Pastorala IPS Daniel,
Mitropolitul Moldovei si Bucovinei,
la sarbatoarea Invierii Domnului, 2006

Invierea lui Hristos – izbavirea de intristare

+ Daniel, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

Prea cucernicului cler, prea cuviosului cin monahal şi prea iubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Iaşilor: har, milă şi pace de la Hristos Domnul, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

“O, Paştile, izbăvirea de întristare!
Că astăzi, din mormânt ca dintr-o
cămară strălucind Hristos, pe femei
De bucurie le-a umplut, zicând:
Vestiţi Apostolilor!”
(Utrenia Învierii,
Laude, stihirile Paştilor)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Suferinţele şi moartea Mântuitorului Iisus Hristos i-au adus Lui şi tuturor celor care L-au iubit durere şi întristare. Când la Cina cea de Taină ucenicii au aflat de la Iisus că unul dintre ei Îl va vinde, adică îl va trăda “ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Matei 26, 22). După Cina cea de Taină, în noaptea de joi spre vineri, Iisus a mers cu ucenicii Săi într-un loc numit Ghetsimani, pentru a se ruga, şi “luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26, 37-38; Marcu 14, 34). Iar apoi Iisus “ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare” (Luca 22, 45). Despre întristarea prin care vor trece ucenicii Săi, Iisus a vorbit înainte de Pătimirile Sale, arătând însă că întristarea se va preface în bucurie: “Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). În timp ce Iisus Hristos Domnul se afla pe Cruce răstignit, întristarea produsă de suferinţă şi de moartea Lui era atât de mare încât ea a fost exprimată în cer şi pe pământ prin întunericul de la ceasul al şaselea, adică în miezul zilei (cf. Matei 27, 45), prin cutremurul de pământ şi prin sfâşierea catapetesmei templului din Ierusalim (cf. Matei 27, 51).

Slujba Prohodul Domnului, care se cântă în Sfânta şi Marea Vineri, exprimă întristarea universului sau doliul cosmic în aceste cuvinte:

“Doamne, ai apus
Şi cu Tine-a soarelui lumină;
Iar făptura de cutremur cuprinsă a fost,
Făcător al tuturor vestindu-Te.”
(starea a II-a, 30)
“Luna, soarele
Se întunecă-mpreună, Doamne,
Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat
Şi în mantii negre s-au înveşmântat.”
(starea a II-a, 35)

Evangheliile ne arată că, după moartea Mântuitorului Iisus Hristos, ucenicii Lui “se tânguiau şi plângeau” (Marcu 16, 10). De asemenea, erau întristate şi femeile care L-au urmat până la Cruce (cf. Matei 27, 55), iar apoi unele dintre ele au venit dimineaţa, în ziua întâi a săptămânii, să vadă mormântul lui Iisus (cf. Matei 28, 1). O mare şi neaşteptată schimbare a întristării în bucurie are loc când femeile mironosiţe au aflat de la îngeri vestea Învierii lui Iisus. Îndată ele au plecat de la mormânt “cu frică şi cu bucurie mare ca să vestească ucenicilor Lui” (Matei 28, 18). “Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). Minunea Învierii lui Hristos din dimineaţa zilei dintâi a săptămânii devenea începutul bucuriei veşnice a omenirii! În după-amiaza aceleiaşi zile a Învierii Domnului, pe când doi dintre ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, mergeau spre Emaus vorbind unul cu altul despre suferinţele şi moartea lui Iisus, un călător necunoscut s-a apropiat de ei şi le-a zis: “Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare”(Luca 24, 17). Deodată, însă, întristarea lor s-a schimbat în bucurie când călătorul necunoscut a fost invitat în casa lor, a binecuvântat pâinea şi a frânt-o. Atunci “s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut”: era Însuşi Iisus Domnul. “Şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 31). Sfânta Evanghelie după Ioan ne arată că în seara zilei Învierii Sale din morţi, Hristos-Domnul a trecut în chip minunat prin uşile încuiate ale casei unde se aflau adunaţi ucenicii Săi, însă fără a fi prezent acolo şi Toma: “Iisus a stat în mijlocul ucenicilor şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. (…) Şi Iisus le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23). După o săptămână, Iisus S-a arătat din nou ucenicilor Săi, cu ei fiind acum prezent şi Toma, care mai înainte se îndoise de Învierea Domnului. După ce Toma atingându-se de mâinile şi coasta lui Iisus a crezut în Învierea Sa din morţi şi a mărturisit că este Dumnezeu zicând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”, “Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 28-29). Deci, ucenicul Toma mărturiseşte deodată Învierea, Domnia şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat, arătând astfel că El este Biruitorul morţii, Domnul vieţii şi Dumnezeu Mântuitorul Care S-a făcut Om pentru a dărui oamenilor viaţă dumnezeiască veşnică.

Tot Evanghelia după Sfântul Ioan ne arată că “Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei” (Ioan 21, 1) când, prin puterea Sa, s-a săvârşit pescuirea minunată, iar apoi Iisus l-a reintegrat între Apostolii Săi pe Petru (cf. Ioan 21, 1-17) care de frică se lepădase de El în faţa celor prezenţi în curtea arhiereului Caiafa (cf. Matei 26, 69-75).

Sfânta Evanghelie după Matei ne arată că, după Învierea Sa, din morţi, Hristos-Domnul S-a întâlnit cu ucenicii Săi şi în Galileea: “Văzându-L, I s-au închinat ei, care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”" (Matei 28, 17-20).

Sfânta Evanghelie după Marcu ne învaţă despre arătările lui Iisus după Învierea Sa din morţi următoarele: “Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena” (Marcu 16, 9). Ea a vestit ucenicilor Săi, “care se tânguiau şi plângeau” (Marcu 16, 10) din pricina morţii Lui, că Iisus este viu şi că a fost văzut de ea, dar aceştia n-au crezut (cf. Marcu 16, 11). Apoi, acelaşi Evanghelist Marcu zice: “După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei care mergeau la o ţarină. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat (Iisus) şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 12-16). Sfânta Evanghelie după Marcu ne mai arată că Hristos Cel înviat, deşi înălţat la cer, nu încetează a fi în lume împreună cu ucenicii care-L binevestesc tuturor oamenilor: “Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul lor prin semnele care urmau” (Marcu 16, 19-20).

Sfânta Evanghelie după Luca ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat ucenicilor adunaţi în Ierusalim şi i-a convins că El a înviat cu trupul, nu doar cu duhul: “Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am. (…) Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: aveţi ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor” (Luca 24, 39-43). Deci, Iisus a mâncat nu pentru că avea nevoie de hrană, ci pentru a le dovedi ucenicilor Săi că a înviat cu trupul din morţi, în mod real, nu arătându-se ca un duh. Sfânta Evanghelie după Luca mai istoriseşte că, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus a explicat ucenicilor Lui că toate cele petrecute cu El, adică suferinţele Sale, moartea Sa şi învierea Sa, s-au împlinit întocmai după cum au fost scrise sau profeţite în Sfintele Scripturi, adică, “în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi” (Luca 24, 44). Apoi Sfântul Evanghelist Luca lămureşte şi mai amănunţit zicând: “Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 45-47). Iar după ce le-a spus că va trimite peste ei “făgăduinţa Tatălui” (Luca 24, 49), adică pe Duhul Sfânt, şi ei se vor îmbrăca cu putere de sus, Iisus Cel înviat i-a dus pe ucenici afară din Ierusalim, spre Betania, i-a binecuvântat (cf. Luca 24, 50), şi “pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 51-53). Vedem cum binecuvântarea Domnului aduce bucurie Bisericii, iar bucuria naşte laudă adusă Domnului.

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat mai ales ucenicilor Săi, timp de 40 de zile, până în ziua Înălţării Sale la cer, vorbindu-le “cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni vorbeşte şi el despre arătările sau apariţiile Domnului Iisus după Învierea Sa din morţi, zicând: “S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, (…). După aceea S-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Corinteni 15, 5-8).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din ce ne spun Scrierile Sfinte ale Noului Testament despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos se pot vedea nu numai dovezi clare şi puternice ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi adevărul că legătura credincioşilor cu Hristos Cel înviat este izvorul bucuriei şi mântuirii lor.

Deoarece femeile mironosiţe au crezut în Învierea lui Hristos binevestită lor de îngeri la mormânt, ele s-au învrednicit să-L vadă pe Însuşi Hristos Cel înviat, Care le-a întâmpinat pe când se întorceau ele în Ierusalim, zicându-le: “Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9). Aşadar, credinţa lor le-a schimbat întristarea în bucurie şi a făcut din ele martore şi binevestitoare ale Învierii lui Hristos. Ucenicii, care la început se îndoiseră de Învierea lui Hristos, îndată ce s-au întâlnit cu El şi au văzut mâinile şi picioarele Lui care purtau semnele cuielor, precum şi coasta Lui care purta semnul lăncii, au crezut în Iisus Cel înviat şi s-au împărtăşit de pacea şi bucuria Învierii. Prin urmare, bucuria şi pacea care izvorăsc din Hristos Cel înviat devin conţinutul haric al vieţii Bisericii Sale şi hrana vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. De asemenea, învăţăm din Sfintele Evanghelii că Hristos Cel înviat dăruieşte Sfinţilor Apostoli harul Duhului Sfânt ca putere de a ierta păcatele, de a propovădui Evanghelia pocăinţei şi a mântuirii, de a face ucenici din toate popoarele, de a-i boteza în numele Sfintei Treimi şi de a-i învăţa să păzească toate cele poruncite de El, iar Hristos-Domnul, deşi înălţat la cer, este pururea cu ei în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 19-20; Luca 24, 46-48).

Duhul Sfânt, pe Care L-au primit ucenicii de la Hristos Cel înviat ca arvună în Duminica Învierii Domnului, se va dărui lor în plinătate în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt (cf. Fapte 2, 4-7). Astfel, Hristos Cel înviat este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt luminând Biserica să înţeleagă Scripturile, să săvârşească Sfintele Taine şi să păzească toate cele poruncite de El, îndreptând necontenit viaţa creştinilor spre învierea de obşte şi spre împărăţia cerească a Preasfintei Treimi (cf. Ioan 16, 13). Orice întristare din viaţa Bisericii şi din viaţa fiecărui credincios se schimbă în bucurie, pe măsura credinţei noastre în Hristos şi a legăturii noastre cu El, prin rugăciune, prin pocăinţă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin săvârşirea faptelor bune, prin răbdare cu smerenie şi prin aşteptare cu speranţă. În acest înţeles, Sfântul Apostol Petru învaţă pe creştini zicând: “Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, adică mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 8-9). Iar Sfântul Apostol Pavel descrie viaţa creştină ca fiind bucurie din bucuria Învierii lui Hristos şi înaintare către învierea cea de obşte şi către Împărăţia lui Dumnezeu: “Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Iisus Hristos, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-7). Ca urmare, Sfântul Pavel îndeamnă adesea, în epistolele sale, pe creştini zicând: “Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4). În altă epistolă acelaşi Sfânt Apostol Pavel zice: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35 şi 37). Numărându-se printre cei care, deşi pătimesc multe necazuri şi încercări pentru credinţa lor în Hristos, totuşi se bucură fiindcă simt ajutorul Lui, Apostolul Pavel zice: “Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). Acelaşi mare dascăl al Învierii şi al bucuriei în Hristos spune că “Dumnezeu mângâie pe cei smeriţi” (II Corinteni 6, 6) şi că există două feluri de întristare: una care ne apropie de Dumnezeu şi alta care ne desparte de Dumnezeu, când ne legăm prea mult de cele lumeşti şi trecătoare: “Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 6, 10).

Credinţa puternică în Hristos Cel înviat şi în viaţa veşnică schimbă în speranţă şi în pace chiar şi întristarea pricinuită de îmbătrânirea, de suferinţa şi de moartea trupului: “Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi, (…) De aceea, nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 14 şi 16). “De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui (Hristos)” (II Corinteni 5, 9).

Credinţa în Înviere schimbă întristarea în nădejde şi aduce mângâiere în suflet mai ales când trecem prin durerea pe care ne-o pricinuieşte moartea celor dragi ai noştri. În acest sens, la slujba înmormântării creştinilor ortodocşi se citeşte din cartea Apostolul textul pe care îl scrie Sfântul Pavel tesalonicenilor în legătură cu cei morţi, zicând: “Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El (…), când Însuşi Domnul (…) Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceia noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte” (Tesaloniceni 4, 13-18).

Credinţa Apostolilor în Hristos Cel înviat şi legătura lor cu El, în timpul vieţii pământeşti şi după trecerea lor la viaţa cerească, sunt temelia şi modelul credinţei şi vieţii Bisericii lui Hristos până astăzi. De aceea, fiecare săptămână începe cu Ziua Învierii, cu Duminica, iar Sărbătoarea Sfintelor Paşti este trăită şi numită în Ortodoxie “Sărbătoarea sărbătorilor”. Sărbătoarea aceasta Mare şi Sfântă a Paştilor este totdeauna izvor de lumină şi speranţă, de pace şi bucurie pentru toţi cei îndoliaţi, pentru copiii orfani de părinţi şi pentru părinţii cărora le-au murit copii, dar şi pentru oricine a pierdut o fiinţă dragă: frate sau soră, soţ sau soţie, bunic sau bunică, prieten sau prietenă, vecin sau vecină, coleg sau colegă…

Lumina binecuvântată a Sfintelor Paşti, ca sărbătoare a bucuriei tuturor şi a mângâierii celor îndoliaţi, este exprimată în versuri alese de George Coşbuc în ultima strofă a poeziei sale La Paşti:

“Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă,
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!”

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (+ 1960), în ultimele strofe ale poeziei sale Micul orfan, descrie în versuri duioase lumina Sfintelor Paşti din sufletul copilului orfan:

“Acum de Înviere
Venind acasă iar,
A început orfanul
Să plângă cu amar.
Dar clopotul s-aude
La cimitir sunând
Şi iarăşi glasul maicii
S-aude iar zicând:
Nu plânge azi, copile,
Şi nu fi supărat!
Eu sunt ş-aici cu tine,
Hristos a înviat!
De-atunci orfanul nostru
A încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună
Îl mângâie pe dânsul!”

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

După ce am petrecut Postul Sfintelor Paşti timp de şase săptămâni “întristându-ne pentru Dumnezeu” prin lacrimi de pocăinţă şi spovedanie pentru iertarea păcatelor, şi apoi, ca odinioară ucenicii Domnului, “am plâns şi ne-am tânguit” şi noi în Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului, duhovniceşte “răstignindu-ne şi îngropându-ne împreună cu Hristos”, – cum zic Sfinţii Părinţi ai Bisericii – acum ne facem şi părtaşi ai Sfintei Învieri trăind marea bucurie a Sfintelor Paşti. Însă, această bucurie trebuie să fie împărtăşită şi altora, mai ales celor întristaţi de suferinţă, bolnavi în casa lor, în spital sau pe drumuri, celor întristaţi de sărăcie şi de neajutorare, celor întristaţi de necazuri şi de singurătate, celor întristaţi de doliu pentru cei morţi, celor întristaţi de dor după cei plecaţi departe în ţară sau în străinătate, celor întristaţi de greul zilei de azi şi de teama zilei de mâine, precum şi tuturor celor ce au nevoie de prezenţa şi de ajutorul nostru. O rugăciune şi un cuvânt bun pentru ei, un dar de prietenie şi un semn de preţuire – toate acestea devin pentru ei făclii de Paşti sau lumini de Înviere, care aduc în sufletul şi în casa celor întristaţi pace şi bucurie, speranţă şi sărbătoare! Din păcate, există şi mulţi oameni în timpul nostru lipsiţi de bucurie nu atât pentru că le lipseşte ceva material, cât pentru că a slăbit credinţa lor în Dumnezeu şi iubirea lor faţă de semeni, iar viaţa lor este golită de sens şi lipsită de ideal, mai ales lipsită de dorinţa şi speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. De aceea, unii îşi curmă ei înşişi viaţa, uitând că viaţa de acum este dar al lui Dumnezeu şi timp de pregătire pentru viaţa veşnică. Să ne rugăm şi pentru cei ce nu vor sau nu mai pot să se roage, ca lumina Sfintelor Paşti să le aducă bucurie în suflet. Sufletul pustiit şi slăbit, din pricina lipsei de rugăciune şi de hrană spirituală, nu se mai deschide şi nu se mai înalţă spre Dumnezeu şi nu mai caută trezirea de sine ca înviere a sa din păcat, ci mai degrabă coboară în iubire egoistă de sine, în închidere în sine şi în înstrăinare de sine prin alcoolism şi consum de droguri, prin lăcomie nelimitată pentru lucruri şi momente trecătoare, prin exaltare pătimaşă a propriei imagini sau prin violenţă ca disperare ori ca afirmare de sine umilind şi ucigând pe alţii. Astfel ne confruntăm adesea în lumea de azi nu numai cu o întristare pe care ne-o pricinuiesc alţii, ci şi cu una pe care ne-o provocăm noi înşine. Foarte adesea păcate personale sau colective, nemărturisite şi neiertate, multe nedreptăţi nereparate, mari daune neplătite, toate acestea pot deveni “pietre de mormânt” în viaţa persoanei şi a colectivităţii, împiedicând sufletul nostru să simtă lumina şi bucuria Învierii lui Hristos. În astfel de stări numai pocăinţa şi înnoirea vieţii ne pot deschide spre a primi adevărata bucurie. Acest adevăr al nepregătirii omului pentru a primi bucurie de la Dumnezeu ni-l arată însuşi faptul că, după Învierea Sa din morţi, Iisus-Domnul nu S-a mai întâlnit cu cei care au răstignit pe “Cel sfânt şi drept”, pe “Începătorul vieţii” (cf. Fapte 3, 14-15), adică L-au răstignit pe El, pe Hristos “Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8), Iubitorul de oameni şi Mântuitorul lumii. El însă “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

În aceste zile de Paşti sau de trecere de la întristare la bucurie, să aducem, prin cuvântul şi fapta noastră, bucurie şi sărbătoare în orfelinate, în căminele de bătrâni, în spitale, în penitenciare, în familiile sărace şi neajutorate, peste tot unde e nevoie de lumina şi pacea lui Hristos.

Cu prilejul Sărbătorii Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor, cu părintească dragoste, salutul creştin-ortodox: “Hristos a înviat!”, şi vă dorim Sărbători fericite!; cu pace şi bucurie, sănătate şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună!

“Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13).