Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la finalul concertului dat în cinstea sa
de Academia Pontificală de Ştiinţe
Castel Gandolfo, 7 septembrie 2010

Dragi prieteni,

Mulţumesc din inimă orchestrei din Padova şi Veneto şi corului “Accademia della voce” din Torino, conduse de maestrul Claudio Desderi, şi celor patru solişti, pentru că ne-au oferit acest moment de bucurie interioară şi de reflecţie spirituală cu o intensă interpretare a Requiem-ului de Wolfgang Amadeus Mozart. Alături de ei îi mulţumesc monseniorului Marcelo Sánchez Sorondo, secretar al Academiei Pontificale de Ştiinţe, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, precum şi diferitelor instituţii care au contribuit la organizarea acestui eveniment. Ştim bine că foarte tânărul Mozart, în călătoriile lui în Italia împreună cu tatăl, a stat în diferite regiuni, printre care şi Piemonte şi Veneto, dar mai ales ştim că a îndrăgit activitatea muzicală italiană foarte vie, caracterizată de compozitori ca Hasse, Sammartini, Padre Martini, Piccini, Jommelli, Paisiello, Cimarosa, ca să cităm câţiva.

Însă permiteţi-mi să spun încă o dată că există o sentiment deosebit care mă leagă, aş putea spune din totdeauna, de acest mare muzician. De fiecare dată când ascult muzica lui nu pot să nu merg din nou cu amintirea la biserica mea parohială, când, copil fiind, în zilele de sărbătoare, răsuna o “Missa” a lui: în inimă percepeam că o rază a frumuseţii cerului a ajuns la mine, şi această senzaţie o am de fiecare dată, şi astăzi, ascultând această mare meditaţie, dramatică şi senină, despre moarte. În Mozart totul este în armonie perfectă, fiecare notă, fiecare frază muzicală este aşa şi n-ar putea fi altfel; chiar şi opusurile sunt reconciliate şi mozart’sche Heiterkeit, “seninătatea mozartiană” învăluie totul, în orice moment. Acesta este un dar al Harului lui Dumnezeu, dar este şi rodul credinţei vii a lui Mozart, care – în special în muzica lui sacră – reuşeşte să facă să transpară răspunsul luminos al Iubirii divine, care dăruieşte speranţă, chiar şi atunci când viaţa umană este sfâşiată de suferinţă şi de moarte.

În ultima scrisoare scrisă tatălui muribund, datată la 4 aprilie 1787, el scrie astfel vorbind tocmai de etapa finală a vieţii pe pământ: “… de câţiva ani am intrat în atâta familiaritate cu această prietenă sinceră şi preaiubită a omului, [moartea], încât imaginea ei nu numai că nu mai are pentru mine nimic înfiorător, ci îmi apare chiar foarte liniştitoare şi consolantă! Şi îi mulţumesc Dumnezeului meu că mi-a dat norocul de a avea oportunitatea de a recunoaşte în ea cheia fericirii noastre. Nu merg niciodată la culcare fără să mă gândesc că ziua următoare poate nu va mai fi. Şi totuşi nimeni dintre cei care mă cunosc nu va putea spune că în companie eu sunt trist sau indispus. Şi pentru acest noroc îi mulţumesc în fiecare zi Creatorului meu şi îl doresc din toată inimă fiecăruia dintre semenii mei”. Este o scriere care manifestă o credinţă profundă şi simplă, care se evidenţiază şi în marea rugăciune din Requiem, şi ne conduce, în acelaşi timp, să iubim cu intensitate evenimentele din viaţa pământească precum daruri ale lui Dumnezeu şi să ne ridicăm mai presus de ele, privind cu seninătate la moarte ca la “cheia” pentru a trece pragul porţii spre fericirea veşnică.

Requiem-ul de Mozart este o înaltă expresie de credinţă, care ştie bine de aspectul tragic al existenţei umane şi care nu reduce la tăcere aspectele sale dramatice, şi de aceea este o expresie de credinţă propriu-zis creştină, conştientă că toată viaţa omului este luminată de iubirea lui Dumnezeu. Mulţumesc iarăşi tuturor.