Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la solemnitatea Rusaliilor, Bazilica San Pietro,
duminică, 23 mai 2010

Dragi fraţi şi surori,

În celebrarea solemnă a Rusaliilor suntem invitaţi să mărturisim credinţa noastră în prezenţa şi în acţiunea Spiritului Sfânt şi să invocăm efuziunea Sa asupra noastră, asupra Bisericii şi asupra lumii întregi. Să ne însuşim, deci, cu o particulară intensitate, invocaţia Bisericii: Veni, Sancte Spiritus! O invocaţie atât de simplă şi imediată, dar în acelaşi timp extraordinar de profundă, izvorâtă înainte de toate din inima lui Hristos. Spiritul, într-adevăr, este darul pe care Isus l-a cerut şi în mod continuu îl cere Tatălui pentru prietenii Săi: primul şi principalul dar pe care ni l-a obţinut cu Învierea Sa şi Înălţarea la Cer.

Despre această rugăciune a lui Hristos ne vorbeşte pericopa evanghelică de astăzi, care are ca şi context Cina cea de Taină. Domnul Isus a spus ucenicilor săi: “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,15-16). Aici ne este dezvăluită inima rugătoare a lui Isus, inima sa filială şi frăţească. Această rugăciune atinge culmea şi împlinirea pe cruce, unde invocaţia lui Hristos devine una cu darul total pe care El îl face prin Sine însuşi, şi astfel rugăciunea Sa devine, ca să spunem aşa, sigiliul însuşi al dăruirii Sale totale din iubire faţă de Tatăl şi de omenire: invocaţia şi dăruirea Spiritului se întâlnesc, se întrepătrund, devin o unică realitate. “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac”. În realitate, rugăciunea lui Isus – aceea de la Cina cea de Taină şi aceea de pe cruce – este o rugăciune care continuă şi în Cer, unde Hristos stă la dreapta Tatălui. Isus, într-adevăr, trăieşte întotdeauna preoţia Sa de mijlocire în favoarea poporului lui Dumnezeu şi a omenirii şi deci se roagă pentru noi toţi cerând Tatălui darul Spiritului Sfânt.

Relatarea Rusaliilor în cartea Faptelor Apostolilor – ascultată în cea dintâi lectură (cf. Fapte 2,1-11) – prezintă “noul curs” al lucrării lui Dumnezeu începute cu învierea lui Hristos, lucrare care implică omul, istoria şi cosmosul. De la Fiul lui Dumnezeu mort şi înviat şi întors la Tatăl suflă asupra omenirii, cu o energie inedită, suflul divin, Spiritul Sfânt. Şi ce anume produce această nouă şi puternică auto-comunicare a lui Dumnezeu? Acolo unde sunt sfâşieri şi înstrăinări, ea creează unitate şi înţelegere. Se activează un proces de reunificare între părţile familiei umane, divizate şi dispersate; persoanele, deseori reduse la indivizi în competiţie sau în conflict între ei, odată atinse de Spiritul lui Hristos se deschid spre experienţa comuniunii, care poate să le implice până într-acolo încât să facă din ele un nou organism, un nou subiect: Biserica. Acesta este efectul lucrării lui Dumnezeu: unitatea; de aceea unitatea este semnul recunoaşterii, “cartea de vizită” a Bisericii de-a lungul istoriei sale universale. Încă de la început, din ziua Rusaliilor, ea vorbeşte toate limbile. Biserica universală precedă Bisericile particulare, şi acestea trebuie întotdeauna să se conformeze acesteia, după un criteriu de unitate şi universalitate. Biserica nu rămâne niciodată prizonieră în graniţele politice, rasiale şi culturale; nu se poate confunda cu statele şi nici cu federaţiile de state, pentru că unitatea sa este de un gen diferit şi aspiră să depăşească toate frontierele omeneşti.

Din aceasta, dragi fraţi, derivă un criteriu practic de discernământ pentru viaţa creştină: când o persoană, o comunitate, se închide în propriul fel de gândire şi de acţiune, este un semn că s-a îndepărtat de Spiritul Sfânt. Calea creştinilor şi a Bisericilor particulare trebuie întotdeauna să se confrunte cu aceea a Bisericii Una şi Catolice, şi să se armonizeze cu ea. Aceasta nu înseamnă că unitatea creată de Spiritul Sfânt este o specie de egalitarism. Dimpotrivă, acesta este mai degrabă modelul lui Babel, adică impunerea unei culturi a unităţii pe care am putea-o defini ca “tehnică”. Biblia, într-adevăr, ne spune (cf. Facere 11,1-9) că la Babel toţi vorbeau o singură limbă. La Rusalii, în schimb, Apostolii vorbesc limbi diferite astfel că fiecare înţelege mesajul în propriul idiom. Unitatea Spiritului se manifestă în pluralitatea înţelegerii. Biserica este prin natura sa una şi multiplă, destinată să trăiască în toate naţiunile, toate popoarele, şi în cele mai diferite contexte sociale. Ea răspunde vocaţiei sale, de a fi semn şi instrument de unitate a întregului gen omenesc (cf. Lumen gentium, 1), numai dacă rămâne autonomă faţă de orice Stat şi de orice cultură particulară. Întotdeauna şi în orice loc Biserica trebuie să fie cu adevărat, Catolică şi Universală, casa tuturor în care fiecare poate să se regăsească.

Relatarea Faptelor Apostolilor ne oferă şi un alt punct de reflecţie foarte concret. Universalitatea Bisericii este exprimată de lista popoarelor, după antica tradiţie: “Suntem parţi, mezi, elamiţi…” etc. Se poate observa aici că Sfântul Luca merge dincolo de numărul 12, care deja exprimă întotdeauna o universalitate. El priveşte dincolo de orizonturile Asiei şi ale Africii nord-occidentale, şi adaugă alte trei elemente: “romanii“, adică lumea occidentală; “iudeii şi prozeliţii“, înţelegând într-un fel nou unitatea dintre Israel şi lume; şi în sfârşit “cretani şi arabi“, care reprezintă Occidentul şi Orientul, insule şi continent. Această deschidere de orizonturi confirmă mai departe noutatea lui Hristos în dimensiunea spaţiului omenesc, a istoriei popoarelor: Spiritul Sfânt implică oameni şi popoare şi, prin intermediul lor, depăşeşte ziduri şi bariere.

La Rusalii Spiritul Sfânt se manifestă ca foc. Flacăra Sa a coborât asupra ucenicilor reuniţi, s-a aprins în ei şi le-a dăruit lor noua ardoare a lui Dumnezeu. Se realizează astfel ceea ce a prezis Domnul Isus: “Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12,49). Apostolii, împreună cu credincioşii diferitelor comunităţi, au dus această flacără divină până la marginile pământului; au deschis astfel o cale pentru omenire, o cale luminoasă, şi au colaborat cu Dumnezeu care cu focul Său vrea să reînnoiască faţa pământului. Cât este de diferit acest foc faţă de cel al războiului şi al bombelor! Cât este de diferit focul lui Hristos, propagat de Biserică, faţă de cel aprins de dictatorii din orice epocă, chiar şi în secolul trecut, care lasă în urma lor pământul ars. Focul lui Dumnezeu, focul Spiritului Sfânt, este acela din rugul care arde dar nu mistuieşte (cf. Ieşirea 3,2). Este o flacără care arde, dar nu distruge; care, dimpotrivă, arzând face să iasă la suprafaţă partea cea mai bună şi mai adevărată a omului, cum într-o fuziune face să iasă forma sa interioară, vocaţia sa către adevăr şi iubire.

Un Părinte al Bisericii, Origene, într-una din predicile sale la Ieremia, relatează o afirmaţie atribuită lui Isus, care nu este conţinută în Sfintele Scripturi dar poate fi autentică, ce sună astfel: “Cine este aproape de mine este aproape de foc” (Predică la Ieremia L, I [III]). În Hristos, într-adevăr, locuieşte plinătatea lui Dumnezeu, care în Biblie este asemănată focului. Am observat puţin mai sus că flacăra Spiritului Sfânt arde dar nu mistuieşte. Şi totuşi ea operează o transformare, şi de aceea trebuie să consume ceva în om, mizeriile care îl corup şi îl blochează în relaţiile sale cu Dumnezeu şi cu aproapele. Acest efect al focului divin însă ne sperie, ne este frică să fim “arşi”, am prefera să rămânem aşa cum suntem. E aşa pentru că de multe ori viaţa noastră este configurată după logica lui a avea, a poseda şi nu a te dărui. Multe persoane cred în Dumnezeu şi admiră figura lui Isus Hristos, dar când le este cerut să piardă ceva din sine, atunci fac pasul înapoi, le este frică de exigenţele credinţei. Este frica de a trebui să renunţe la ceva frumos, faţă de care suntem ataşaţi; teama că a-l urma pe Hristos ne privează de libertate, de anumite experienţe, de o parte din noi înşine. Pe de o parte vrem să stăm cu Isus, să îl urmăm îndeaproape, şi pe de altă parte ne este frică de consecinţele pe care acest lucru le comportă.

Dragi fraţi şi surori, avem întotdeauna nevoie ca Domnul Isus să ne spună ceea ce deseori repeta prietenilor săi: “Nu vă fie frică”. Precum Simon Petru şi ceilalţi, trebuie să lăsăm ca prezenţa Sa şi harul Său să transforme inima noastră, întotdeauna subiect al slăbiciunilor omeneşti. Trebuie doar să ştim să recunoaştem că a pierde ceva, mai mult, sinele pentru adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul iubirii şi al vieţii, este în realitate a câştiga, a te regăsi pe deplin. Cine se încredinţează lui Isus experimentează deja în această viaţă pacea şi bucuria inimii, pe care lumea nu le poate da, şi nu poate nici să le ia odată ce Dumnezeu ni le-a dăruit. Merită deci să ne lăsăm atinşi de focul Spiritului Sfânt! Durerea pe care ne-o aduce este necesară transformării noastre. Este realitatea crucii: nu degeaba în limbajul lui Isus “focul” este mai ales o reprezentare a misterului crucii, fără de care nu există creştinism. De aceea, luminaţi şi mângâiaţi de aceste cuvinte ale vieţii să înălţăm invocaţia noastră: Vino, Spirite Sfinte! Aprinde în noi focul iubirii tale! Ştim că aceasta este o rugăciune curajoasă, cu care cerem să fim atinşi de flacăra lui Dumnezeu; dar ştim mai ales că această flacără – şi numai ea – are puterea să ne salveze. Nu vrem, pentru a apăra viaţa noastră, să o pierdem pe cea veşnică pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască. Avem nevoie de focul Spiritului Sfânt, pentru că numai Iubirea răscumpără. Amin.