Scrisoare Pastorală
La Sărbătoarea Învierii Domnului
2007

“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)

Iubiţi credincioşi,

Timpul sfânt al Sărbătorii Învierii Domnului este, înainte de toate, un dar al Tatălui: Dumnezeul cerului şi al pământului ni-l oferă “pe Fiul Său Cel Unul-Născut”, pentru a ne împăca cu Sine, pentru ca niciunul dintre noi “să nu piară” şi pentru ca toţi oamenii să moştenească “viaţa veşnică”. Fiul este ofranda lui Dumnezeu făcut om care “în mod liber şi din iubire îşi oferă viaţa Tatălui Său prin Spiritul Sfânt, pentru a repara neascultarea noastră” (cf. Catehismul Bisericii Catolice nr. 614).

Timpul sfânt al Sărbătorii Învierii Domnului este şi o comemorare a morţii pe Cruce a lui Isus Cristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cu moartea lui Dumnezeu, “soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc (Lc 24, 24), iar pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat” (Mt 27,51). Cu “întunecarea soarelui” totul se precipită în gol, lumea intră în solitudinea şi în umbra morţii, omul este abandonat în goliciune şi neant, în obscuritate şi nimicnicie.

Timpul sfânt al Învierii Domnului este însă, mai presus de toate, viaţă şi bucurie, har şi speranţă; este misiune şi responsabilitate încredinţate nouă, creştinilor, de Cristos Cel Înviat. “Bucuraţi-vă: nu vă temeţi; duceţi-vă şi daţi de veste fraţilor mei… botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit; propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (cf. Mt 28 9, 10, 19, 20; Mc 16 15 ). Cristos, învierea noastră, rămâne cu noi în “sacramentul iubirii din Sfânta Euharistie, pentru a ne arăta dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană. În sacramentul altarului, în taina Sfintei Euharistii, Domnul ne aşteaptă să-L descoperim, pentru a ne însoţi pe drumul vieţii. În acest sacrament mirabil, Domnul se face pâine pentru omul care tânjeşte după adevăr şi libertate. În sacramentul altarului, Cristos Domnul devine pentru noi, pelerin pe acest pământ, El devine Cale, Adevăr şi Viaţă.” (cf. Benedict al XVI-lea – Sacramentum caritatis 2)

Dragii mei,

Isus Cristos, Unul-Născut din Tatăl, a hotărât, în mod liber, să trăiască pe acest pământ ca un adevărat Fiu, făcând întotdeauna voia Tatălui. Noi înţelegem cu adevărat ce înseamnă a trăi liber şi a face voia Tatălui doar atunci când a sosit “ceasul”: “şi la al nouălea ceas a strigat Isus, cu glas mare, zicând: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? …, iar Isus scoţând un strigăt mare Şi-a dat spiritul …, iar sutaşul care stătea în dreptul Lui, văzând că astfel Şi-a dat sufletul a grăit: cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (cf. Mc 15, 34-39). Este impresionant cum sutaşul înţelege că Isus este Fiul Tatălui tocmai în momentul în care Dumnezeu L-a abandonat, când şi-a dat duhul. Strigătul lui Isus nu reprezintă nici falimentul libertăţii şi nici încheierea legăturilor Sale cu Tatăl, ci exprimă momentul culminant al iubirii dintre Fiu şi Tată: Fiul acceptă, în mod liber, să-Şi dea viaţa, din dragoste, iar Tatăl acceptă să-Şi jertfească propriul Fiu, Unul-Născut, printr-un act profund de iubire faţă de noi. Este impresionant cum îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru doar în momentul în care Isus ne face co-părtaşi ai “ceasului” suferinţei şi Crucii. Şi, este la fel de impresionant cât de des uităm că, în Euharistie, El este prezent şi ne dăruieşte Trupul şi Sângele Său: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Io 6, 51). Creştinul trebuie să fie un om liber, capabil să-şi dea viaţa pentru Cristos şi aproapele în orice moment.

Iubiţi credincioşi,

În acest an se împlinesc 55 de ani de la moartea Preasfinţitului Valeriu Traian Frenţiu şi 100 de ani de la naşterea Preasfinţitului Ioan Suciu, martiri ai dragostei şi ai iertării. Mărturia martirajului lor, spunea Papa Ioan Paul al II-lea, profesiunea de credinţă în Cristos şi în unitatea Bisericii Sale, se înalţă ca fumul de tămâie al jertfei de seară, (cf Ps. 141,2) spre Tronul lui Dumnezeu, în numele întregii Biserici, bucurându-se de stima şi devoţiunea ei. Sighetul ne cheamă în fiecare an la Cimitirul săracilor să le cântăm Slujba Învierii, iar mormintele episcopilor şi credincioşilor noştri, morţi în închisorile din Bucureşti, Gherla, Aiud şi din alte oraşe, în perioada prigoanei, ne transmit miresme spirituale, pentru că sfinţii noştri martiri “şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului” (Ap. 7,14) şi au intrat în fericirea Cerului, în deplină comuniune cu Isus Cristos, Paştele şi Învierea noastră.

Tot în acest an sărbătorim 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei de Oradea. Domnul Cel Înviat ne-a binecuvântat cu multe încercări şi daruri în acest răstimp, iar noi, ca fii ai Tatălui în Fiul Cel Unul-Născut, trăim acum un timp al Crucii şi al Învierii, un timp al Spiritului Sfânt. Noi, cei de astăzi, ne regăsim în postura de “apostoli” ai Învierii, apostoli ai Sfintei Euharistii, apostoli ai Bisericii. Cu toţii suntem trimişi în lume de Domnul Cel Înviat, pentru a vesti cu bucurie vestea cea bună a Evangheliei şi a mărturisi despre povara Crucii, a morţii şi a învierii Bisericii noastre şi, în acelaşi timp, suntem chemaţi să trăim prin întreaga noastră viaţă, sacramentul iubirii lui Cristos. Suntem cu adevărat apostoli doar atunci când prin acţiunile, cuvintele şi felul nostru de “a fi” Îl transmitem, Îl dăruim, Îl comunicăm pe Cristos Înviat altora.

Dragi credincioşi,

Cristos din nou a înviat! Avem datoria de a cunoaşte, de a aprofunda şi de a trăi creştinismul genuin, aşa cum l-au trăit Apostolii şi Sfinţii Părinţi, pentru a putea să dăruim şi noi, la rândul nostru, valori şi principii autentice. În acelaşi timp, avem datoria să privim şi să înţelegem lumea de astăzi cu ochi noi: cu Ochii lui Cristos cel răstignit, cu Ochii lui Cristos Cel Înviat. În inima creştinismului vom găsi întotdeauna scandalizatorul paradox al morţii Dumnezeului Întrupat. Pe Cruce, Fiul Tatălui intră în lacrimile şi în întunericul omenirii şi ia asupra Sa durerea şi tenebrele lumii acesteia, pentru care Şi-a dat viaţa. Chiar dacă am căzut de atâtea ori în păcate, Isus Cristos nu ne-a abandonat niciodată, ci S-a aplecat asupra noastră, ne-a mângâiat şi ne-a ridicat din abisul unei vieţi trăite departe de Dumnezeu. Isus Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă vom privi cu ochii lui Cristos cel răstignit, vom înţelege că El este prezent mereu în viaţa noastră şi îl vom accepta pentru că numai El ne aduce dragostea şi iertarea, pacea şi învierea. Dacă vom privi cu Ochii lui Cristos Cel Înviat, nu vom uita că Isus ne-a promis: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ( Mt 28 20) şi ne-a asigurat că “merge înaintea noastră în Galilea” (Mt 28 7). Mai mult decât într-un simplu loc geografic, “mergând înaintea noastră” ne-a pregătit tuturor un loc în beatitudinea “Casei Tatălui”, adică în Împărăţia “vieţii veacului care va veni.” Astfel, a privi cu Ochii lui Cristos Cel Înviat înseamnă a vedea prezenţa şi opera Sa în viaţa noastră şi a lumii, pentru că tot El ne-a promis că “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Aceasta este speranţa noastră!

Vă doresc tuturor Sărbători Fericite!
Cristos a Înviat!

+ Virgil BERCEA