Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în solemnitatea Coborârii Spiritului Sfânt
Vatican, 12 iunie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

Celebrăm astăzi marea solemnitate a Rusaliilor. Dacă, într-un anumit sens, toate solemnităţile liturgice ale Bisericii sunt mari, aceasta de Rusalii este mare într-o manieră singulară, deoarece marchează, după ce s-a ajuns la a cincizecea zi, împlinirea evenimentului Paştelui, a morţii şi Învierii Domnului Isus, prin darul Duhului Celui înviat. Pentru Rusalii Biserica ne-a pregătit în zilele trecute cu rugăciunea sa, cu invocarea repetată şi intensă la Dumnezeu pentru a obţine o reînnoită revărsare a Duhului Sfânt asupra noastră. Biserica a retrăit astfel ceea ce s-a întâmplat la începuturile sale, atunci când apostolii, adunaţi în Cenacolul din Ierusalim, “stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fap 1,14). Erau adunaţi în aşteptare umilă şi încrezătoare ca să se împlinească promisiunea Tatălui comunicată lor de Isus: “Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile… când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere” (Fap 1,5.8).

În liturgia de Rusalii, relatării din Faptele apostolilor despre naşterea Bisericii (cf. Fap 2,1-11) îi corespunde Psalmul 103 pe care l-am ascultat: o laudă a întregii creaţii, care preamăreşte pe Duhul Creator care a făcut toate cu înţelepciune: “Cât de numeroase sunt lucrările tale, Doamne: toate le-ai făcut cu înţelepciune; pământul este plin de creaturile tale… Slava Domnului să rămână în veci! Să se bucure Domnul de lucrările sale!” (Ps 103,24.31). Ceea ce vrea să ne spună Biserica este aceasta: Duhul creator al tuturor lucrurilor şi Duhul Sfânt pe care Cristos l-a trimis de la Tatăl asupra comunităţii discipolilor sunt unul şi acelaşi: creaţia şi răscumpărarea îşi aparţin reciproc şi constituie, în profunzime, un unic mister de iubire şi de mântuire. Duhul Sfânt este înainte de toate Duh Creator şi deci Rusaliile este sărbătoare a creaţiei. Pentru noi creştinii, lumea este rod al unui act de iubire al lui Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile şi de care El se bucură pentru că este “lucru bun”, “lucru foarte bun”, aşa cum ne aminteşte relatarea creaţiei (cf. Gen 1,1-31). De aceea Dumnezeu nu este totalmente altul, de nenumit şi obscur. Dumnezeu se revelează, are un chip, Dumnezeu este raţiune, Dumnezeu este voinţă, Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este frumuseţe. Credinţa în Duhul Creator şi credinţa în Duhul pe care Cristos cel Înviat l-a dăruit apostolilor şi îl dăruieşte fiecăruia dintre noi sunt deci în mod inseparabil unite.

Lectura a doua şi evanghelia de astăzi ne arată această conexiune. Duhul Sfânt este Cel care ne face să-l recunoaştem în Cristos pe Domnul şi ne face să rostim mărturisirea de credinţă a Bisericii: “Isus este Domnul” (cf. 1Cor 12,3b). Domn este titlul atribuit lui Dumnezeu în Vechiul Testament, titlu care în lectura Bibliei lua locul numelui său care nu putea fi rostit. Crezul Bisericii nu este altceva decât dezvoltarea a ceea ce se spune cu această simplă afirmaţie: “Isus este Domnul”. Despre această mărturisire de credinţă sfântul Paul ne spune că e vorba tocmai de cuvântul şi de lucrarea Duhului Sfânt. Dacă vrem să fim în Duh, trebuie să aderăm la acest Crez. Însuşindu-ni-l, acceptându-l drept cuvânt al nostru, avem acces la lucrarea Duhului Sfânt. Expresia “Isus este Domnul” se poate citi în două sensuri. Înseamnă: Isus este Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Dumnezeu este Isus. Duhul Sfânt luminează această reciprocitate: Isus are demnitate divină şi Dumnezeu are chipul uman al lui Isus. Dumnezeu se arată în Isus şi cu asta ne dăruieşte adevărul despre noi înşine. A ne lăsa luminaţi în profunzime de acest cuvânt este evenimentul Rusaliilor. Recitând Crezul, noi intrăm în misterul primelor Rusalii: de la încurcătura de la Babel, de la acele voci care strigă una împotriva alteia, are loc o transformare radicală: multiplicitatea devine unitate multiformă, din puterea unificatoare a adevărului creşte înţelegerea. În Crezul care ne uneşte din toate colţurile pământului, care, prin Duhul Sfânt, face în aşa fel încât să se înţeleagă chiar şi în diversitatea limbilor, prin credinţă, speranţă şi iubire, se formează noua comunitate a Bisericii lui Dumnezeu.

Textul evanghelic ne oferă apoi o minunată imagine pentru a clarifica legătura dintre Isus, Duhul Sfânt şi Tatăl: Duhul Sfânt este reprezentat ca suflul lui Isus Cristos înviat (cf. In 20,22). Evanghelistul Ioan preia aici o imagine din relatarea creaţiei, acolo unde se spune că Dumnezeu a suflat în nările omului o suflare de viaţă (cf. Gen 2,7). Suflul lui Dumnezeu este viaţă. Acum Domnul suflă în sufletul nostru noua suflare de viaţă, pe Duhul Sfânt, esenţa sa cea mai intimă, şi în felul acesta ne primeşte în familia lui Dumnezeu. Prin Botez şi Mir ne este oferit acest dar în mod specific, iar cu sacramentele Euharistiei şi Pocăinţei el se repetă încontinuu: Domnul suflă în sufletul nostru un suflu de viaţă. Toate sacramentele, fiecare în manieră proprie, comunică omului viaţa divină, graţie Duhului Sfânt care lucrează în ele.

În liturgia de astăzi observăm încă o conexiune ulterioară. Duhul Sfânt este Creator, este în acelaşi timp Duh al lui Isus Cristos, însă în aşa fel încât Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur şi unic Dumnezeu. Şi în lumina primei lecturi putem adăuga: Duhul Sfânt însufleţeşte Biserica. Ea nu derivă din voinţa umană, din reflecţie, din abilitatea omului şi din capacitatea sa de organizare, pentru că dacă ar fi aşa, ea deja de mult timp s-ar fi stins, aşa cum trece orice lucru uman. În schimb ea este Trupul lui Cristos, însufleţit de Duhul Sfânt. Imaginile vântului şi focului, folosite de sfântul Luca pentru a reprezenta venirea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,2-3), amintesc de Sinai, unde Dumnezeu s-a revelat poporului lui Israel şi i-a acordat alianţa sa: “Tot muntele Sinai era învăluit în fum – se citeşte în Cartea Exodului – căci Domnul coborâse în mijlocul focului” (19,18). De fapt, Israelul a sărbătorit a cincizecea zi după Paşte, după comemorarea fugii din Egipt, ca sărbătoare a Sinaiului, sărbătoarea Legământului. Atunci când Luca vorbeşte despre limbi de foc pentru a-l reprezenta pe Duhul Sfânt este amintit acel legământ vechi, stabilit pe baza legii primite de Israel pe muntele Sinai. Astfel evenimentul Rusaliilor este reprezentat ca un nou Sinai, ca darul unui nou legământ în care alianţa cu Israel este extinsă la toate popoarele de pe pământ, în care dispar toate îngrăditurile din vechea Lege şi apare inima sa cea mai sfântă şi imutabilă, adică iubirea, pe care tocmai Duhul Sfânt o comunică şi o răspândeşte, iubirea care cuprinde orice lucru. În acelaşi timp Legea se dilată, se deschide, chiar dacă devine mai simplă: este noul legământ, pe care Duhul “îl scrie” în inimile celor care cred în Cristos. Extinderea legământului la toate popoarele de pe pământ este reprezentată de sfântul Luca printr-o listă de populaţii considerabilă pentru epoca aceea (cf. Fap 2,9-11). Cu aceasta ni se spune un lucru foarte important: că Biserica este catolică încă din primul moment, că universalitatea ei nu este rodul includerii ulterioare a diferitelor comunităţi. De fapt, încă din prima clipă Duhul Sfânt a creat-o ca Biserică a tuturor popoarelor; ea cuprinde întreaga lume, depăşeşte toate frontierele de rasă, clasă, naţiune; distruge toate barierele şi îi uneşte pe oameni în mărturisirea lui Dumnezeu unul şi întreit. Încă de la început Biserica este una, catolică şi apostolică: aceasta este adevărata ei natură şi ca atare trebuie să fie recunoscută. Ea este sfântă, nu graţie capacităţilor membrilor săi, ci pentru că însuşi Dumnezeu, cu Duhul său, o creează, o purifică şi o sfinţeşte mereu.

În sfârşit, evanghelia de astăzi ne încredinţează această expresie foarte frumoasă: “Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Aceste cuvinte sunt profund umane. Prietenul pierdut este din nou prezent şi cel care înainte era tulburat se bucură. Dar ea spune mult mai mult. Pentru că prietenul pierdut nu vine dintr-un loc oarecare, ci din noaptea morţii; şi el a străbătut-o! el nu este unul oarecare, ci este prietenul şi în acelaşi timp Cel care este adevărul care îi face pe oameni să trăiască; şi ceea ce dăruieşte nu este o bucurie oarecare, ci însăşi bucuria, dar al Duhului Sfânt. Da, este frumos să trăiesc pentru că sunt iubit şi adevărul e cel care mă iubeşte. S-au bucurat discipolii văzându-l pe Domnul. Astăzi, la Rusalii, această expresie ne este destinată şi nouă, pentru că în credinţă putem să-l vedem; în credinţă El vine între noi şi ne arată şi nouă mâinile şi coasta, iar noi ne bucurăm. De aceea vrem să ne rugăm: Doamne, arată-te! Oferă-ne darul prezenţei tale şi vom avea darul cel mai frumos: bucuria ta. Amin!