Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la încheierea Sinodului Episcopilor
pentru Orientul Mijlociu
Vatican, 24 octombrie 2010

Veneraţi fraţi,
Stimaţi domni şi doamne,
Iubiţi fraţi şi surori!

La două săptămâni de la celebrarea de deschidere, ne-am adunat din nou în ziua Domnului, în jurul Altarului Mărturisirii din bazilica “Sfântul Petru”, pentru a încheia Adunarea Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. În inimile noastre este o profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu care ne-a dăruit această experienţă cu adevărat extraordinară, nu numai pentru noi, ci pentru binele Bisericii, al poporului lui Dumnezeu care trăieşte în ţinuturile dintre Mediterana şi Mesopotamia. Ca episcop de Roma, doresc să vă fac părtaşi de această recunoştinţă pe voi, veneraţi părinţi sinodali: cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi. Mulţumesc în mod deosebit Secretariatului Special, celor patru preşedinţi delegaţi, raportorului general, secretarului special şi tuturor colaboratorilor, care în aceste zile au lucrat fără încetare.

Astăzi dimineaţă am părăsit Aula Sinodului şi am venit “la templu pentru a ne ruga”; pentru aceasta, ne priveşte în mod direct parabola fariseului şi a vameşului relatată de Isus şi prezentată de sfântul evanghelist Luca (cf. Lc 18,9-14). Şi noi am putea să fim tentaţi, asemenea fariseului, să-i amintim lui Dumnezeu meritele noastre, eventual gândindu-ne la activitatea din aceste zile. Însă, pentru a urca la cer, rugăciunea trebuie să pornească dintr-o inimă umilă, săracă. Deci şi noi, la sfârşitul acestui eveniment eclezial, vrem înainte de toate să-i mulţumim lui Dumnezeu, nu pentru meritele noastre, ci pentru darul pe care el ni l-a oferit. Ne recunoaştem mici şi nevoiaşi de mântuire, de milostivire; recunoaştem că totul vine de la el şi că numai cu harul său se va realiza tot ceea ce Duhul Sfânt ne-a spus. Numai aşa vom putea “să ne întoarcem acasă” într-adevăr îmbogăţiţi, făcuţi mai drepţi şi mai capabili să mergem pe căile Domnului.

Prima lectură şi Psalmul responsorial insistă asupra temei rugăciunii, subliniind că ea este cu atât mai puternică la inima lui Dumnezeu cu cât acela care se roagă este mai mult în stare de necesitate şi de suferinţă. “Rugăciunea celui sărac străbate norii”, afirmă Ben Sirah (35,21); şi psalmistul adaugă: “Domnul este aproape de cel cu inima zdrobită, / el îl mântuieşte pe cel cu sufletul mâhnit” (34,19). Gândul se îndreaptă spre atâţia fraţi şi surori care trăiesc în regiunea medio-orientală şi care se află în situaţii dificile, uneori foarte grele, fie datorită lipsurilor materiale, fie datorită descurajării, a stării de tensiune şi uneori de frică. Astăzi cuvântul lui Dumnezeu ne oferă şi o lumină de speranţă mângâietoare, acolo unde prezintă rugăciunea, personificată, care “nu se linişteşte până când Cel Preaînalt nu intervine, în favoarea celor drepţi, pronunţând o sentinţă dreaptă” (Sir 35,21-22). Şi această legătură dintre rugăciune şi dreptate ne face să ne gândim la atâtea situaţii în lume, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Strigătul săracului şi al celui asuprit are ecou imediat în Dumnezeu, care vrea să intervină pentru a deschide o cale de ieşire, pentru a reda un viitor de libertate, un orizont de speranţă.

Această încredere în Dumnezeul cel apropiat, care îi eliberează pe prietenii săi, este aceea pe care o mărturiseşte apostolul Paul în epistola de astăzi, luată din Scrisoarea a doua către Timotei. “Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa” (2Tim 4,7). Pentru fiecare dintre noi, iubiţi fraţi întru episcopat, acesta este un model de imitat: să ne dea Bunătatea divină să ne însuşim un asemenea bilanţ! “Domnul – continuă sfântul Paul – mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne” (2Tim 4,16-17). Este un cuvânt care răsună cu forţă deosebită în această duminică în care celebrăm Ziua Misionară Mondială! Comuniune cu Isus răstignit şi înviat, mărturie a iubirii sale. Experienţa Apostolului este paradigmatică pentru fiecare creştin, în special pentru noi Păstorii. Am împărtăşit un moment forte de comuniune eclezială. Acum ne luăm rămas-bun pentru a ne întoarce fiecare la propria misiune, dar ştim că rămânem uniţi, rămânem în iubirea sa.

Adunarea sinodală care astăzi se încheie a avut mereu prezentă icoana primei comunităţi creştine, descrisă în Faptele Apostolilor: “Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). Este o realitate experimentată în zilele trecute, în care am împărtăşit bucuriile şi durerile, preocupările şi speranţele creştinilor din Orientul Mijlociu. Am trăit unitatea Bisericii în varietatea Bisericilor prezente în regiunea aceea. Conduşi de Duhul Sfânt, am devenit “o singură inimă şi un singur suflet” în credinţă, în speranţă şi în caritate, mai ales în timpul Celebrărilor euharistice, izvor şi culme a comuniunii ecleziale, precum şi în Liturgia Orelor, celebrată în fiecare dimineaţă în unul din cele şapte rituri catolice din Orientul Mijlociu. Astfel, am valorizat bogăţia liturgică, spirituală şi teologică a Bisericilor Orientale Catolice, precum şi a Bisericii Latine. A fost vorba de un schimb de daruri preţioase, de care au beneficiat toţi părinţii sinodali. Este de dorit ca această experienţă pozitivă să se repete şi în respectivele comunităţi din Orientul Mijlociu, favorizând participarea credincioşilor la celebrările liturgice din celelalte rituri catolice, deci să se deschidă la dimensiunile Bisericii Universale.

Rugăciunea comună ne-a ajutat să înfruntăm şi provocările Bisericii Catolice din Orientul Mijlociu. Una dintre ele este comuniunea în interiorul fiecărei Biserici sui iuris, precum şi în raporturile dintre diferitele Biserici Catolice cu tradiţii diferite. Aşa cum ne-a amintit pagina din Evanghelia de astăzi (cf. Lc 18,9-14), avem nevoie de umilinţă, pentru a recunoaşte limitele noastre, erorile şi omisiunile noastre, pentru a putea într-adevăr să formăm “o singură inimă şi un singur suflet”. O comuniune mai deplină în interiorul Bisericii Catolice favorizează şi dialogul ecumenic cu celelalte Biserici şi Comunităţi ecleziale. Biserica Catolică a reafirmat şi în această Adunare sinodală convingerea sa profundă de a continua acest dialog, pentru ca să se realizeze pe deplin rugăciunea Domnului Isus “ca toţi să fie una” (In 17,21).

Creştinilor din Orientul Mijlociu pot fi aplicate cuvintele Domnului Isus: “Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia” (Lc 12,32). De fapt, chiar dacă sunt mai puţin numeroşi, ei sunt purtătorii Veştii Bune a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, iubire care s-a revelat chiar în Ţara Sfântă în persoana lui Isus Cristos. Acest cuvânt de mântuire, întărit cu harul sacramentelor, răsună cu eficacitate deosebită în locurile în care, prin Providenţa divină, a fost scris, şi este unicul cuvânt în măsură să rupă cercul vicios al răzbunării, al urii, al violenţei. Dintr-o inimă purificată, în pace cu Dumnezeu şi cu aproapele, se pot naşte propuneri şi iniţiative de pace la nivel local, naţional şi internaţional. În această lucrare, la a cărei realizare este chemată toată comunitatea internaţională, creştinii, cetăţeni cu titlu deplin, pot şi trebuie să-şi dea contribuţia lor de reconciliere în folosul întregii societăţi.

De prea mult timp în Orientul Mijlociu durează conflictele, războaiele, violenţa, terorismul. Pacea, care este dar al lui Dumnezeu, este şi rezultatul eforturilor oamenilor de bunăvoinţă, ale instituţiilor naţionale şi internaţionale, îndeosebi ale statelor mai implicate în căutarea soluţionării conflictelor. Nu trebuie să ne resemnăm niciodată cu lipsa păcii. Pacea este posibilă. Pacea este urgentă. Pacea este condiţia indispensabilă pentru o viaţă demnă a persoanei umane şi a societăţii. Pacea este şi cel mai bun remediu pentru a evita emigrarea din Orientul Mijlociu. “Cereţi pacea pentru Ierusalim” – ne spune Psalmul (122,6). Să ne rugăm pentru pacea în Ţara Sfântă. Să ne rugăm pentru pacea în Orientul Mijlociu, angajându-ne pentru ca acest dar al lui Dumnezeu oferit oamenilor de bunăvoinţă să se răspândească în întreaga lume.

O altă contribuţie pe care creştinii pot s-o aducă societăţii este promovarea unei autentice libertăţi religioase şi de conştiinţă, unul din drepturile fundamentale ale persoanei umane pe care fiecare stat trebuie să-l respecte mereu. În numeroase ţări din Orientul Mijlociu există libertatea de cult, în timp ce spaţiul libertăţii religioase nu de puţine ori este limitat. Lărgirea acestui spaţiu de libertate devine o exigenţă pentru a garanta tuturor celor care aparţin diferitelor comunităţi religioase adevărata libertate de a trăi şi a mărturisi propria credinţă. Această temă ar putea să devină obiect de dialog între creştini şi musulmani, dialog a cărui urgenţă şi utilitate a fost reafirmată de părinţii sinodali.

În timpul lucrărilor adunării a fost subliniată adesea necesitatea de a repropune Evanghelia persoanelor care o cunosc puţin, sau care chiar s-au îndepărtat de Biserică. Adesea a fost evocată necesitatea urgentă a unei noi evanghelizări şi pentru Orientul Mijlociu. E vorba de o temă destul de răspândită, mai ales în ţările de încreştinare antică. Şi recenta creare a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări răspunde la această exigenţă profundă. Pentru aceasta, după ce am consultat episcopatul din lume şi după ce am ascultat părerea Consiliului Ordinar al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor, am decis să dedic următoarea Adunare Generală Ordinară, în anul 2012, următoarei teme: “Nova evangelizatio ad christianam fidem tradendam – Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine”.

Iubiţi fraţi şi surori din Orientul Mijlociu! Experienţa din aceste zile să vă asigure că nu sunteţi niciodată singuri, că vă însoţesc mereu Sfântul Scaun şi Biserica întreagă, care, născută la Ierusalim, s-a răspândit în Orientul Mijlociu şi după aceea în întreaga lume. Încredinţăm aplicarea rezultatelor Adunării Speciale pentru Orientul Mijlociu, precum şi pregătirea acelei Adunări Generale Ordinare, mijlocirii Sfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii şi Regina Păcii. Amin.