Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

“Pe când o adâncă tăcere învăluia toate cele şi noaptea era la jumătatea căii sale” (Înţ 18,14), Cuvântul lui Dumnezeu, care a luat trup omenesc în sânul Mariei, a venit să locuiască între noi (In 1,14). El, care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic s-a făcut mic şi neputincios la Betleem. “Cel care nu avea trup, Cuvântul – spunea Sfântul Grigore de Nazianz – s-a întrupat, Cel nevăzut se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului” (Discursuri, 98). A coborât din ceruri, a venit să ne caute; şi ştiind că noi n-am fi găsit calea să mergem la El, s-a făcut El însuşi calea noastră (In 14,6) şi ne-a dat exemplul său, ca să mergem pe urmele sale (1Pt 2,21).

El s-a făcut asemenea nouă, în ciuda limitelor noastre, şi ne-a primit cu toate defectele noastre. “El ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19) şi ni s-a dăruit fără rezerve, ajutându-ne să înţelegem că Iubirea le învinge pe toate, fiindcă cine rămâne în iubire locuieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în el (1In 4,15). “El a coborât pe pământ din milă faţă de neamul omenesc, a simţit durerile noastre încă înainte de a suferi pe cruce… Care este această durere pe care a suferit-o pentru noi? Este pasiunea iubirii”, spunea Origene (Omilii despre Ezechiel, VI, 6).

Ca în fiecare an, Crăciunul ne cheamă să celebrăm acest mister: în simplitatea şi în sărăcia unei grote, primit de Maria şi Iosif, salutat de simplii păstori, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să le aducă oamenilor pacea şi mântuirea Tatălui. Şi nouă, asemenea păstorilor, ni se cere să ascultăm vocea îngerilor şi să deschidem casa noastră Celui care stă la uşă şi bate (Ap 3,20).

“Nu vă temeţi! – ne îndemna Ioan Paul al II-lea. Deschideţi-i larg porţile lui Cristos!” (Omilie, 22 octombrie 1978, nr. 5). Angelus Silesius, poet şi mistic german din secolul al XVIII-lea, spunea adesea: “De o mie de ori de s-ar naşte Cristos la Betleem, dar în tine nu s-ar naşte, eşti pierdut pentru veşnicie!”

Este tot mai evidentă în zilele noastre pierderea sensului Crăciunului, căci totul este concentrat în ce se vinde, ce se cumpără, ce cadouri se dau. Bradul a luat locul Ieslei, Moş Crăciun a luat locul Pruncului Isus. Sunt mulţi care l-au uitat pe adevăratul sărbătorit; Cel care stă la originea Crăciunului, Isus, a fost dat la o parte şi exclus de la sărbătoarea care, totuşi, îl priveşte îndeaproape. Ar fi păcat să-l uităm şi noi pe Pruncul dumnezeiesc şi să nu-i deschidem inima şi toată fiinţa noastră.

Se povesteşte că un artist a pictat un tablou deosebit de frumos. În ziua când l-a prezentat publicului, stârnind admiraţia tuturor, se putea vedea pe pânză un frumos chip al lui Isus care bătea la uşa unei case. Toţi nu mai conteneau să laude frumoasa operă de artă. Doar unul a observat că ceva nu era în regulă cu tabloul şi i-a atras atenţia autorului că uşa nu avea niciun mâner de tras, adăugând şi întrebarea: “Cum faci să o deschizi?” Este adevărat, i-a replicat pictorul. Acea uşă nu are niciun mâner pentru că reprezintă inima omului. Ea se deschide numai pe dinăuntru.

Dacă vrem ca Isus Cristos să vină în sufletul nostru şi să se nască în noi, acum, de Crăciun, trebuie să-i deschidem din interior casa inimii noastre. El nu obligă pe nimeni şi nici nu constrânge pe cineva să-i deschidă uşa inimii împotriva propriei voinţe. El ne respectă mereu pentru că ne iubeşte. Acesta-i misterul iubirii lui Dumnezeu şi al libertăţii umane. Dacă vrem ca Dumnezeu să se nască în noi, trebuie să pregătim “ieslea” noastră interioară, invizibilă, ca apoi să-i deschidem lui Isus, acum, în sărbătoarea Crăciunului. A-i deschide şi a-l primi pe Cristos înseamnă, înainte de toate, să primeşti iubirea sa, devenind capabili să iubim şi să ne iubim aşa cum El ne-a iubit; înseamnă să acceptăm cu umilinţă slăbiciunile noastre, ştiind că Cristos ne primeşte aşa cum suntem. De fapt, deschizându-i, El ne deschide nouă; primindu-l, El ne primeşte pe noi. Lăsând să lumineze în noi “Lumina cea adevărată care îl luminează pe tot omul” (In 1,9), vom învăţa să primim cu disponibilitate crescândă semnele clare ale prezenţei sale printre noi. În primul rând, semnul cuvântului: cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele sale nu vor trece (Mt 24,35); Cuvântul său face să ne renaştem, iar în strădania de a pune în practică tot cuvântul său, se află secretul fericirii noastre, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Iacob: “Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă, pentru că, dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era. Dacă cineva priveşte cu atenţie la legea desăvârşită a libertăţii şi rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa” (Iac 1,22-25).

Prin Sfintele Sacramente şi, mai ales, prin Sfânta Euharistie, Isus, devenit om din dragoste faţă de oameni, îşi perpetuează prezenţa în mijlocul nostru. “De două mii de ani – scria Ioan Paul al II-lea – Biserica este leagănul în care Maria îl aşază pe Isus şi-l încredinţează adoraţiei şi contemplaţiei tuturor popoarelor. Prin umilinţa Fecioarei, să strălucească şi mai mult gloria şi forţa Euharistiei pe care ea o cinsteşte şi o păstrează în sânul ei. În semnul consacrării Pâinii şi Vinului, Isus, lumina neamurilor (Lc 2,32), ne arată continuitatea Întrupării sale. El rămâne viu şi adevărat în mijlocul nostru pentru a-i hrăni pe credincioşi cu Trupul şi Sângele său” (Incarnationis Misterim, 11).

Sfântul Francisc de Assisi sublinia cu deosebită forţă indisolubila legătură dintre Întrupare şi Euharistie: “Iată, în fiecare zi El se umileşte ca şi atunci când, lăsând sfere regeşti, a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi vine la noi în haina umilinţei; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului” (Îndemnuri, I, 16,18, Izvoare Franciscane, 144).

Pentru a-i deschide lui Isus, nu e de ajuns să-l primeşti în Cuvântul şi în Sacramentele sale: trebuie să-l recunoşti şi în fraţii care merg alături de tine, mai ales în cei slabi, în cei pe care nimeni nu-i iubeşte.

Misterul Crăciunului ne cere să-l recunoaştem şi să-l primim pe Isus în fraţii noştri, în Cuvântul său şi în Sacramentele sale, semne ale prezenţei sale printre noi. Să rămână şi să locuiască în noi, astfel, Taina Crăciunului, bine ştiind că Domnul este Darul cel mai mare care ne-a fost dat şi Darul cel mai mare pe care îl putem oferi. În acest sens, spunea Maica Tereza de Calcutta:

“Isus este
Cuvântul pe care vreau să-l rostesc,
adevărul pe care vreau să-l vestesc,
calea pe care vreau s-o străbat,
lumina pe care vreau s-o aprind,
viaţa pe care vreau s-o trăiesc,
iubirea pe care vreau s-o răspândesc,|
fericirea pe care vreau s-o dau,
pacea pe care vreau s-o aduc.”

(Come una goccia nell’oceano. 100 pagine di Madre Teresa – Ca o picătură în ocean. 100 de pagini de Maica Tereza, Citta Nuova, Roma 2000, p. 93).

Tuturor, mici şi mari, laici şi preoţi, persoane consacrate din congregaţii şi mişcări, vă doresc din toată inima Crăciun binecuvântat şi La Mulţi Ani!

+ Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti