SĂ CUNOAŞTEM ŞI SĂ CREDEM ÎN IUBIREA DIVINULUI SAMARITEAN

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi prea mare mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nepieritoare şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire…” (1Pt. 1,3-5).

Iubiţi credincioşi,

În cuvântul pastoral din acest an, pentru mărita sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos doresc să vă invit să medităm împreună asupra unor adevăruri fundamentale ale credinţei noastre creştine. Cu toţi dorim mântuirea sufletului nostru şi moştenirea vieţii veşnice, de aceea poate adeseori ne punem întrebarea “ce să fac să dobândesc mântuirea sufletului, să moştenesc viaţa veşnică?”

Cuvântul “viu şi lucrător” al Sfintei Evanghelii de la Luca 10,25-37 ne va călăuzi itinerarul reflexiei spirituale pentru ca la lumina Harului Spiritului Sfânt, cu sprijinul Tradiţiei şi a Magisteriului bisericii să putem descoperi răspunsuri cuvenite la aceste întrebări esenţiale pentru viaţa creştină.

A cunoaşte şi a crede în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (cf. 1Io. 4,16), constituie “formula concisă a existenţei creştine”, ne învaţă Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea în “Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire, DCE, n.1), prima scrisoare enciclică. Pentru a putea trăi cu adevărat bucuria luminatei sărbători a Învierii Domnului trebuie să descoperim acest adevăr în viaţa noastră. De aceea vom porni de la întrebarea învăţătorului Legii “ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?” ne vom lăsa conduşi de către Divinul Învăţător prin modelul Samariteanului milostiv şi apoi vom încerca să-l aplicăm pentru viaţa noastră.

1. Întrebarea esenţială a vieţii noastre

“Învăţătorule ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Lc. 10,25).

Isus în drum spre Ierusalim, se opreşte pentru a predica poporului. Din mulţime se ridică o persoană care îi pune o întrebare. Este un învăţător al Legii, adică o persoană instruită la şcolile rabinice pentru a cunoaşte Legea, a o interpreta corect, a instrui pe ceilalţi în aplicarea ei şi a judeca asupra corectitudinii cu care a fost aplicată Legea în situaţii concrete.

“Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?” este o întrebare pe care o întâlnim de mai multe ori în evanghelii (Mt. 19,16; Mc. 10,17; Lc. 18,18) şi constituie de fapt întrebarea fundamentală a omului care doreşte să recupereze acea viaţă în deplină armonie cu Divinitatea, cu creaţia şi cu sinele, pe care Adam o trăia la început în paradis, acea comuniune în iubire fără limite de timp, spaţiu, sau persoane, în deplină fericire a tuturor şi pentru totdeauna.

A dobândi “viaţa veşnică”, viaţa fără-de-sfârşit, înseamnă de fapt a împărtăşi din nou viaţa divină, iubirea divină dintru începuturi. “A moşteni viaţa veşnică” presupune existenţa acestui ideal, dar care încă nu poate deveni împlinire imediată. Moştenirea în general aparţine tatălui care din iubire o lasă fiului prin testament la moartea sa. “Moştenirea vieţii veşnice” aparţine Tatălui şi El a dorit din iubire faţă de oameni ca la moartea Fiului Său să o lase prin Testamentul cel Nou tuturor acelora care au primit Cuvântul şi cred în numele Lui (cf. Io. 1,12) şi animaţi fiind de Spiritul lui Dumnezeu (cf. Rom. 8,14-17) vor deveni fii ai lui Dumnezeu şi implicit “moştenitori”.

Isus citeşte dincolo de cuvinte, în sufletul acestui om, gândul ascuns. “Ce să fac?”, adică “oare mai am ceva de făcut?” Sigur pe cunoştinţele sale, preocupat de “dreptatea care vine din lege” (Fil. 3,6), învăţătorul Legii se consideră de fapt deja salvat (mântuit), îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu pentru a moşteni viaţa veşnică.

Isus îi răspunde cu o întrebare care îl trimite mai întâi spre Scripturi, pentru că după Legea veche, ascultarea şi împlinirea Cuvântului divin este o condiţie pentru a trăi (cf. Lv. 18,5; Dt. 4,1; Ez. 20,11).

Învăţătorul recită porunca Legii (Dt. 6,4 şi Lv. 19,18) “ad-litteram”, aşa cum o învăţase. Isus confirmă răspunsul ca fiind “drept”. Formal totul pare perfect, practic, însă Isus pusese accentul pe un alt aspect. Problema reală a acestui om nu era “a face”, mai mult sau “a face” altceva, ci “cum face”. A avea o atitudine spirituală şi o motivaţie corectă în ceea ce face. Altfel spus accentul nu este pe “a face” ci pe “a fi”, adică “a trăi” ceea ce face. Isus îl întrebase “cum citeşti, ceea ce este scris în Lege?”, adică “cu ce spirit citeşti?”: doar formal pentru a învăţa pe de rost o poruncă sau cu spirit deschis, faţă de Cel care a lăsat această poruncă, cu dorinţa de a trăi cuvântul citit ?

“Fă aceasta şi vei trăi!”, îi spune Isus. Împlineşte Cuvântul pe care l-ai spus, trăieşte-l cu încredere şi vei dobândi viaţa. Isus cere o nouă perspectivă de înţelegere a Legii, menită să ducă la împlinire Legea şi proorocii (cf. Mt. 5,17). “Că prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit, căci «dreptul din credinţă va fi viu»” ne spune apostolul neamurilor (Gal. 3,11). Deci adevărata îndreptare nu este aceea care vine doar prin Lege, ci este aceea care vine “pe temeiul credinţei“ (Fil. 3,9).

Nu este suficient a cunoaşte poruncile divine, este nevoie a le trăi cu încredere şi cu spirit nou. Omul e chemat să aibă încredere în Cuvântul divin, ca răspuns de iubire faţă de Cel care a proclamat acest Cuvânt din iubire faţă de el şi a descoperit dincolo de Dumnezeu-Cuvântul pe Dumnezeu care este Iubire.

Omul izvorât din Iubirea divină este creat pentru a iubi, altfel se îndepărtează de esenţa şi originea propriei fiinţe (cf. 1Io. 4,7-8) plăsmuită după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Gen. 1,26). Adam primul “fiu” al lui Dumnezeu uită Cuvântul poruncii divine, urmează cuvântul celui rău şi astfel pierde comuniunea cu Dumnezeu. Umanitatea rămâne astfel “analfabetă”, în imposibilitatea de a citi, a înţelege şi a răspunde Cuvântului divin. În “noul Adam”, Isus Hristos, Cuvântul îmbracă haina umană şi astfel natura umană îşi regăseşte armonia cu natura divină. El arată chipul uman al Tatălui, dezvăluindu-ne prin jertfa Sa răscumpărătoare măsura iubirii Tatălui faţă de noi “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unic născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică”(cf. Io 3,16 şi 1Io. 4,10). Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, nu cere decât un răspuns liber de iubire din partea aceluia pe care îl iubeşte atât de mult.

Răspunsul nostru de iubire la Iubirea divină, motivează şi fundamentează credinţa noastră creştină. De aceea prima şi cea mai mare poruncă este: a-L iubi pe Dumnezeu “din toată inima”, adică cu o inimă neîmpărţită (cf. Lc. 16,13), “cu toată viaţa”, oferindu-I întreaga viaţă, “cu toată puterea”, punând în slujba Lui energia trupească, şi “cu tot cugetul”, punând în slujba Lui propria inteligenţă. Astfel răspunsul meu este personal, conştient (cu deplina voinţă şi inteligenţă) şi integral, adică întreaga mea viaţă este îndreptată spre a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Acela care m-a iubit mai înainte ca eu să-L pot iubi. A-L cunoaşte mai mult pentru a-L putea iubi mai mult şi iubindu-L mai mult să dobândesc mai multă încredere în iubirea Lui. Pe scurt, trăirea credinţei creştine ne cere să cunoaştem şi să credem în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

În documentul amintit, Episcopul Romei, Papa Benedict al XVI-lea, arată că la fundamentul vieţii creştine “nu este o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care conferă vieţii un nou orizont şi astfel orientarea ei decisivă” (cf. DCE, n.1). Şi astăzi putem întâlni iubirea lui Dumnezeu prin oameni, prin Cuvântul Său, prin Sfintele Taine, iar “în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa, în comunitatea vie a credincioşilor percepem prezenţa Sa şi învăţăm astfel să o recunoaştem în viaţa de fiecare zi” (cf. DCE, n.17). Dumnezeu nu pretinde imposibilul. El ne-a iubit mai întâi, ne-a arătat şi ne-a ajutat să trăim iubirea Sa, iar acum aşteaptă răspunsul nostru matur. Nu doar un sentiment efemer sau o bucurie trecătoare, ci o iubire matură care să implice toate capacităţile omului (inteligenţa, voinţa şi sentimentele) (cf. DCE, n.17). Treptat această comuniune în iubire creşte şi, ca urmare, creşte şi comuniunea de voinţă. Astfel “…voinţa lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voinţă străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci este propria mea voinţă” (cf. DCE, n.17). Deci nu mai poate fi vorba de o “poruncă” dificil de împlinit, ci este vorba de o experienţă de iubire (cf. DCE, n.18).

2. Să cunoaştem iubirea divinului samaritean

“Cine este aproapele meu?” (Lc. 10,29).

Din dorinţa de “ a se îndrepta pe sine” Învăţătorul Legii pune o nouă întrebare. În faţa divinului Învăţător el, cărturarul, legiuitorul, judecătorul, cel care cunoştea şi trebuia să aplice Legea îşi dă seama că are nevoie de îndreptare, nu este pe “calea cea dreaptă”.

Isus nu răspunde imediat la această întrebare, ci oferă mai întâi o pildă. Astfel, Pedagogul divin nu doreşte să-i ofere un răspuns direct pe care să-l înveţe pe de rost, formal, aşa cum cunoştea Legea, ci doreşte să-l ajute să cunoască adevărata milă şi criteriul pentru a şti cine este “aproapele” său şi, ca urmare, să răspundă el-însuşi întrebării pe care o pusese.

“Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi căzu între tâlhari,…” (Lc. 10,30a). Un călător urma drumul lung şi sinuos ce pornea de la strălucitorul Ierusalim (centrul cultual şi cultural al iudeilor), printr-un ţinut deluros arid, deşertic, sufocant, spre Ierihon (una dintre cele mai vechi aşezări omeneşti din lume. O coborâre, ce se putea parcurge într-o zi de drum. Era însă o călătorie dificilă din cauza drumului deşertic şi a posibilelor pericole. În zonele deşertice din apropierea principalelor căi de comunicare dintre marile oraşe locuiau grupuri de hoţi care atacau călătorii singuratici, lipsiţi de apărare sau neglijenţi, agresându-i, tâlhărindu-i dar, fără a-i omorî.

Fără voia lui, călătorul cade peste o astfel de bandă de tâlhari. Este bătut, i se fură bunurile materiale, (probabil şi animalul de povară) şi, chiar mai mult, i se fură şi hainele de pe el. Apoi, este abandonat gol şi rănit pe marginea drumului, între viaţă şi moarte. Isus subliniază prin detalii situaţia dificilă în care se afla călătorul: “dezbrăcându-l, rănindu-l, au plecat, lăsându-l aproape mort” (Lc. 10,30b).

Pe acelaşi drum, din întâmplare, trece mai întâi un preot iar apoi un levit. Preotul principalul slujitor la templu şi la altarul jertfei, era cunoscătorul şi păstrătorul Legii vechi, iar levitul era ajutorul preotului cu diferite funcţiuni culturale. Ambii procedează la fel: văd mai întâi muribundul, înţeleg starea în care se află dar trec mai departe, ferindu-se să se atingă cumva de cel abandonat pe drum între viaţă şi moarte. Amândoi ştiu că prin atingere de un cadavru, devin impuri ritual, necuraţi, (cf. Lv. 21,11, Nm. 19,11-20) şi nu pot celebra funcţiuni la templu. Deci, s-ar putea spune că după cuvântul Legii vechi sunt justificaţi.

Mai târziu, un samaritean, probabil în drum spre Ierusalim, a trecut şi el pe acelaşi drum. Samaritenii, erau detestaţi de iudei pentru că, fiind fraţii de sânge, totuşi practicau un alt cult (Io. 4,9.20-22). De aceea între cele două popoare exista o ură şi un dispreţ atât de puternic încât chiar şi apelativul de samaritean putea constitui deja o jignire pentru iudei (Io. 8,48). Samariteanul călător, vede muribundul şi înţelege în ce situaţie este dar, spre deosebire de ceilalţi doi, se milostiveşte şi se apropie de cel căzut pe cale. Sentimentul de milă îi conferă acea forţă interioară ce generează o reacţie imediată, spontană, care depăşeşte ura sau dispreţul faţă de celălalt. El se apropie cu milă de cel căzut şi pentru a opri curgerea sângelui îi leagă rănile şi apoi toarnă ulei şi vin. Mila bunului samaritean nu se opreşte însă aici, ci în mod gratuit şi dezinteresat ia asupra sa situaţia acestui om neajutorat şi doreşte să-l ducă într-un loc sigur. De aceea îl aşează pe “propriul bun” (animal de povară) şi îl conduce la o “casă de primire pentru toţi” (un loc în care călătorii obosiţi puteau găsi odihnă, refacerea forţelor în siguranţă, un han), unde în continuare se ocupă personal de îngrijirea lui. Samariteanul îşi petrece tot restul zilei şi întreaga noapte la căpătâiul celui rănit, îngrijindu-l. Mai mult, în mila sa, el doreşte ca plecând să se asigure că va fi bine îngrijit în continuare şi îl lasă în grija stăpânului casei. De aceea, a doua zi, înainte de a pleca, oferă aceluia, doi dinari, adică suma corespunzătoare a două zile de muncă (cf. Mt. 20,2) şi îi promite: “ceea ce vei mai cheltui, eu la reîntoarcerea mea îţi voi restitui” (Lc. 10,35). Samariteanul prevedea că se va reîntoarce în scurtă vreme pe acelaşi drum şi dorea să plătească tot ce era necesar pentru vindecarea celui rănit.

În parabolă, gestul milostiv, gratuit şi dezinteresat al samariteanului apare în evidentă contradicţie cu atitudinea distantă, dispreţuitoare şi egoistă a celorlalţi doi, preotul şi levitul. Aceasta a remarcat şi învăţătorul Legii atunci, în vremea lui Isus. Ceea ce însă cu siguranţă nu a putut înţelege imediat este sensul simbolic-profetic pe care divinul Învăţător a dorit să-l transmită tuturor celor care ascultau atunci şi celor care până astăzi continuă să asculte această pildă.

Pentru a-i pătrunde mai profund sensul spiritual, să o recitim din nou cu ajutorul interpretării Părinţilor şi a tradiţiei Bisericii.

“Isus nu spune «cineva cobora» ci spune «un om cobora» pentru că acest om reprezintă, de fapt, întreaga umanitate” (Sever din Antiohia, Homilia 89). Deci Isus, divinul Învăţător, doreşte prin această pildă să prezinte, în mod simbolic, drumul întregii umanităţi. Este drumul început cu actul Creaţiunii. Adam în paradisul fericirii veşnice “locul cel înalt, liniştit, desprins de suferinţă, pe drept cuvânt numit aici Ierusalim (pacea divină)”. După păcat, alungat fiind Adam din paradis, umanitatea coboară simbolic spre “Ierihon, ţinut pustiu, fără viaţă, îngropat parcă, în care domneşte un cald sufocant (…) care simbolizează viaţa frământată a lumii, viaţa departe de Dumnezeu care atrage spre cele de jos”. Pe această cale coborâtoare a păcatului “o turmă de diavoli ca o bandă de tâlhari au atacat-o, au dezbrăcat-o de hainele perfecţiunii, au prădat-o de puterea spirituală, de puritate, de dreptate şi prudenţă, într-un cuvânt de imaginea divină”. Astfel umanitatea slăbită de multele “răni ale feluritelor păcate” rămâne abandonată pe marginea drumului aproape “moartă spiritual”.

Preotul şi levitul simbolizează Legea Vechiului Testament, care văzând umanitatea la pământ în agonie, trece pe alături neputincioasă. “Legea nu a condus umanitatea la completa vindecare nu a putut să o ridice de la pământ, de aceea a trebuit să se îndepărteze” (cf. Evr. 10,4.11).

Trece apoi samariteanul, un străin de Lege şi popor, dar care văzând rănitul se opreşte îndată din călătoria sa şi “nu trece pe alături pentru că scopul călătoriei Sale era tocmai a ne «vizita» pe noi, cei pentru care El a coborât pe pământ şi în mijlocul cărora a dorit să locuiască”. El vine în căutarea umanităţii rănite, care prin păcat îndepărtase de El. Se milostiveşte de neputinţa ei văzând-o aproape moartă spiritual şi îi toarnă pe răni “vinul cuvântului” şi “uleiul iubirii Sale de oameni”.

“Cine ar putea fi acel samaritean dacă nu însuşi Mântuitorul? - se întreabă: Sf. Clemente din Alexandria (Quis dives, 27-29) – Cine se milostiveşte mai mult de noi cei aproape ucişi de puterile întunericului cu răni, temeri, dorinţe, mânii, întristări, furturi, plăceri?”. Iată cum pilda samariteanului milostiv se dovedeşte a fi o profeţie, dar, în acelaşi timp, şi un autoportret al Divinului samaritean coborât din iubirea Tatălui, pentru a lua asupra Sa rănile păcatelor lumii.

Mila samariteanului în faţa celui neputincios şi neajutorat, este virtutea esenţială care îl face să vină aproape şi îi dă elanul tuturor celorlalte acţiuni pe care le săvârşeşte îndată cu simplitate şi smerenie (leagă rănile, toarnă ulei şi vin, pune pe bunul său, conduce la casă, îngrijeşte, plăteşte). Aceasta ne duce cu gândul la milostivirea lui Isus faţă de cel încercat, pe care o regăsim şi la întâlnirea cu văduva din Nain care îşi jelea fiul (Lc. 7,13) şi la vederea mulţimilor necăjite, risipite şi înfometate (Mt. 9,36; 15,32), aceeaşi cu mila tatălui care aleargă să-şi îmbrăţişeze fiul risipitor întors zdrenţuit acasă (Lc. 15,20). Este mila divină care provine din marea iubire de oameni a Dumnezeului nostru. Ea a dăruit orbilor vederea (Mt. 9,27; 20,30; Mc. 10,47; Lc. 18,38), leproşilor vindecarea (Mc. 1,41; Lc,17,13), îndrăciţilor eliberarea (Mc. 5,19; 9,22) şi tuturor celor care au crezut în iubirea şi mila Domnului vindecare, alinare, consolare. El este “Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre” îndelung răbdător şi mult milostiv, care pentru a vindeca rănile umanităţii leagă strâns “faşele mântuirii: caritatea, credinţa şi speranţa”.

Apoi Samariteanul divin îmbrăţişează “omul căzut” pentru a-l aşeza pe “bunul său”, adică ia asupra Sa acest rănit, ridicându-l de la pământ. “El ne înalţă deasupra patimilor animalice, – explică Sever din Antiohia - El ne poartă în Sine transformându-ne astfel în membre ale trupului Său”. Deci trupul Său, acel “chip de rob” asemănător oamenilor (cf. Fil. 2,7), este “bunul Său” asumat cu smerenie prin Întrupare, pentru a putea purta “păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn” (1Pt. 2,24) împlinind astfel voia lui Dumnezeu Tatăl (Ps. 39,11). Divinul samaritean, luând asupra Sa rănile păcatelor celui căzut, le poartă în trupul Său spre “casa care primeşte pe toţi”. Aceasta este în mod simbolic Crucea de la înălţimea căreia, cu braţele întinse, El îmbrăţişează umanitatea, se milostiveşte de toţi şi toarnă sângele mântuitor, şi apa revărsate din coasta Sa “picurând ca untdelemnul peste rănile noastre”. Prin moartea răscumpărătoare, Crucea devine şi “locul de naştere” al Bisericii, noua “casă” ce va rămâne, după plecarea Sa, ca “locaş de adunare pentru toţi”.

După noaptea Patimii răscumpărătoare, răsar zorii Învierii şi Divinul samaritean trebuie acum să plece. Înainte de a pleca, El se gândeşte la viitorul umanităţii rănite şi-i lasă doi dinari supraveghetorului casei. Acesta – ne spune Sever din Antiohia – “reprezintă pe apostoli, păstori şi doctorii Bisericii, cărora le încredinţează plecând, adică înălţându-se la cer, doi dinari pentru a avea grijă de cel rănit”. Cei “doi dinari” cu ajutorul cărora misiunea vindecătoare a Bisericii poate continua, pot simboliza fie cele două testamente, Vechiul şi Noul în interpretarea lui Sever din Antiohia, fie chiar sufletul şi trupul Mântuitorului cum citim în imnografia postului mare sau Cuvântul divin şi Sfintele Taine, după cum scrie Sfântul Părinte în enciclică (cf. DCE nr. 19).

A trecut “ziua” Creaţiunii şi a Răscumpărării umanităţii şi a început “noua zi” a Bisericii, dar va veni o altă “zi” în care El se va reîntoarce pentru a plăti totul. Parabola aminteşte de trei zile în care se cuprinde în mod simbolic întreaga istorie a Mântuirii neamului omenesc. A treia “zi”, reprezintă “ziua răsăritului fără de apus”, ziua a “opta a săptămânii”, ziua reîntoarcerii în glorie a Divinului samaritean, ziua răsplătirii tuturor “cheltuielilor” făcute în numele Său, pentru cei mici ai Săi (Mt. 25).

Întrebarea învăţătorului Legii poate fi interpretată şi altfel. “Cine este mie aproape?”, adică “mi se cere să iubesc, dar pe mine cine mă iubeşte?”

Prin exemplul celui căzut între tâlhari, Isus arată acestui cărturar al legii ce înseamnă a experimenta iubirea, a fi iubit, a primi iubirea, pentru ca înţelegând aceasta, să o poată dărui la rândul său, împlinind astfel porunca iubirii. Isus descrie mai întâi detalii asupra celui tâlhărit, apoi atitudinea celor doi care trec pe alături şi, în final, prin acţiunile samariteanului, oferă alte detalii asupra îngrijirii de care avea nevoie acest om în agonie. Samariteanul, de fapt, văzându-l înţelege imediat starea gravă în care se afla şi “se apropie” până la identificare cu el. Rănile lui le îngrijeşte ca şi cum ar fi propriile răni, îl ia în braţe, îl conduce la un loc sigur şi-apoi plăteşte tot ce se cuvine pentru ca să se poată vindeca, aşa cum i-ar fi plăcut şi lui să se procedeze cu el dacă s-ar fi aflat într-o situaţie asemănătoare. Se poate spune că samariteanul milostiv l-a iubit pe cel căzut între tâlhari “ca pe sine însuşi”, rănile lui au devenit propriile răni, suferinţele celuilalt au devenit propriile suferinţe. Subliniind aceste detalii Isus doreşte să deschidă sufletul învăţătorului Legii pentru a înţelege ce înseamnă să primeşti iubirea milostivului samaritean. Să se pună mai întâi în locul celui tâlhărit şi-atunci va înţelege foarte uşor cine îi este aproape. De fapt, Divinul Pedagog doreşte să ne înveţe acelaşi lucru pe fiecare dintre noi: să cunoaştem iubirea pe care El, Bunul samaritean, a avut-o faţă de fiecare dintre noi şi să înţelegem că El s-a făcut “aproape” de noi toţi, mai aproape decât oricine altcineva.

Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om, scrie Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, încât, făcându-se El Însuşi om, îl urmează până la moarte pentru a reconcilia (împăca) dreptatea divină cu iubirea divină (cf. DCE, n.10). Dar iubirea lui Dumnezeu nu se opreşte aici, El a dorit să-şi permanentizeze prezenţa iubirii Sale prin Taina Jertfei Euharistice în care El coboară zilnic în mod trupesc pentru a continua lucrarea Sa în noi şi prin noi (cf. DCE, 14).

Prin simbolismul pildei samariteanului milostiv, Isus dezvăluie practic propriul destin. Personajul principal al parabolei se aseamănă în multe aspecte cu Divinul mântuitor, Isus Hristos. El este “străinul” care venit dintr-o altă “ţară” s-a aplecat asupra “răniţilor lumii”, a legat toate rănile păcatelor lumii, a turnat peste ele untdelemnul iertării şi vinul euharistic, le-a luat asupra Sa pe Cruce şi a condus astfel pe toţi la casa Tatălui, plătind o dată pentru totdeauna pentru fiecare dintre noi. Există şi o deosebire remarcabilă ce trebuie subliniată. Dacă samariteanul milostiv l-a iubit pe cel rănit “ca pe sine însuşi”, Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru nu ne-a iubit “ca pe Sine Însuşi”, ci tocmai, ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuşi. El s-a “apropiat” atât de mult de noi încât pe Cruce şi-a oferit chiar viaţa Sa ca jertfă vie pentru a purta în trupul Său imaculat toate rănile păcatelor noastre, ale întregii umanităţi, din totdeauna şi de pretutindeni.

Astfel în pilda “Divinului samaritean” ne regăsim fiecare dintre noi, cei ce suntem călători pe drumul vieţii noastre spirituale spre “Ierusalimul ceresc” în acel om despre care Isus vorbeşte şi care poate fi orice om, chiar şi cel care ascultă (învăţătorul Legii), chiar şi cel care citeşte astăzi acest text. Aşa cum confirmă imnografia Postului Mare: “Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele” (rugăciunea marelui canon de pocăinţă a Sf. Andrei arhiepiscopul Cretei).

3. Să credem în iubirea Divinului samaritean.

“Mergi şi fă şi tu asemenea!” (Lc. 10,37).

Isus încheie pilda Sa cu o întrebare menită să-l ajute pe învăţătorul Legii, să poată înţelege răspunsul la propria întrebare: “cine este mie aproape?” Isus, inversând unghiul de vedere îi răspunde cu întrebarea “cine a fost aproape celui căzut între tâlhari?”. Prin aceasta, Isus doreşte să-i ceară o schimbare a mentalităţii, convertirea. Nu eu sunt cel care aleg cine îmi este aproapele, ci tocmai celălalt, cel care este în nevoie recunoaşte pe cel care a fost aproapele său. Altfel spus Isus îi cere să-şi schimbe gândul întrebându-se nu “pe cine mai trebuie eu să ajut?”, ci mai degrabă “cine m-a ajutat pe mine atunci când am avut eu nevoie de ajutor?” şi deci “cine are acum nevoie de ajutorul meu?”. Aceasta cere ca înainte de a practica milostenia să cunoască izvorul sentimentului milei, adică să-şi amintească el-însuşi cum a experimentat iubirea. Nu poate iubi acela care nu a cunoscut mai întâi iubirea. Am văzut că Isus oferă acele detalii, asupra celui căzut între tâlhari tocmai pentru ca interlocutorul său să se poată pune în situaţia celuilalt, să înţeleagă nevoia lui de a fi ajutat, să-şi deschidă cu generozitate sufletul şi să experimenteze iubirea.

Aceasta este pedagogia divină: ajută sufletele mai întâi să experimenteze, să trăiască iubirea, să se simtă iubite şi apoi sufletele se deschid spre caritatea fraternă. Este modelul păcătoasei care spăla cu lacrimile ei picioarele lui Isus, căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult (Lc. 7,36-50). Este exemplul convertirii “micuţului” Zaheu care după ce l-a primit pe Isus cu bucurie în “casa sufletului său”, împarte de bună voie averea lui săracilor şi se împacă cu toţi cei pe care îi nedreptăţise.

Trăind iubirea lui Dumnezeu treptat sufletul cunoscând această iubire, pe de-o parte se eliberează, se purifică de orgoliu, mândrie, egoism, invidie, ură, mânie şi de necurăţie, iar pe de-altă parte dobândeşte încredere şi tărie pentru a depăşi obstacolele omeneşti şi se poate îndrepta liber şi uşor spre celălalt. Pe măsură ce relaţia de iubire se dezvoltă, creşte şi încrederea în iubirea lui Dumnezeu. Astfel dorinţa de a transmite, de a împărtăşi, de a face cunoscută această iubire, creşte şi se manifestă în apropierea de celălalt cu dorinţa sinceră, gratuită şi dezinteresată de a se pune în slujba lui, fără a dori să-l utilizez ca pe un instrument pentru interese proprii.

Ascultând pilda, învăţătorul Legii înţelege esenţialul: aproapele celui tâlhărit a fost cel ce “s-a milostivit de el”. Chiar dacă evită să pomenească pe samaritean, el dovedeşte că a înţeles criteriul pe baza căruia se poate stabili o astfel de relaţie. Este mila care provine din iubirea dezinteresată, gratuită, simplă şi smerită, după modelul milei samariteanului care este dezinteresată, liberă, trece peste orice lege de trib (familie), confesiune sau naţiune; este gratuită: plăteşte tot cu generozitate şi nu caută avantaje proprii; este simplă şi directă, se desprinde imediat de propriile interese, preocupări, de propriul drum şi se dedică total celui care a apărut acum în drumul vieţii lui şi care are nevoie de ajutorul său.

Acum nu-i rămâne decât să trăiască ceea ce a înţeles. “Mergi şi fă şi tu asemenea!” (cf. Lc. 10,37) sunt două imperative ce amintesc de trimiterea în misiune a profeţilor Vechiului Testament (Du-te şi spune…!) sau a apostolilor în Noul Testament (Mergeţi şi învăţaţi…!). El devine astfel un trimis a lui Isus pentru a oferi exemplul milostivului samaritean în lume.

Isus îi cere să facă asemenea bunului samaritean, să renunţe la criteriile egoiste (de trib, lege, naţiune sau confesiune) şi să se pună la dispoziţia celui care are nevoie de el, nu cu superioritate ci cu smerenie, cu generozitate şi simplitate, fără a căuta vreun avantaj propriu.

Iubirea adevărată nu este condiţionată de gradul de rudenie, de prietenie, de orice fel de reciprocitate, pentru că atunci înseamnă că de fapt caut un avantaj propriu. “…dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce har puteţi dobândi? Căci şi păcătoşii iubesc pe aceia care îi iubesc pe ei, Şi dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce har puteţi dobândi? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru” (Lc. 6,32-33).

Adeseori citind această parabolă ne place să ne identificăm imediat cu samariteanul milostiv şi ne întrebăm ca şi învăţătorul Legii: “Oare ce trebuie să mai fac? Pe cine mai trebuie să ajut? De cine să mă mai milostivesc?” Isus ne răspunde tuturor: pentru a putea acţiona ca un bun samaritean trebuie mai întâi să mă recunosc cu smerenie ca fiind cel căzut între tâlhari, adică cel care are nevoie de ajutorul Său, pentru a cunoaşte şi a trăi iubirea Sa. Deci să mă milostivesc mai întâi de mine -însumi şi de sufletul meu! Să cunosc mai întâi iubirea Lui faţă de mine şi apoi plin de iubirea Lui să o împărtăşesc celui care are nevoie de ea. “…voind să fii înţelept nu imita canalul, care nimic nu-şi păstrează din apa ce o primeşte, ci ia pildă de la bazin, care nu lasă să curgă afară nici un picur de apă până ce nu este el însuşi plin. Astfel vei îmbogăţi pe alţii fără să te sărăceşti pe tine însuţi”(Sf. Bernard).

Dacă dorim să facem ceva pentru umanitatea rănită, bolnavă, înfometată, atunci să începem de la cel mai aproape de noi, adică de la sufletul nostru. Păstrând iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru, ne iubim cu adevărat şi vom avea şi o măsură justă pentru iubirea aproapelui: “ca pe noi înşine”. Aşa îl vom ajuta ca la lumina harului Spiritului Sfânt să redescopere acea scânteie divină ce o poartă prin Taina Sf. Botez în propriul sufletul.

Parabola bunului samaritean, ne spune Sf. Părinte Papa, ne ajută să înţelegem că acela care are nevoie de mine şi pe care îl pot ajuta, este de fapt aproapele meu. “Ideea de aproapele este universalizată şi totuşi rămâne concretă”. De asemenea, ne reaminteşte criteriul judecăţii finale iubirea faţă de aproapele (cf. Mt. 25,31-46). “Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui se întrepătrund: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu” (cf. DCE, n.15). De fapt, între iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, există o legătură inseparabilă, de aceea, a afirma iubirea lui Dumnezeu, devine o minciună dacă sunt închis nevoilor aproapelui (cf. 1Io.4,20). Astfel iubirea aproapelui devine o cale de întâlnire a lui Dumnezeu (cf. DCE, n.16). Progresând pe drumul relaţiei de iubire cu Dumnezeu voi ajunge la o comuniune de voinţă cu El, care va influenţa şi sentimentele mele. “Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Hristos. Prietenul său este prietenul meu”. Atunci voi iubi în Dumnezeu şi cu Dumnezeu chiar şi persoana pe care nu o simpatizez sau nu o cunosc. “Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine şi asupra modului său de a mă iubi“. Astfel relaţia cu Dumnezeu devine o experienţă a iubirii care cere să fie împărtăşită şi altora (cf. DCE, n.18).

Slujirea carităţii face parte din natura profundă a Bisericii împreună cu vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi celebrarea Sf. Taine, ca urmare caritatea este o expresie a esenţei Bisericii, ne învaţă Pontiful roman. “Biserica este familia lui Dumnezeu în lume”, dar iubirea caritativă trebuie să depăşească limitele Bisericii şi “parabola bunului samaritean rămâne criteriul de evaluare ce impune universalitatea iubirii îndreptată spre cel care este în nevoi, întâlnit din întâmplare, oricine ar fi acela” (cf. DCE, n.25). Vorbind despre aspectele concrete ale carităţii creştine în Biserică, Episcopul Romei oferă din nou modelul pildei bunului samaritean definind caritatea creştină ca fiind “răspunsul la ceea ce într-o anumită situaţie constituie o nevoie imediată: persoanele înfometate trebuie hrănite, cele fără haine îmbrăcate, cele bolnave trebuie îngrijite în vederea vindecării, cele reţinute în închisori trebuie vizitate, etc.”. Persoanele care oferă această slujire trebuie să posede, pe lângă competenţa profesională şi omenie, adică “atenţia inimii”. Pentru aceasta este necesară “formarea inimii” , îndrumarea spre întâlnirea cu Dumnezeu în Hristos astfel încât iubirea lor faţă de aproapele să nu provină dintr-o obligaţie impusă, ci “să fie consecinţa credinţei lor care devine lucrătoare prin iubire (cf. Gal 5,6)”. De asemenea este necesar ca activitatea caritativă creştină să fie independentă de partide, de ideologii sau de alte scopuri şi să devină slujire, aici şi acum cu iubirea gratuită de care omul are nevoie. “Programul creştinului – programul bunului samaritean, programul lui Isus – este «o inimă care vede». Această inimă vede unde este necesară iubirea şi acţionează în consecinţă” (cf. DCE, n.31).

“Când vezi o bucată de aur pe jos, negreşit nu întrebi prea mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sileşti a întrece pe toţi şi a o ridica. La fel trebuie să gândeşti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în milostivirea faţă de el ai găsit o comoară” (Sf. Ioan Gură-de-aur).

Ajutorul acordat nu trebuie să umilească pe celălalt, de aceea trebuie oferit cu smerenie şi nu cu superioritate, conştient de faptul că prin smerenia lui Hristos am fost răscumpăraţi şi noi. A putea ajuta nu constituie un merit propriu, ci un har primit de la Domnul. Ajutorul smerit va putea împlini ceea ce îi este posibil, încredinţând restul Domnului care guvernează mersul întregii lumi (cf. DCE, n.35).

Iubiţi credincioşi, trăirea poruncii iubirii presupune mai multe etape. Mai întâi să cunosc şi să am încredere în iubirea lui Dumnezeu faţă de mine, apoi, formarea unei inimi iubitoare şi atentă la nevoile celuilalt (o inimă care vede). Să văd şi să înţeleg unde este nevoie să ajut. Să reflectez cum ar fi procedat Hristos, Divinul samaritean şi să încerc să mă pun în situaţia celuilalt şi să descopăr chipul lui Hristos în acest fiu al Său. În fine, acum să acţionez ca pentru Hristos, ca răspuns la iubirea pe care am cunoscut-o şi în care cred. Împlinind astfel porunca milei (Lc. 6,36) şi dobândind fericirea celor milostivi (Mt. 5,7).

Întrebată despre “secretul” succesului apostolatului ei, Fericita Tereza de Calcutta a răspuns: “Rugăciunea care devine acţiune. Rodul rugăciunii este credinţa. Rodul credinţei este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Vedeţi totul se leagă. Ceea ce facem noi este iubirea lui Dumnezeu în acţiune”.

Iubiţi credincioşi,

a cunoaşte şi a avea încredere în iubirea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de noi, constituie fundamentul vieţii noastre creştine şi motivează răspunsul nostru de iubire la iubirea Sa, precum şi atitudinea noastră caritativă creştină faţă de oricine are nevoie de ajutorul nostru. “Mergi şi fă şi tu asemenea!” este invitaţia pe care prin Cuvântul său de dincolo de timp, Hristos, Divinul samaritean, ne-o adresează şi nouă astăzi. Mergi şi acţionează cu trăirea şi motivaţia Sa, din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oameni. Urmează Lui cu smerenie şi cu acea “caritate discretă”, care nu se caută pe sine sau vreun avantaj din partea altora, ci gratuit şi dezinteresat doar din iubire pentru Dumnezeu. Să devenim astfel continuatori ai exemplului Divinului samaritean în lume, cunoscându-L şi urmându-L prin credinţă să ajungem să cunoaştem şi puterea învierii Lui (cf. Fil.3,10) şi să devenim părtaşi ai învierii Lui şi moştenitori ai vieţii veşnice împreună ca El.

Cel care din iubirea Sa de oameni prin rănile, moartea şi Învierea Sa a purtat pe Cruce rănile păcatelor noastre, vindecându-le şi dăruind viaţă întregului neam omenesc, să reverse mila Tatălui ceresc asupra călătorilor, pelerini în această lume, pentru a putea purcede mereu cu bucurie pe calea spre Ierusalimul ceresc, ocrotiţi de harul Său, urmându-L pe El, Divinul samaritean, Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru!

Cu sfântă bucurie şi arhierească binecuvântare, la ceas de luminată sărbătoare.

Hristos a Înviat!

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2006, la 305 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al II-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al X-lea an al episcopatului şi al IV-lea în tronul Eparhiei de Cluj-Gherla.

“Cel ce eşti milostiv, îndurându-te, Hristoase, m-ai mântuit pe mine, cel rănit de tâlhari cu bătăi şi Ţi-ai dat sufletul şi Trupul Tău, Mântuitorule, ca doi dinari, pentru a mea răscumpărare” (Tropar, Duminica a IV-a a Postului Mare).