+ B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP
AL VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER ŞI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR ŞI MILĂ DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÎNTARE

Iubiţii mei fii sufleteşti,

De faptul istoric al naşterii Domnului se leagă şi episodul magilor de la Răsărit. Iată cum ni-l istoriseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei:

Iar dacă’n zilele regelui Irod S’a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: “Unde este Cel ce S’a născut rege al Iudeilor? Că’n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm”.

Şi auzind acestea, regele Irod s’a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el.

Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: “Unde este să se nască Hristos?” Iar ei au zis: “În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel“.

Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc şi dacă-l veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu să mă închin lui.

Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s’au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama sa; şi căzând la pământ, I s’au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s’au dus în ţara lor.

Din această relatare nu cunoaştem nici numărul magilor, nici numele lor, şi nici ţara din care veneau. Din tradiţie, însă, consemnată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ştim că erau trei şi că ţara lor de baştină era, după toate probabilităţile, Persia.

De asemenea, ştim că, în antichitate, “magi” erau numiţi acei înţelepţi, nu mulţi la număr, care se ocupau în special cu astrologia, cu ceea ce se cheamă “cititul în stele”, cu observarea corpurilor şi fenomenelor cereşti pe care le interpretau în sensul că o anume stea sau o anume constelaţie determină şi patronează destinul unei fiinţe umane. Astrele deveneau astfel obiecte de adoraţie religioasă, iar magii erau primii lor închinători. Cu toate acestea, în istoria culturii şi civilizaţiei umane, superstiţia astrologiei şi-a avut partea ei benefică: din ea s’a născut astronomia ca ştiinţă, aşa cum, pe alt plan, ştiinţa chimiei a fost precedată de alchimie.

În general, magii erau oameni din clasa nobililor, unii chiar de viţă regească, şi astfel îşi puteau permite să înveţe carte, să studieze cu cele mai avansate mijloace ale vremii şi să devină sfetnici apropiaţi ai suveranilor lor.

Aşa stând lucrurile, se naşte întrebarea: Ce rost au avut magii în iconomia mântuirii noastre? Voi încerca să vă lămuresc în cele ce urmează.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

De la Sfântul Evanghelist Luca ştim că cei dintâi oameni care au aflat de naşterea lui Hristos au fost păstorii din apropierea Betleemului, iar ei au ştiut-o din gura unui înger luminos.

În aceeaşi clipă, la mii de kilometri depărtare, magii persani aflau de la o stea că s’a născut Regele Iudeilor.

Nu e greu să înţelegem că prima veste li se adresa iudeilor şi că cea de a doua le era menită păgânilor. Dar, mai departe, se pune întrebarea: Dacă aceeaşi veste s’a dat în două locuri diferite, de ce s’a dat în două chipuri diferite? Cu alte cuvinte, de ce în Iudeea a vorbit un înger, iar dincoace, în Persia, a vorbit o stea? Explicaţia stă în aceea că, mai presus de toate, o astfel de veste trebuia receptată şi crezută. Or, păstorii iudei credeau în îngeri, iar un înger era perfect credibil, în timp ce magii credeau în stele, iar pentru ei numai o stea putea fi credibilă. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a ales pentru fiecare calea de acces cea mai potrivită. Să presupunem că lucrurile s’ar fi petrecut invers: Dacă păstorilor le-ar fi vorbit o stea, şi-ar fi scuipat în sân; iar dacă magilor li s’ar fi adresat un înger, şi-ar fi clătinat bărbile. Aşa, fiecăruia i s’a vorbit pe limba lui.

Acum intervine o altă posibilă nedumerire: Cum poate vorbi o stea? Şi, la urma urmelor, ce fel de stea? Una desprinsă pe firmament şi intrată în zona de jos a atmosferei terestre? Imposibil de admis, de vreme ce se ştie că o stea are o mărime gigantică, şi e de ajuns să cunoaştem că soarele nostru este el însuşi o stea. Textul evanghelic ne spune clar că, după întâlnirea magilor cu Irod, steaua li s’a arătat din nou acestora şi că i-a călăuzit până la destinaţie, unde a stat deasupra locului unde era Pruncul . Dacă ar fi fost una din stelele cerului, conul ei de acoperire ar fi cuprins o jumătate din globul pământesc; dacă însă a indicat cu exactitate locuinţa în care se aflau Pruncul şi mama sa, atunci steaua nu putea fi mai voluminoasă decât o torţă aprinsă.

În decursul timpului s’au făcut diverse supoziţii, dintre care nu a lipsit aceea că, de fapt, “steaua” nu era altceva decât o cometă. În realitate, astrul cu pricina nu putea fi o stea propriu-zisă, deoarece o stea se mişcă pe direcţia est-vest, în timp ce călătoria magilor avea direcţia nord-sud. El nu putea fi nici cometă, deoarece o cometă se mişcă în sens invers faţă de planete, adică pe direcţia vest-est. Atunci, care era natura stelei magilor?

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care face o revelatoare paralelă între călătoria magilor spre Iudeea şi drumul evreilor după plecarea lor din Egipt. Ca să ajungă în Canaan, aceştia trebuiau să străbată imensa pustie a Sinaiului. De-a lungul acestui drum lung, întortocheat şi anevoios, Dumnezeu i-a călăuzit printr’un stâlp de nor, care le mergea înainte ziua, dar care devenea stâlp de foc la lăsarea întunericului, pentru ca drumeţii să poată merge şi noaptea, pe răcoare. Când stâlpul se oprea, acolo era locul de popas; când pornea el, se mişca şi poporul.

Ei bine, Sfântul Ioan Hrisostom crede că acesta era şi rolul stelei de care vorbim. Creată anume de Dumnezeu, ea avea menirea de a-i călăuzi pe magi spre locul unde se afla Dumnezeiescul Copil. Mai mult, nimic nu ne împiedică să credem că, din porunca lui Dumnezeu, un înger a luat chipul unei stele, tocmai pentru ca astfel să aibă acces la deschiderea, înţelegerea şi angajarea magilor. Să ne amintim de Sfântul Apostol Pavel în Areopag. Dacă el le-ar fi vorbit atenienilor de la început despre Hristos Cel înviat, nimeni nu l-ar fi luat în seamă. El a început însă a le vorbi despre zeul lor necunoscut, a cărui statuie o văzuse în oraş, un zeu în care el nu credea, dar în care credeau ei. Doar aşa a izbutit să fie ascultat, cel puţin o vreme. Aşa e şi cu îngerul care devenise, aparent, o stea.

Pe de altă parte, limbajul curent foloseşte cuvântul “stea” nu doar pentru astrele pe care noi le vedem lunecând pe firmament, ci şi pentru categorii mult mai mici de corpuri cereşti. Astfel, cometele sunt numite şi “stele cu coadă”, iar despre meteoriţi se spune că sunt “stele căzătoare”. În numeroase cazuri, realitatea care se ascunde în spatele unui nume se descoperă treptat. Să ne amintim de cei trei Oaspeţi ai lui Avraam la stejarul Mamvri. La început, Avraam I-a văzut ca Oameni. Îndată după aceea şi-a dat seama că erau îngeri. În realitate, erau chiar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Revenim acum la magi. Ca nişte buni cunoscători ai corpurilor cereşti, pe care le urmăreau noapte de noapte, ei au înţeles de la bun început că ceea ce li se arăta sub chipul unei stele nu era un astru obişnuit al firmamentului, ci un semn luminos cu totul aparte, anume rânduit pentru ei să-i dea crezare şi să-l urmeze pe căi necunoscute, fără teama că ar putea fi victimele unei înşelăciuni diavoleşti. Pentru ei, steaua avea o identitate proprie. Spunându-i lui Irod că-L caută pe Regele-Prunc, ei precizează: Că’n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm. Aşadar, nu o stea oarecare, ci steaua Lui , în sensul că ea le fusese trimisă anume pentru El.

Cât despre modul în care steaua le-a grăit magilor, acesta nu putea fi decât lăuntric, prin iluminarea minţii. De altfel, vestirea nu avea în faţă un vid intelectual, ci un câmp deja pregătit. Să nu uităm că în acele părţi ale Asiei, cu vreo cinci-şase secole înainte de Hristos, printre robii evrei deportaţi din Ţara Sfântă se aflaseră şi profeţii Iezechiel şi Daniel, că acolo şi-au scris ei cărţile şi acolo au propovăduit că Mesia va veni din neamul iudeilor. E sigur că în toate coloniile iudaice din Asia, care nu erau puţine şi care au dăinuit până târziu, ideea mesianică s’a transmis din generaţie în generaţie, şi tot atât de sigur este că magii noştri, oameni foarte instruiţi, se aflau deja într’un orizont de aşteptare; dovada este marea bucurie care i-a cuprins în clipa când au ştiut că se află în locul căutat. Aşadar, la început, când steaua li s’a arătat pentru prima dată, nimic mai simplu decât o străfulgerare mintală: Acum S’a născut! Dacă vreţi, vă pot duce la El. Şi, după îndelungate pregătiri, au purces la drum lung, cu tărhatele încărcate pe cămile. Şi, asemenea stâlpului de nor sau de foc din pustia Sinaiului, steaua i-a purtat pe căile cele mai bune, atât ziua cât şi noaptea, le-a arătat locurile de popas şi le-a îndrumat paşii prin nehotărârea răscrucilor.

Tot din pagina Evanghelistului putem deduce că drumul magilor a durat

între un an – un an şi jumătate. Cam aceasta trebuie să fi fost vârsta lui Iisus la vremea când Irod a calculat-o din spusele lor. Oricum, Iisus şi Maria se aflau nu în peşteră (aceea fusese doar sălaşul naşterii), ci într’o casă. Nu cunoaştem localitatea, dar nici nu putem exclude presupunerea că aceasta era chiar Nazaretul. Ştim că acolo s’a aşezat Sfânta Familie după revenirea din Egipt şi tot pe acolo, prin Galileea, trecea drumul de întoarcere al magilor spre ţara lor (altul decât acela pe care veniseră).

Se mai poate pune întrebarea: De ce nu i-a călăuzit steaua pe magi de-a dreptul la locul căutat, ci i-a purtat în Ierusalim, unde le-a dispărut din vedere, obligându-i astfel să întrebe ici şi colo, pe străzile oraşului, până ce întrebarea a ajuns în urechile regelui?

Ştim că Domnul S’a născut într’un loc izolat şi că singurii martori ai Noului-Născut au fost câţiva bieţi păstori. În rest, nu ştia nimeni. Magii însă, pe străzile unui oraş foarte aglomerat, întrebau precis: Unde este Cel ce S’a născut rege al Iudeilor? Şi ne mai spune Evanghelistul că, de îndată ce a auzit această întrebare, regele Irod s’a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Nici Irod şi nici Ierusalimul nu au izbutit să afle unde anume era vlăstarul trupesc al regelui David, dar vestea în sine s’a răspândit ca fulgerul şi a continuat să rămână în conştiinţa poporului vreme de aproape treizeci de ani, când Ioan Botezătorul avea să-L arate mulţimilor pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Acum de abia revenim la prima noastră întrebare, şi esenţială: Ce rost au avut magii în iconomia mântuirii noastre, adică a neamului omenesc?

Dragii mei, magii de la Răsărit sunt simbolul şi mărturia universalităţii creştinismului. Religia creştină, într’adevăr, s’a născut în Iudeea şi printre iudei, dar nu numai lor le era destinată, ci şi neamurilor păgâne. Ca Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu a venit ca să răscumpere, prin jertfa de pe cruce, greşala lui Adam. Adam însă nu a fost strămoşul doar al lui Israel, ci al întregului neam omenesc.

Universalitatea creştinismului este clar atestată în Noul Testament. Pornind de la faptul că reprezentanţii iudeilor, anume cărturarii şi arhiereii, refuzau cu obstinaţie să accepte mesajul Evangheliei, Mântuitorul a rostit mai multe parabole, dintre care cea mai importantă este aceea a lucrătorilor nevrednici. Un om a sădit vie, a înzestrat-o cu toate cele de trebuinţă şi, înainte de a pleca departe pentru multă vreme, a dat-o pe seama lucrătorilor. Aceştia însă au pus stăpânire pe ea, şi de trei ori au refuzat să-I dea stăpânului, prin trimişii săi, roadele cuvenite. În cele din urmă, l-a trimis pe însuşi fiul său, dar lucrătorii, văzându-se faţă’n faţă cu însuşi moştenitorul, l-au omorât. Drept urmare, când stăpânul se va întoarce, îi va nimici pe lucrătorii îndărătnici, iar via o va da altora. Mesajul parabolei e cât se poate de transparent: Stăpânul e Dumnezeu, via e Împărăţia Cerurilor, lucrătorii sunt iudeii refractari, trimişii sunt profeţii, fiul este Însuşi Iisus Hristos, Cel ucis pe cruce, iar lucrătorii cei noi sunt popoarele păgâne, care vor prelua moştenirea cerească, desăvârşind-o.

Ei bine, din aceste popoare păgâne făceau parte şi magii, care, călăuziţi de stea, au ajuns în faţa Dumnezeiescului Copil. Acolo şi-au pus genunchii la pământ şi I s’au închinat, după care şi-au deschis vistieriile încărcate pe cămile şi I-au oferit daruri de preţ, anume aur, tămâie şi smirnă. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează în felul următor semnificaţia acestor daruri: aurul, Împăratului; tămâia, Dumnezeului; smirna, Omului care va suferi chinuri.

Toate acestea, dragii mei, echivalează cu o convertire. Care-va-să-zică, trei păgâni din Persia, cititori în stele, au în memorie o profeţie despre un Mesia care va să Se nască, află printr’o stea că S’a şi născut, pleacă să-L găsească, luând cu ei şi daruri ca pentru o faţă imperială cu nimb divin, se lasă călăuziţi de aceeaşi stea până ce Îl văd cu ochii, I se închină şi-I oferă daruri. Ce vrem mai mult? De aceea ei sunt reprezentaţi şi în icoana Naşterii Domnului, într’un plan mai îndepărat, ceea ce sugerează adevărul că în momentul naşterii ei erau de abia pe drum. Dar ei sunt aici, în icoana creştină, ca unii care au înţeles că vechea lor credinţă fusese o eroare şi că dacă vor să-şi păstreze vechea lor pasiune pentru corpurile cereşti, acum e timpul ca ei, astrologii, să devină astronomi, iar cititorii cosmosului să devină cititorii Celui ce l-a creat. Este ceea ce ni se spune prin troparul Naşterii Domnului: [ei, magii] cei ce se închinau stelelor, de la stea s’au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Aţi observat, desigur, că abordarea acestui episod evanghelic, al magilor călăuziţi de stea, nu e nici simplă şi nici uşoară. Ea însă are menirea de a ne face pe noi, creştinii, mai luminaţi asupra legăturii omului cu ceea ce este deasupra lui.

Acest univers de deasupra noastră îl numim, la singular, cer , atunci când ne referim la cel material ( cerul înstelat ) şi, la plural, ceruri , prin care-l înţelegem pe cel spiritual ( Tatăl nostru Carele eşti în ceruri ; sau: Împărăţia cerurilor ). Sunt cazuri însă când ele sunt folosite şi unul în locul celuilalt.

Să ne oprim mai întâi asupra singularului cosmos alcătuit din astre. Din păcate, astrologia face o carieră strălucită şi’n zilele noastre, de vreme ce sunt ziare care, în scopuri comerciale, publică frecvent harta zodiacului şi prezicerile horoscopului, superstiţie care se situează în aceeaşi categorie cu ghicitul în ghioc sau în palmă sau în cărţi sau în cărbune, cu vrăjile, farmecele şi descântecele de care sunt pline revistele de senzaţie, dar şi numeroase ecrane de televiziune. Oare trebuie să vă spun eu că toate acestea nu sunt altceva decât amăgiri şi că toate se fac pentru bani? Oare trebuie să vă spun eu că toate acestea sunt, pe de-o parte, iraţionale, şi, pe de alta, blasfemiatoare? Ele nu se întemeiază pe credinţa celor ce le practică, ci pe credulitatea celor ce le caută. Dacă se întâmplă uneori ca o prezicere să coincidă cu nişte date reale din viaţa beneficiarului, admiraţia acestuia se îndreaptă spre persoana prezicătorului, care I-a luat şi banii.

Haideţi acum să contemplăm spuza stelelor de pe cerul unei nopţi senine şi să ne minunăm, împreună cu filosoful Immanuel Kant, nu doar de splendoarea spectacolului, ci şi de ordinea lui, de liniştea şi precizia cu care miliardele de astre se mişcă pe orbitele lor. Şi ne vom aduce aminte de cuvintele psalmistului: Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria . Aşadar, admiraţia noastră Îl are ca obiect pe Dumnezeu.

Haideţi acum să-i întrebăm şi pe astronomi şi să aflăm de la ei ceea ce Sfântul Vasile cel Mare afirma cu şaisprezece secole în urmă, anume că înainte ca Dumnezeu să fi făcut lumea, El i-a rânduit mai întâi legile care s’o guverneze. Savanţii de astăzi, cei de la NASA sau cei din spatele telescoapelor electronice, ştiu că universul are o structură şi o funcţionalitate raţională şi că numai astfel, prin calcule raţionale, poate fi lansată în cosmos o sondă spaţială care se deplasează în spaţii enorme cu precizie matematică. Or, de vreme ce universul este raţional, Autorul lui nu poate fi decât o fiinţă raţională, adică Dumnezeu.

Nu stărui în acest domeniu, el putând fi prea abstract. Să vă pun în faţă un exemplu mai la îndemână.

Aţi auzit, desigur, de gravitaţie şi ştiţi că ea este forţa prin care astrele şi planetele universului se atrag unele către altele şi se ţin laolaltă în sisteme solare, galactice sau de altă natură. Ştiţi că forţa de atracţie a lunii şi a soarelui asupra pământului este cauza mareelor, adică a fluxului şi refluxului din mări şi oceane. Gravitaţia este aceea care ne ţine cu picioarele pe pământ; fără ea, am rătăci prin aer ca nişte fulgi de păpădie, mânaţi de vânt încoace şi încolo.

Ei bine, iată că într’un schit, undeva, paracliserul şi-a impus un canon în săptămâna lui de rând, anume să aprindă zilnic candela fixată pe un arc de metal la Crucea Răstignirii, sus de tot, în vârful tâmplei. Tâmpla nu suportă o scară, aşa încât el pune mai întâi o masă, pe masă urcă un scaun, el se aburcă pe scaun cu toate cele de trebuinţă şi îşi începe treaba: înlocuieşte fitilul, înlătură zgura, toarnă untdelemn dintr’o sticluţă, scoate din buzunar cutia cu chibrituri şi aprinde candela. Toată această treabă presupune o serie de mişcări complexe ale corpului, ale mâinilor şi ale picioarelor, acestea din urmă având să se mişte, succesiv, când înălţându-se pe vârfuri, când lăsându-se pe călcâie, după cum cere trebuinţa. O mişcare greşită îl poate face pe paracliser să cadă jos, pe podeaua de piatră. Aceasta, datorită faptului că gravitatea pământului îl atrage în jos, iar el, prin toate mişcările lui, nu face altceva decât s’o neutralizeze. Forţa de atracţie a pământului, însă, este determinată de raportul ei cu forţa lunii, a soarelui, a planetelor, a întregului sistem solar. La rândul ei, forţa de atracţie a sistemului solar este condiţionată de gravitatea Căii Lactee, adică de cele câteva milioane de stele care o alcătuiesc, soarele fiind doar una din ele. La rândul ei, forţa de atracţie a acesteia este determinată de forţa gravitaţională a celor 125 de mii de milioane de galaxii ale întregului cosmos. Şi iată, dragii mei, cum la gestul banal al unui călugăraş dintr’un schit obscur, acela de a aprinde zilnic o candelă, participă întregul univers, iar mişcările lui de a-şi menţine echilibrul aerian nu sunt altceva decât un dialog al omului cu cerul de deasupra. Nu e minunat? Iar asta se petrece cu fiecare din noi, de la pruncul care învaţă să meargă până la alpinistul care cucereşte crestele.

Cât priveşte cerurile spirituale, ne vom întoarce iarăşi la magi. Şi ei au dialogat cu universul stelar ori de câte ori s’au urcat pe cămile ori s’au coborât, când s’au rugat cu mâinile ridicate ori s’au odihnit în aşternuturi. Dar, de îndată ce s’au aflat în faţa lui Iisus şi L-au adorat ca pe un Dumnezeu, dialogul lor cu stelele a devenit un dialog cu Cel care le-a făcut. E greu de spus dacă erau sau nu conştienţi de această nouă relaţie în toată plinătatea ei, dar închinarea lor, însoţită de o imensă bucurie, o atestă. Şi dacă Dumnezeu a fost în stare să creeze miliardele de stele ale universului, cu atât mai raţional este să fi creat una specială, anume pentru ei, spre a le descoperi că dincolo de materie – şi deasupra ei – există o galaxie a Duhului Sfânt.

În încheiere, dragii mei, v’aş da un îndemn: Ori de câte ori veţi fi ispitiţi de amăgirile ghiciturilor de orice fel, alăturaţi-vă celor trei magi de la Răsărit şi mergeţi împreună cu ei, călăuziţi de steaua lui Iisus. Şi dacă eu nu am fost în stare să vă lămuresc pe deplin ce anume era această călăuză, fac apel la geniul poetic al poporului român. Iată cum o defineşte el într’un cântec-colindă: Steaua sus răsare / ca o taină mare. Da, o taină tot atât de mare şi de adevărată cum este aceea a naşterii Domnului din Sfânta Fecioară Maria. Şi veţi descoperi că ea, taina, nu e altceva decât Soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Căruia îi vom cânta întru bucuria Crăciunului: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei.

Din pragul Anului Nou, tuturor: La mulţi ani!

Note
Mt 2,1-12.
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri , partea a treia, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1994, pp. 76-83.
Iş 13,21-22.
Fc 18.
In 1,29.
Lc 20,9-19.
Ps 18,1.