+ B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI,
MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER SI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR SI MILA DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCA BINECUVÂNTARE

Iubitii mei fii sufletesti,

Hristos a înviat!

[Adevarat, a înviat!]

Iata, se pare ca eu v’am dat o veste si ca voi v’ati grabit sa mi-o confirmati. Altfel spus, eu v’am adus o noutate, iar voi mi-ati raspuns ca, de fapt, va era cunoscuta si ca nu ramânea decât sa stiu si eu ca voi o stiti. Daca asa ar sta lucrurile, eu as fi stânjenit de faptul ca v’am oferit ceea ce nu va trebuia, iar voi ati avea motive sa surâdeti. E ca si cum eu v’as anunta în rasaritul soarelui ca s’a facut ziua, iar voi mi-ati raspunde în gura mare ca asa e.

Dar schimbul acesta de cuvinte (“Hristos a înviat!” – “Adevarat, a înviat”!) nu se petrece o singura data, la slujba de Înviere, ci de-a lungul celor patruzeci de zile dintre Sfintele Pasti si Înaltarea Domnului. În acest sens, el nu este altceva decât o binete crestineasca, o salutare care tine loc de “Buna dimineata”, “Buna ziua”, “Buna seara”. În sinea ei, binetea este, de fapt, o urare, cu întelesul de: “Buna (sa-ti fie) ziua!”, motiv pentru care raspunsul poate fi: “Buna sa-ti fie inima!” (ceea ce e foarte frumos). Numai ca salutarea “Hristos a înviat” nu poate fi o urare, întrucât ea nu exprima o dorinta a cuiva pentru celalalt.

Ea nu poate fi nici rugaciune, întrucât prin aceste cuvinte nu-L laudam pe Hristos Dumnezeu, nu-I multumim pentru ceva si nici ca-I cerem ceva.

Si atunci, dragii mei, daca expresia “Hristos a înviat” nu e vestire, nu e salutare, si nici rugaciune nu e, atunci, ce este? Ei bine, cu acest raspuns am voit sa-mi încep scrisoarea pascala din anul acesta: “Hristos a înviat” este o marturisire de credinta. Eu, cel care o rostesc, îmi marturisesc credinta ca Hristos a înviat, iar voi, cei ce raspundeti, rostiti o marturisire întaritoare, aceea ca, într’adevar, El a înviat.

Dar noi, cei de astazi, de unde avem aceasta credinta?: De la cei de dinaintea noastra, care ne-au marturisit-o, fie prin viu grai, fie prin carti. O credinta religioasa poate fi si un fapt intim, consumat în tacere, stiut doar de cel care-l poarta în fiinta lui launtrica. Dar ea nu este întreaga si lucratoare daca nu devine si marturisire. O stim cu totii din rugaciunea de dinaintea cuminecarii: “Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu”.

Cei de dinaintea noastra au dobândit-o, tot prin marturisire, de la cei care i-au precedat, si asa mai departe, din generatie în generatie, pâna la sfintii apostoli

Dar daca însumarea acestei credinte pare simpla si usoara pentru noi, cei ce ne-am împropriat-o ca pe o mostenire, nu tot asa s’a petrecut cu sfintii apostoli, care nici nu auzisera si nici nu citisera undeva ca un om mort ar fi înviat prin el însusi. Ei cunosteau trei învieri savârsite de Dumnezeiescul lor Învatator: a fiului vaduvei din Nain, a fiicei lui Iair si, cea mai spectaculoasa, a lui Lazar. Toate erau minuni operate de Iisus asupra cuiva, dar ei nu puteau concepe o minune facuta de Iisus asupra Lui Însusi, desi El le spusese în repetate rânduri ca Fiul Omului, adica El, va fi dat în mâinile oamenilor, care Îl vor batjocori, Îl vor omorî, dar ca El va învia.

Sa deschidem câteva pagini ale Noului Testament si sa ascultam marturiile sfintilor evanghelisti (dintre care doi, Matei si Ioan, erau ei însisi ucenici directi ai Domnului). Ce aflam mai întâi din aceste pagini? Ca sfintele femei au fost singurele fiinte care au crezut de la început, fara nici un fel de îndoiala, în învierea lui Iisus. Ele au venit Duminica dis-de-dimineata sa-L tamâieze pe Cel ce fusese îngropat, chiar sub ochii lor, cu trei zile înainte. Vestea învierii le-a fost data de un înger care le-a aratat mormântul gol, spunându-le ca Cel-Viu nu mai trebuie cautat printre cei morti. Cuprinse de spaima sacra, dar si de bucurie duhovniceasca, ele au alergat spre cetate sa le dea de veste ucenicilor, dar pe drum au fost întâmpinate de Însusi Iisus, pe Care L-au recunoscut si Caruia I s’au închinat. Dar când le-au spus ucenicilor ceea ce ele însele auzisera si vazusera, acestia, clatinând din capete, le-au luat drept niste biete femei scrântite, care-si iesisera din minti si vorbeau în dodii.

În cele din urma, Iisus li s’a aratat chiar lor, celor unsprezece, despre care Sfântul Matei ne spune ca “vazându-L, I S’au închinat, iar unii s’au îndoit” .

Vi-l mai amintesc pe Toma, despre care toata lumea stie ca, îndoindu-se de realitatea învierii lui Iisus, a pretins ca el însusi sa-I pipaie ranile de la rastignire. Aici însa as vrea sa ma opresc putin. Iisus Îsi deschide bratele si-l îndeamna, aproape poruncitor, sa-i atinga ranile din palme si din coasta. Dar o spune cu atâta fermitate si siguranta de Sine, încât Toma nu mai simte nevoia s’o faca, ci I se arunca la picioare exclamând: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” Spun asta pentru acei tineri din vremea noastra care socotesc ca o credinta religioasa se obtine doar prin experienta. În cazul lui Toma, experimentul nu i-ar fi fost de nici un folos. Toti ucenicii, inclusiv el, porneau de la premisa ca fiinta aceasta care li se arata dându-se drept Iisus era de fapt o naluca, o entitate acorporala, si nicidecum una si aceeasi persoana cu Iisus Cel rastignit pe cruce. De aici, dilema lui Toma devenea insolubila: Daca “acest” Iisus este real, cum de a patruns în casa prin usile încuiate? iar daca este naluca, cum de se lasa pipait? Asadar, singura solutie era credinta pura, adica nu o relatie logica între subiect si obiect (cum ar fi, de pilda: “Cred în constelatia Orion”, în care constelatia ramâne exterioara celui ce crede), ci relatia duhovniceasca prin care subiectul îsi încorporeaza obiectul. Toma nu exclama: Acum cred ca Tu esti Domnul Dumnezeu, ci: ” Domnul meu si Dumnezeul meu !” Fostul obiect al tagadei devine acum parte din fiinta lui launtrica, de care nu se va mai desparti niciodata. Este, prin excelenta, o credinta marturisitoare, asa cum o vor avea si toti cei unsprezece laolalta, când le vor spune colegilor lor, Luca si Cleopa, veniti din Emaus, ca “Domnul cu adevarat a înviat” . Atunci, în acel moment apostolic, atunci a luat fiinta zicerea noastra de astazi: Luca si Cleopa, în fata celor unsprezece si a celor împreuna cu acestia, vestesc si marturisesc: “Hristos a înviat!” Iar acestia raspund marturisind: “Cu adevarat a înviat!”

Iubitii mei fii sufletesti,

Daca noi credem în învierea lui Hristos si o marturisim, oare ce credem si ce marturisim despre propria noastra înviere? Aceasta este, de fapt, tema pe care mi-am propus-o pentru scrisoarea pastorala din acest an. Iar motivul este pe cât de simplu, pe atât de esential: Domnul nu a înviat pentru Sine, ci pentru noi. Dar nu doar asa, pentru noi, ca un fel de demonstratie a dumnezeirii Sale (asa cum o facuse schimbându-Se la fata în muntele Taborului), ci cu un scop mult mai înalt, mai adânc si mai general. Noi marturisim în Simbolul Credintei ca El, Domnul, ” pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mântuire S’a pogorât din cer si S’a întrupat [...] si a patimit si S’a îngropat si a înviat a treia zi “. Asadar, pentru a noastra mântuire .

Dar ce este, oare, mântuirea?: Eliberarea dintr’o robie. Care anume robie? Robia mortii. Si care este pricina acestei robii?: Pacatul primilor oameni.

Voi stiti, dragii mei, ca atunci când Dumnezeu i-a facut pe Adam si Eva, le-a dat pe mâna raiul si i-a înzestrat cu nemurire. În acelasi timp, i-a avertizat: Sa nu-mi calcati o anume porunca; daca Mi-o veti calca, negresit veti muri. Cedând ispitei diavolului, ei au calcat porunca Facatorului lor, savârsind astfel primul si cel mai greu pacat din lume, acela al neascultarii de Dumnezeu. Iar plata pacatului - asa cum va spune mai târziu Sfântul Apostol Pavel – este moartea . Consecinta nu a întârziat: izgonirea omului din rai si intrarea lui în robia mortii. Aceasta e conditia de existenta a omenirii întregi si a fiecarui ins în parte. Moartea e singura noastra certitudine. De-a lungul unei vieti ne putem îndoi de orice, în afara de faptul ca vom muri; si putem spera în orice, în afara de nemurire. Oricât ar fi caile vietii de multe si de întortocheate, ele merg, în mod sigur, într’o singura directie: mormântul.

Ce se petrece însa dincolo de mormânt? Materialistii, ateii, estropiatii spiritului spun ca dincolo de groapa nu mai e nimic, ca totul se cufunda în neant. Mai sunt si astazi ziaristi care, pastrând tarele comunismului si anuntând decesul cuiva, spun ca “a trecut în nefiinta”, ceea ce e o prostie. Ar fi groaznic sa fie asa: viata si-ar pierde sensul, totul ar cadea sub incidenta absurdului; daca dupa moarte nu mai e nimic, ce rost are sa mai traiesti, sa te zbati, sa iubesti, sa urasti, sa lupti, sa speri?…

Ei bine, noi, crestinii, noi stim ca omul este alcatuit nu numai din trup, ci si din suflet, si ca aceste doua componente, trupul si sufletul, traiesc împreuna din momentul zamislirii în pântecele mamei si pâna la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizica: trupul merge si se descompune în pamântul din care a fost alcatuit, în timp ce sufletul, nemuritor, îsi ia zborul catre ceea ce numim lumea “de dincolo”, unde, laolalta cu cei ce înca traiesc vii pe pamânt, asteapta ceea ce asteptam cu totii marturisind în Crez: ” învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie “.

Asadar, la sfârsitul veacurilor, într’o vreme pe care numai Dumnezeu o stie si pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generala a mortilor. Ea a fost prevestita de Profetul Iezechiel ( care a trait cu vreo 600 de ani înainte de Hristos) printr’o vedenie asupra unui câmp imens plin de oase omenesti care, la o anume porunca dumnezeiasca, se aduna din risipire, se realcatuiesc din încheieturi si redevin trupurile care au fost. În aceeasi epoca, Profetul Daniel prevesteste si el o înviere a mortilor, cu mentiunea ca, dupa faptele lor, unii se vor trezi la viata vesnica , iar altii la ocara si rusine vesnica .

Credinta în învierea generala a mortilor capata radacini adânci în spusele Mântuitorului Iisus Hristos. El a afirmat-o în repetate rânduri în convorbirile Sale cu fariseii, saducheii, preotii si carturarii poporului , dar marturia cea mai limpede o aflam în Evanghelia Sfântului Ioan. Din ea stim ca învierea mortilor va fi precedata de a doua venire a Domnului si urmata de Judecata de Apoi. Dumnezeu-Tatal este Acela care I-a dat Fiului puterea de a învia mortii, dar si pe aceea de a-i judeca. Iata chiar cuvintele Sale: ” Vine ceasul când toti cei din morminte Îi vor auzi glasul; si cei ce au facut cele bune vor iesi spre învierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre învierea osândei”.

Sa lasam acum Judecata deoparte si sa ne oprim asupra învierii. V’am amintit ca fiinta umana este alcatuita din cele doua componente, suflet si trup. Daca stim ca trupul, prin moartea fizica a omului, trece în lumea “de dincolo”, adica în cea spirituala, unde ramâne întreg, el nefiind divizibil, tot atât de bine stim ca trupul se descompune pâna se face una cu pamântul. Mai mult, el poate fi înghitit si digerat de salbaticiuni, mistuit în foc, sfârtecat de obuze sau, pur si simplu, pulverizat de explozii nucleare. Daca profetul Isaia vedea oase omenesti, un profet apocaliptic nu mai vede nimic. Asadar, se pune întrebarea: Cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul sau suflet? Aceasta, deoarece, sa fim întelesi, prin înviere se recompune omul în fiinta lui întreaga, pentru ca astfel sa se înfatiseze la Judecata care urmeaza. Si e firesc sa fie asa, de vreme ce trupul si sufletul si-au trait împreuna viata de pe pamânt si împreuna au facut bune si rele.

Raspunsul ni-l da, magistral, Sfântul Apostol Pavel în prima sa Epistola catre Corinteni. El face mai întâi o deosebire între trupurile animalelor, care nu supravietuiesc mortii, si între acela al omului, supus unui alt regim de existenta. (Sa nu uitam ca, dintru început, Dumnezeu a facut animalele ca specii si numai pe om l-a facut în mod special, ca persoana, ” întru suflet viu ” ). În al doilea rând, Sfântul Pavel face o distinctie între ceea ce el numeste “trupul carnal” si “trupul duhovnicesc” al omului. Nu e vorba de doua trupuri, ci de unul si acelasi trup în doua moduri de existenta. Trupul carnal este acela cu care omul vietuieste pe pamânt si care se risipeste prin moarte; trupul duhovnicesc este tot acelasi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum, adica, transfigurat?: Realcatuit dupa o alta lege, a “cerului nou” si a “pamântului nou”, o lege prin care întregul univers se transfigureaza, adica se schimba la fata si se desavârseste, se sfinteste, se îndumnezeieste, iese din devenirea timpului si intra în echilibrul vesniciei. Sfântul Pavel aseamana moartea si învierea trupului cu o samânta îngropata în pamânt; din ea rasare o planta, care însa nu mai seamana cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu i l-a rânduit dintru început, atunci când a facut si planta, si samânta ei. Zice Pavel: ” Se seamana trup firesc, învie trup duhovnicesc” .

Ei bine, dragii mei, trupul omului de la înviere are ca model trupul cu care a înviat Domnul. Prin întrupare din Sfânta Fecioara, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtutile si slabiciunile lui, în afara de pacat: a simtit si a înfruntat foamea, setea, oboseala, durerea, chinurile, moartea si îngroparea. Dar trupul lui Iisus Celui înviat era unul si acelasi cu cel rastignit si mort pe cruce, numai ca acesta de acum, transfigurat si îndumnezeit prin înviere, avea alte legi: putea sa patrunda prin materie, sa manânce fara sa-i fie foame, sa bea fara sa-i fie sete, sa strabata fulgerator distantele fara sa oboseasca, sa se înalte la cer fara sa aiba aripi. Devenise trup ceresc, cel care avea sa sada de-a dreapta Tatalui. E motivul pentru care Sfântul Pavel, vorbind de trupurile duhovnicesti ale oamenilor de dupa înviere, le numeste si “trupuri ceresti “. Trupul ceresc îl transcende pe cel carnal, asa cum capilaritatea transcende gravitatia.

Cineva însa ar putea spune: Trupul Domnului a ramas întreg în mormânt si tot întreg a înviat. Nu asa stau lucrurile cu trupurile oamenilor-oameni: ele se risipesc, îsi pierd forma si, asa cum ati observat, pot fi chiar pulverizate de o explozie nucleara. Cum se pot alcatui dintr’o asemenea dispersare? Nu trebuie sa uitam ca trupul omului e materie si ca, prin descompunere sau pulverizare, din el ramân moleculele sau atomii. Spre a înlesni, cât de cât, o întelegere mai apropiata a acestui fenomen, voi lua un exemplu din fizica pe care o învata elevii la scoala. Daca pe o coala de hârtie presaram pilitura de fier, minusculele particule ne apar împrastiate si informe. În momentul însa când le apropiem o bara magnetica, ele se misca si se organizeaza rapid dupa cum le porunceste fluxul magnetic al barei, luând o anume forma care poate fi desenata sau fotografiata. Cam asa trebuie ca se vor petrece lucrurile cu atomii trupesti ai fiecarui om în clipa când sufletul – care-si cauta trupul – va emite un flux magnetic care-i este propriu, individual, personal, si care nu poate fi confundat cu un altul. Desigur, reunirea prin înviere a sufletului cu trupul este o taina pe care nu o stim, dar pe care o putem intui prin aceasta asemanare, menita sa ne alimenteze credinta.

Se mai naste însa o întrebare. Învierea cea de obste se va petrece la o vreme când pamântul va fi înca locuit de oameni vii. Mortii, am înteles, vor învia, dar ce se va petrece cu acestia din urma? Vor muri instantaneu spre a învia în acelasi chip? Ne-o spune tot Sfântul Pavel, în Epistola sa catre crestinii din Tesalonic. La semnalul venirii lui Hristos, cei dintâi care se vor misca vor fi mortii. Imediat dupa aceea, oamenii vii vor fi rapiti în nori spre a-L întâmpina pe Cel ce vine întru putere, si astfel toti, împreuna, cu Domnul vor fi. Desigur, si aceasta este o taina, pe care Apostolul o stia prin descoperire dumnezeiasca, dar eu ma aflu în fata unor crestini din secolul rationalismului si al stiintelor exacte, si iarasi ma simt dator sa ofer o punte de întelegere. Materia ni se înfatiseaza în una din cele trei stari posibile: solida, lichida si gazoasa. Apa, de pilda, este solida în forma unui bulgare de gheata, devine lichida prin topirea acestuia si gazoasa prin evaporarea lichidului, ea pastrându-si aceeasi compozitie chimica. Ceara dintr’o lumânare este solida prin structura, devine lichida prin aprindere si gazoasa prin ardere. Cam asa ar fi trupul care moare, se descompune si învie. Exista însa în natura si corpuri care trec de-a dreptul din starea solida în cea gazoasa, adica fara sa mai treaca prin starea intermediara a celei lichide. Un exemplu la îndemâna noastra este cristalul de camfor, ascuns în tubul cu care ne desfundam narile racite; el este solid, dar de îndata ce intra în contact cu aerul se volatilizeaza si patrunde în nara de-a dreptul în stare gazoasa. Ei bine, cam asa se va petrece cu trupurile celor vii la înviere. Si daca o astfel de exceptie de la regula exista în fizica, de ce nu poate exista si în minune? Asa putem avea o cale de acces la fantastica, uriasa priveliste a omenirii transfigurate, plutindu-si prin vazduh urcusul spre cerul cel nou, în pragul caruia asteapta, biruitor asupra mortii, Iisus Hristos, Mântuitorul.

Iubitii mei fii sufletesti,

Va spuneam la început cât de greu le-a fost sfintilor apostoli sa creada în învierea Domnului si cât de usor ni se pare noua, celor de astazi, sa credem si sa marturisim. Ei bine, tocmai de aici ne pândeste primejdia, din faptul ca noi credem prea usor. Apostolii au crezut prin motivatie, noi credem prin inertie. Motivatia e profunda, duhovniceasca, inertia e superficiala, comportamentala. Motivatia îsi are temeiul în ceea ce se arata, inertia se sprijina pe ceea ce am apucat.

Eu am încercat sa va pun în fata singura motivatie posibila, învierea lui Hristos legata de propria noastra înviere. Sensul însa e dublu: Daca credem ca Hristos a înviat, credem ca si noi vom învia. Si invers: daca credem ca noi vom învia, credem si ca Hristos a înviat.

Acest dublu sens îl avem tot de la Sfântul Pavel, care li se adreseaza astfel Corintenilor: ” Daca se propovaduieste ca Hristos a înviat din morti, atunci cum de zic unii dintre voi ca nu exista înviere a mortilor? Daca nu exista înviere a mortilor, atunci nici Hristos n’a înviat. Iar daca Hristos n’a înviat, atunci zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica e si credinta voastra”.

El însa pune problema si altfel, introducând splendida metafora a primului fruct care începe sa se coaca, numit în româneste “pârga”, adica semnul si garantia ca toate celelalte îl vor urma. De asemenea, el introduce si binomul Adam-Iisus ca arhetip al mortii si arhetip al învierii. Iata chiar cuvintele marelui Apostol: ” Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti. Ca de vreme ce printr’un om a venit moartea, tot printr’un om a venit si învierea mortilor. Ca dupa cum toti mor în Adam, tot asa toti vor învia întru Hristos. Dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârga; apoi cei ai lui Hristos , la Venirea Lui. Apoi vine sfârsitul, când Domnul Îi va preda lui Dumnezeu-si-Tatal împaratia”.

Asadar, iubitii mei, sa sarbatorim Pastile întru bucuria de a crede si a marturisi ca Hristos a înviat, dar si întru bucuria de a anticipa, tot prin credinta si marturisire, propria noastra înviere. Doar asa vom fi în stare sa cântam împreuna cu Sfântul Ioan Damaschin: “Ziua învierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamânt la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântam cântare de biruinta”.

Si tot astfel vom fi în stare sa rostim împreuna cu Sfântul Ioan Gura de Aur: “Înviat-a Hristos, si se bucura îngerii. Înviat-a Hristos, si viata stapâneste. Înviat-a Hristos, si nici un mort nu este în groapa; ca Hristos, sculându-Se din morti, pârga celor adormiti S’a facut.”

Iubitii mei, în plina sarbatoare a Sfintelor Pasti, noi, cei ai lui Hristos , credem si marturisim: Hristos a înviat!