cu adevărat, în această întâlnire a Succesorul lui Petru cu credincioşii britanici, “inima vorbeşte inimii” în timp ce ne bucurăm în iubirea lui Cristos şi în mărturisirea noastră comună a credinţei catolice primite de la Apostoli. Mă bucur în mod special că întâlnirea noastră are loc în Catedrala dedicată Preasfântului Sânge, semnul milostivirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu revărsate asupra lumii prin patima, moartea şi învierea Fiului Său, Domnul nostru Isus Cristos. În mod particular îl salut apoi pe Arhiepiscopul de Canterbury, care ne onorează cu prezenţa sa.

Cel care vizitează această Catedrală nu poate să nu fie impresionat de marele crucifix ce îi domină nava, crucifix care prezintă trupul lui Cristos strivit de suferinţă, copleşit de durere, victimă nevinovată a cărei moarte ne-a reconciliat cu Tatăl şi ne-a făcut părtaşi la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Braţele întinse ale Domnului par să îmbrăţişeze întreaga biserică, înălţând la Tatăl toate categoriile de credincioşi care s-au strâns în jurul altarului jertfei euharistice şi care se împărtăşesc din roadele sale. Domnul răstignit stă deasupra şi în faţa noastră ca izvor de viaţă şi de mântuire, “marele preot al bunurilor viitoare”, după cum îl numeşte autorul Scrisorii către Evrei în prima lectură de astăzi (Evrei 9,11).

În umbra – să spunem aşa – acestei imagini copleşitoare aş dori să vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu care a fost proclamat în mijlocul nostru şi să reflectez asupra misterului Preasfântului Sânge, pentru că acest mister ne conduce să vedem unitatea dintre jertfa lui Cristos de pe Cruce, jertfa euharistică pe care a dat-o Bisericii Sale şi preoţia veşnică, prin intermediul căreia, stând de-a dreapta Tatălui, El mijloceşte neîncetat pentru noi, membrii Trupului Său mistic.

Să începem cu jertfa de pe Cruce. Vărsarea sângelui lui Cristos este izvorul vieţii Bisericii. Sfântul Ioan, după cum ştim, vedea în apa şi în sângele care au curs din trupul Domnului izvorul vieţii divine care ne este dată de Duhul Sfânt şi ne este transmisă prin Sacramente (Ioan 19,34; cf. 1Ioan 1,7;5,6-7). Scrisoarea către Evrei trasează, am putea spune, implicaţiile liturgice ale acestui mister. Isus, prin suferinţa şi moartea Sa, prin jertfa de sine în Duhul veşnic, a devenit Marele nostru Preot şi “mijlocitorul unei alianţe noi” (Evrei 9,15). Aceste cuvinte sunt un ecou al cuvintelor Domnului de la Cina cea de Taină, când a instituit Euharistia ca Sacrament al Trupului Său, dat pentru noi, şi al Sângelui Său, sângele noului şi veşnicului legământ, care s-a vărsat pentru iertarea păcatelor (cf. Marcu 14,24; Matei 26,28; Luca 22,20).

Fidelă poruncii lui Cristos “Faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22,19), Biserica din toate timpurile şi din toate locurile celebrează Euharistia până la întoarcerea Domnului în slavă, bucurându-se de prezenţa Sa sacramentală şi luându-şi forţa din puterea jertfei sale mântuitoare pentru răscumpărarea lumii. Realitatea jertfei euharistice a fost mereu în centrul credinţei catolice; pusă în discuţie în secolul al XVI-lea, ea a fost solemn afirmată de Conciliul din Trento, în contextul justificării noastre în Cristos. Aici, în Anglia, după cum ştim, au fost mulţi cei care au apărat neclintiţi Liturghia, uneori cu un preţ mare, dând naştere la devoţiunea faţă de Preasfânta Euharistie, care a constituit o caracteristică a catolicismului în aceste ţinuturi.

Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui lui Cristos cuprinde la rândul ei misterul pătimirii continue a Domnului nostru în membrii Trupului Său mistic, Biserica din fiecare epocă. Aici marele crucifix ce se înalţă deasupra noastră serveşte spre amintirea faptului că Cristos, Marele şi Veşnicul nostru Preot, uneşte zilnic jertfele noastre, suferinţele noastre, nevoile, speranţele şi aspiraţiile noastre, cu infinitele merite ale jertfei Sale. Prin El, cu El şi în El noi ne înălţăm propriile trupuri ca jertfă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (cf. Romani 12,1). În acest sens, suntem cufundaţi în jertfa veşnică, completând, cum spune Sf. Paul, în trupul nostru ceea ce lipseşte durerii lui Cristos pentru Trupul Său, Biserica (cf. Coloseni 1,24). În viaţa Bisericii, în încercările şi mâhnirile ei, Cristos continuă, după exprimarea lui Pascal, să fie în agonie până la sfârşitul lumii (Pensees, 553, ed. Brunschvicg).

Vedem acest aspect în misterul Preasfântului Sânge al lui Cristos, reprezentat cel mai elocvent de martirii din toate vremurile, care au băut din potirul din care însuşi Cristos a băut, şi al căror sânge, vărsat în uniune cu jertfa Sa, dă viaţă nouă Bisericii. Este reflectat şi în fraţii şi surorile noastre din toată lumea care chiar şi acum suferă discriminare şi persecuţii pentru credinţa lor creştină. Dar este prezentă, adesea în mod ascuns, în suferinţa tuturor acelor creştini care îşi unesc zilnic sacrificiile personale cu cele ale Domnului, pentru sfinţirea Bisericii şi pentru răscumpărarea lumii. Gândul meu se îndreaptă în special spre cei care sunt uniţi cu această celebrare euharistică, în special bolnavi, bătrâni, persoane cu handicap şi cei care suferă mental şi spiritual.

Mă gândesc acum şi la imensa suferinţă provocată de abuzarea copiilor, în special în interiorul Bisericii, de slujitorii ei. Mai presus de toate, îmi exprim profunda părere de rău faţă de victimele nevinovate ale acestor delicte inimaginabile, alături de speranţa mea că puterea harului lui Cristos, jertfa Sa de reconciliere, va aduce vindecare profundă şi pace în vieţile lor. De asemenea recunosc, alături de voi, ruşinea şi umilinţa pe care cu toţii le suferim datorită acestor păcate; şi vă invit să le oferiţi Domnului, cu încrederea că aceste pedepse vor contribui la vindecarea victimelor, la purificarea Bisericii şi la înnoirea angajamentului ei de veacuri pentru educaţia şi îngrijirea copiilor şi tinerilor. Îmi exprim recunoştinţa pentru eforturile făcute în direcţia abordării responsabile a acestei probleme, şi vă cer tuturor să vă arătaţi grija pentru victime şi solidaritatea cu preoţii voştri.

Dragi prieteni, să ne întoarcem la contemplarea marelui crucifix care se ridică deasupra noastră. Mâinile Domnului, întinse pe Cruce, ne invită să contemplăm participarea noastră la preoţia Sa veşnică şi astfel responsabilitatea noastră, ca membre ai Trupului Său, de a aduce puterea reconciliatoare a jertfei Sale în lumea în care trăim. Conciliul Vatican II a vorbit cu elocvenţă despre rolul indispensabil al laicilor în promovarea misiunii Bisericii, prin eforturile lor de slujire ca plămadă pentru Evanghelie în societate şi prin activitatea de răspândire a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume (cf. Lumen Gentium 31; Apostolicam Actuositatem 7). Apelul Conciliului către laici de a-şi asuma participarea prin Botez la misiunea lui Cristos îşi găseşte ecou în gândirea şi învăţătura lui John Henry Newman. Fie ca ideile profunde ale acestui mare englez să continue să îi inspire pe toţi discipolii lui Cristos din această ţară să îşi conformeze fiecare gând, cuvânt şi acţiune după Cristos, şi să lucreze activ pentru apărarea acelor adevăruri morale neschimbătoare care, asumate, iluminate şi confirmate de Evanghelie, stau la temelia unei societăţi cu adevărat umane, drepte şi libere.

Când de mult are nevoie societatea contemporană de această mărturie. Cât de mult avem noi nevoie, în Biserică şi în societate, de mărturisitori ai frumuseţii sfinţeniei, ai splendorii adevărului, ai bucuriei şi libertăţii ce se naşte din trăirea unei relaţii vii cu Cristos! Una dintre marile provocări cu care ne confruntăm astăzi este găsirea modalităţilor de a vorbi convingător despre înţelepciunea şi puterea eliberatoare a cuvântului lui Dumnezeu unei lumi care prea adesea vede Evanghelia ca pe o constrângere la adresa libertăţii umane, şi nu ca adevărul care ne eliberează minţile şi care ne luminează eforturile pentru a trăi înţelept şi bine, atât ca indivizi cât şi ca membri ai societăţii.

Să ne rugăm atunci ca toţi catolicii din această ţară să devină tot mai conştienţi de demnitatea lor ca popor sacerdotal, chemat să consacre lumea lui Dumnezeu prin vieţi de credinţă şi de sfinţenie. Şi fie ca această creştere a zelului apostolic să fie însoţită de o revărsare de rugăciuni pentru vocaţii la preoţia hirotonită. Pentru că cu cât creşte apostolatul laic, cu atât se simte mai imperioasă nevoia de preoţi; şi cu cât este aprofundat simţul propriei vocaţii a laicilor, cu atât se evidenţiază ceea ce este specific preoţilor. Fie ca numeroşi tineri din această ţară să găsească tăria de a răspunde chemării Învăţătorului la preoţia hirotonită, dedicându-şi vieţile, energiile şi talanţii lui Dumnezeu, construind astfel poporul Său în unitate şi fidelitate faţă de Evanghelie, în special prin celebrarea jertfei euharistice.

Dragi prieteni, în această Catedrală a Preasfântului Sânge, vă invit încă o dată să priviţi spre Cristos, care ne precede în credinţă şi o desăvârşeşte (cf. Evrei 12,2). Vă invit să vă uniţi mai deplin cu Domnul, luând parte la jertfa Sa de pe Cruce şi oferindu-i acel “cult spiritual” (Romani 12,1) care îmbrăţişează fiecare aspect al vieţilor noastre şi care îşi găseşte expresia în eforturile noastre de a contribui la venirea Împărăţiei Sale. Mă rog ca, făcând astfel, să vă alăturaţi numeroşilor credincioşi din lunga istorie creştină a acestei ţări în construirea unei societăţi cu adevărat demne de om, demne de cele mai înalte tradiţii ale naţiunii voastre.