Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării

I. Introducere

1. Trimis de Tatăl ca să vestească evanghelia, Isus Cristos i-a invitat pe toţi oamenii la convertire şi la credinţă (cf. Mc 1,14-15), încredinţând apostolilor, după învierea sa, continuarea misiunii sale evanghelizatoare (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15; Lc 24,4-7; Fap 1,3): “Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21; cf. 17,18). Prin intermediul Bisericii, de fapt, el vrea să ajungă la orice epocă a istoriei, în orice loc de pe pământ şi în orice domeniu al societăţii, să ajungă la fiecare persoană, pentru ca toţi să devină o singură turmă şi un singur păstor (cf. In 10,16): “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16,15-16).

Apoi apostolii, “impulsionaţi de Duhul Sfânt, îi invitau pe toţi să-şi schimbe viaţa, să se convertească şi să primească Botezul”[1], pentru că “Biserica peregrină este necesară pentru mântuire”[2]. Acelaşi Domn Isus Cristos, prezent în Biserica sa, precedă opera evanghelizatorilor, o însoţeşte şi o urmează, făcând să rodească munca lor: ceea ce s-a întâmplat la începuturi continuă de-a lungul întregului curs al istoriei.

La începutul celui de-al treilea mileniu a răsunat iarăşi în lume invitaţia pe care Petru, împreună cu fratele său Andrei şi cu primii ucenici, a auzit-o de la Isus: “Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (Lc 5,4)[3]. Iar după minunea unei mari pescuiri, Domnul i-a vestit lui Petru că va deveni “pescar de oameni” (Lc 5,10).

2. Termenul evanghelizare are o semnificaţie foarte bogată[4]. În sens larg, el rezumă întreaga misiune a Bisericii: de fapt toată viaţa ei constă în realizarea acelei traditio evangelii, vestirea şi transmiterea evangheliei, care este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede” (Rom 1,16) şi care, în ultimă esenţă, se identifică cu Isus Cristos (cf. 1Cor 1,24). De aceea, înţeleasă astfel, evanghelizarea are ca destinatară întreaga omenire. În orice caz, a evangheliza nu înseamnă numai a învăţa o doctrină, ci şi a-l vesti pe Domnul Isus prin cuvinte şi acţiuni, adică a deveni instrument al prezenţei şi acţiunii sale în lume.

“Orice persoană are dreptul să audă «vestea cea bună» a lui Dumnezeu care se revelează şi se dăruieşte în Cristos, pentru a realiza în mod deplin propria vocaţie”[5]. Este vorba de un drept conferit de către Domnul fiecărei persoane umane, prin care fiecare bărbat şi fiecare femeie pot, într-adevăr, să spună împreună cu sfântul Paul: Isus Cristos “m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20). Acestui drept îi corespunde obligaţia de a evangheliza: “Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16; cf. Rom 10,14). Se înţelege deci că orice activitate a Bisericii are o dimensiune evanghelizatoare ce ţine de esenţă, iar aceasta nu trebuie separată niciodată de angajarea în sensul de a-i ajuta pe toţi să-l întâlnească pe Cristos în credinţă, acesta fiind obiectivul primar al evanghelizării: “Faptul social şi evanghelia sunt pur şi simplu inseparabile între ele. Acolo unde le ducem oamenilor numai cunoştinţe, abilităţi, capacităţi tehnice şi instrumente, acolo ducem prea puţin”[6].

3. Totuşi, astăzi are loc o confuzie crescândă care-i induce pe mulţi să lase neascultată şi inactivă porunca misionară a Domnului (cf. Mt 28,19). Adesea se consideră că orice tentativă de a-i convinge pe alţii în chestiuni religioase este o limită pusă libertăţii. Ar fi permis numai a expune propriile idei şi a invita persoanele să acţioneze conform conştiinţei, fără a favoriza o convertire a lor la Cristos şi la credinţa catolică: se spune că e suficient a-i ajuta pe oameni să fie mai oameni sau mai fideli faţă de propria religie, că e suficient a construi comunităţi capabile să lucreze pentru dreptate, libertate, pace, solidaritate. În afară de aceasta, unii susţin că nu ar trebui vestit Cristos celui care nu-l cunoaşte, nici nu ar trebui favorizată adeziunea la Biserică, deoarece există posibilitatea de a fi mântuiţi atât fără o cunoaştere explicită a lui Cristos, cât şi fără o încorporare formală în Biserică.

În faţa acestor problematici, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a considerat necesar să publice prezenta Notă. Ea, presupunând ansamblul învăţăturii catolice despre evanghelizare, tratată pe larg în magisteriul lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul al II-lea, are scopul de a clarifica unele aspecte ale raportului dintre mandatul misionar al Domnului şi respectarea conştiinţei şi a libertăţii religioase a tuturor. Este vorba de aspecte care au importante implicaţii antropologice, ecleziologice şi ecumenice.

II. Câteva implicaţii antropologice

4. “Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3): Dumnezeu le-a dăruit oamenilor inteligenţa şi voinţa pentru a-l putea căuta, cunoaşte şi iubi în mod liber. De aceea, libertatea umană nu este o resursă, ci o provocare oferită omului de cel care l-a creat. O ofertă adresată capacităţii sale de a cunoaşte şi a iubi ceea ce este bun şi adevărat. Nimic nu pune în joc libertatea umană mai mult decât căutarea binelui şi a adevărului, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieţii. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al gândirii, ci şi eveniment care cuprinde întreaga persoană – inteligenţă, voinţă, sentimente, activităţi şi proiecte – atunci când ea aderă la Cristos. În această căutare a binelui şi a adevărului este deja în acţiune Duhul Sfânt, care deschide şi dispune inimile la primirea adevărului evanghelic, conform cunoscutei afirmaţii a sfântului Toma de Aquino: “Omne verum a quocumque dicatur a Spiritu Sancto est”[7]. De aceea, este important a valoriza această acţiune a Duhului, care creează afinitate şi apropie inimile de adevăr, ajutând cunoaşterea umană să crească în înţelepciune şi în abandonarea încrezătoare în adevăr[8].

Totuşi astăzi sunt formulate, cu frecvenţă tot mai mare, întrebări chiar asupra legitimităţii de a le propune altora – ca să poată adera la rândul lor – ceea ce se consideră adevărat pentru sine. Această propunere este văzută adesea ca un atentat la adresa libertăţii celuilalt. Această viziune a libertăţii umane, eliberată de inseparabila sa referinţă la adevăr, este una dintre expresiile “acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voinţele sale, şi, sub aparenţa libertăţii, devine pentru fiecare o închisoare”[9]. În diferitele forme de agnosticism şi relativism prezente în gândirea contemporană, “legitima pluralitate de poziţii a cedat locul unui pluralism nediferenţiat, fundamentat pe teza că toate poziţiile sunt echivalente: acesta este unul dintre cele mai răspândite simptome ale neîncrederii în adevărul care se verifică în contextul contemporan. De la această rezervă nu scapă nici unele concepţii despre viaţă care provin din Orient; de fapt, în ele i se neagă adevărului caracterul său exclusiv, pornind de la prezumţia că el se manifestă în mod egal în doctrine diferite, chiar şi contradictorii între ele”[10]. Dacă omul neagă capacitatea lui fundamentală de adevăr, dacă devine sceptic cu privire la facultatea lui de a cunoaşte realmente ceea ce este adevărat, el ajunge să piardă ceea ce, în mod unic, îi poate captiva inteligenţa şi fascina inima.

5. În această privinţă, în căutarea adevărului, cel care crede că se poate încrede numai în propriile forţe, fără a recunoaşte nevoia pe care o are oricine de ajutorul altuia, se înşală. Omul, “încă de la naştere, este cufundat în diferite tradiţii, de la care primeşte nu numai limbajul şi formarea culturală, ci şi numeroasele adevăruri în care, aproape instinctiv, crede. [...] În viaţa omului, adevărurile crezute pur şi simplu rămân mai numeroase decât cele pe care el le dobândeşte printr-o verificarea personală”[11]. Necesitatea de a se încrede în cunoştinţele transmise de propria cultură, sau obţinute de la alţii, îl îmbogăţeşte pe om fie cu adevărul pe care nu-l putea obţine singur, fie cu acele raporturi interpersonale şi sociale pe care le dezvoltă. În schimb, individualismul spiritual izolează persoana, împiedicând-o să se deschidă faţă de alţii cu încredere – şi astfel să primească şi să dăruiască din belşug acele bunuri care îi hrănesc libertatea – şi punându-i în pericol dreptul de a-şi manifesta propriile convingeri şi opinii în mod social[12].

Îndeosebi, adevărul care este în măsură să lumineze sensul propriei vieţi şi s-o conducă este obţinut şi prin abandonarea încrezătoare în cei care pot garanta certitudinea şi autenticitatea adevărului însuşi: “Capacitatea şi alegerea de a se încredinţa pe sine însuşi şi propria viaţă unei alte persoane constituie, cu siguranţă, unul dintre cele mai semnificative şi expresive acte antropologice”[13]. Primirea revelaţiei care se realizează în credinţă, deşi are loc la un nivel mai profund, face parte din acea dinamică a căutării adevărului: “Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinţei (cf. Rom 16,26; 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu, care revelează, supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de el”[14]. Conciliul al II-lea din Vatican, după ce a afirmat obligaţia şi dreptul fiecărui om de a căuta adevărul în materie religioasă, adaugă: “Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul învăţământului sau al educaţiei, al discuţiei şi dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau consideră că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului”[15]. În orice caz, adevărul “nu se impune decât în virtutea adevărului însuşi”[16]. De aceea, a solicita cu onestitate înţelegerea şi libertatea unei persoane în vederea întâlnirii cu Cristos şi cu evanghelia sa nu este un amestec necuvenit în treburile sale, ci o ofertă legitimă şi o slujire care poate face mai rodnice raporturile dintre oameni.

6. În afară de aceasta, evanghelizarea constituie o posibilitate de îmbogăţire nu numai pentru destinatarii ei, ci şi pentru acela care îi este înfăptuitor, ca şi pentru întreaga Biserică. De exemplu, în procesul de înculturare, “însăşi Biserica Universală se îmbogăţeşte cu expresii şi valori în diferitele sectoare ale vieţii creştine [...]; cunoaşte şi exprimă şi mai bine misterul lui Cristos, în timp ce este stimulată spre o reînnoire continuă”[17]. Biserica, de fapt, care încă din ziua de Rusalii a manifestat universalitatea misiunii sale, asumă, în Cristos, nenumăratele bogăţii ale oamenilor din toate timpurile şi locurile istoriei umane[18]. În afară de valoarea ei antropologică intrinsecă, orice întâlnire cu o persoană sau o cultură concretă poate dezvălui aspecte ale potenţialului evangheliei prea puţin explicate anterior, dar care pot îmbogăţi viaţa concretă a creştinilor şi a Bisericii. Graţie şi acestui dinamism, “tradiţia care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt”[19].

De fapt, Duhul, după ce a realizat întruparea lui Isus Cristos în sânul feciorelnic al Mariei, dă viaţă acţiunii materne a Bisericii în evanghelizarea culturilor. Deşi evanghelia este independentă de toate culturile, ea este capabilă să le impregneze pe toate, dar fără a se lăsa aservită lor[20]. În acest sens, Duhul Sfânt este şi protagonistul înculturării evangheliei, este cel care prezidează în mod rodnic dialogul dintre cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Cristos, şi întrebările cele mai profunde care provin de la multitudinea de oameni şi culturi. Continuă astfel în istorie, în unitatea aceleiaşi şi unice credinţe, evenimentul Rusaliilor, care se îmbogăţeşte prin diversitatea limbajelor şi a culturilor.

7. Activitatea cu care omul comunică altora evenimente şi adevăruri semnificative din punct de vedere religios, favorizând primirea lor, nu numai că este în sintonie profundă cu natura procesului uman de dialog, de vestire şi de învăţare, ci corespunde şi unei alte realităţi antropologice importante: este specifică omului dorinţa de a-i face părtaşi pe alţii de bunurile proprii. A primi vestea cea bună în credinţă, constituie de la sine un stimulent spre această comunicare. Adevărul ce mântuieşte viaţa aprinde inima, în cazul celui care îl primeşte, cu iubire faţă de aproapele, o iubire care determină libertatea să redăruiască ceea ce a primit în mod gratuit.

Deşi necreştinii se pot mântui prin harul pe care Dumnezeu îl dăruieşte pe “căile cunoscute de el”[21], Biserica nu poate să nu ţină cont de faptul că lor le lipseşte un bine foarte important în această lume: cunoaşterea adevăratului chip al lui Dumnezeu şi a prieteniei lui Isus Cristos, Dumnezeu cu noi. De fapt, “nu este nimic mai frumos decât a fi atinşi, surprinşi de evanghelie, de Cristos. Nu este nimic mai frumos decât a-l cunoaşte pe el şi a comunica altora prietenia cu el”[22]. Pentru orice om este un mare bine revelarea adevărurilor fundamentale[23] despre Dumnezeu, despre sine însuşi şi despre lume; pe de altă parte, a trăi în întuneric, fără adevărul cu privire la cele din urmă lucruri, este un rău, care adesea se află la originea suferinţelor şi sclaviilor uneori dramatice. Iată de ce sfântul Paul nu ezită să descrie convertirea la credinţa creştină ca o eliberare “din împărăţia întunericului” şi o intrare “în împărăţia Fiului iubirii sale, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1,13-14). De aceea, adeziunea deplină la Cristos, care este adevărul, şi intrarea în Biserica sa nu diminuează, ci exaltă libertatea umană şi o îndreaptă spre împlinire printr-o iubire gratuită şi plină de grijă faţă de binele tuturor oamenilor. Este un dar inestimabil a trăi în îmbrăţişarea universală a prietenilor lui Dumnezeu, care provine din împărtăşirea cu trupul dătător de viaţă al Fiului său, a primi de la el certitudinea iertării păcatelor şi a trăi în caritatea care se naşte din credinţă. Biserica vrea să-i facă părtaşi de aceste bunuri pe toţi, ca astfel să aibă plinătatea adevărului şi a mijloacelor de mântuire, “pentru a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21).

8. Evanghelizarea presupune şi dialogul sincer, care caută să înţeleagă motivaţiile şi sentimentele celuilalt. De fapt, la inima omului nu se ajunge fără gratuitate, caritate şi dialog, aşa încât cuvântul vestit să nu fie numai rostit, ci şi atestat corespunzător în inima destinatarilor săi. Aceasta cere să se ţină cont de speranţele şi de suferinţele, de situaţiile concrete ale celor cărora le este adresat. În afară de aceasta, tocmai prin intermediul dialogului, oamenii de bunăvoinţă îşi deschid inima în mod mai liber şi îşi împărtăşesc în mod sincer experienţele lor spirituale şi religioase. Această împărtăşire, caracteristică pentru prietenia adevărată, este o ocazie preţioasă în favoarea mărturiei şi a vestirii creştine.

Ca, de altfel, în orice domeniu al activităţii umane, şi în cadrul dialogului în materie religioasă poate să intre păcatul. Se poate întâmpla uneori ca acest dialog să nu fie orientat spre scopul său natural, ci să fie supus înşelăciunii, intereselor egoiste sau aroganţei, şi astfel să nu respecte demnitatea şi libertatea religioasă a interlocutorilor. De aceea, “Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influenţat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrăţişeze credinţa, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credinţă prin vreun mijloc de presiune”[24].

Motivul originar al evanghelizării este iubirea lui Cristos pentru mântuirea veşnică a oamenilor. Evanghelizatorii autentici doresc numai să dăruiască în mod gratuit ceea ce ei înşişi au primit în mod gratuit: “Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci, mai presus de toate, prin puterea cuvântului lui Dumnezeu”[25]. Misiunea apostolilor şi continuarea ei în misiunea Bisericii antice rămâne modelul fundamental al evanghelizării pentru toate timpurile: o misiune adesea marcată de martiriu, aşa cum demonstrează şi istoria secolului care abia a trecut. Tocmai martiriul dă credibilitate martorilor, care nu caută putere sau câştig, ci îşi dăruiesc viaţa pentru Cristos. Ei manifestă lumii forţa neînarmată şi plină de iubire faţă de oameni, forţă care îi este dăruită celui care-l urmează pe Cristos până la dăruirea totală a existenţei sale. Astfel, creştinii, de la începuturile creştinismului până în zilele noastre, au îndurat persecuţii din cauza evangheliei, aşa cum prevestise Isus: “Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi” (In 15,20).

III. Câteva implicaţii ecleziologice

9. Încă din ziua de Rusalii, cine primeşte pe deplin credinţa este încorporat în comunitatea credincioşilor: “Cei care au primit cuvântul lui [Petru] au fost botezaţi. Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete” (Fap 2,41). Încă de la început, evanghelia, în puterea Duhului, este vestită tuturor oamenilor, pentru ca ei să creadă şi să devină discipoli ai lui Cristos şi membri ai Bisericii sale. Şi în literatura patristică sunt constante îndemnurile de a împlini misiunea încredinţată de Cristos ucenicilor[26]. În general se foloseşte termenul convertire cu referinţă la exigenţa de a-i aduce pe păgâni la Biserică. Cu toate acestea, convertirea (metanoia), în semnificaţia sa propriu-zis creştină, este o schimbare de mentalitate şi de acţiune, ca expresie a vieţii noi în Cristos proclamată de credinţă: este vorba de o continuă reformare a gândirii şi a faptelor spre o identificare mai intensă cu Cristos (cf. Gal 2,20), la care sunt chemaţi înainte de toate cei botezaţi. Aceasta este, în primul rând, semnificaţia invitaţiei formulate de Isus: “Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc 1,15; cf. Mt 4,17).

Spiritul creştin a fost mereu animat de pasiunea de a conduce întreaga omenire la Cristos în Biserică. De fapt, încorporarea de noi membri în Biserică nu este extinderea unui grup de putere, ci intrarea în reţeaua de prietenie cu Cristos, care leagă cerul şi pământul, continentele şi epocile diferite. Este intrarea în darul comuniunii cu Cristos, care este “viaţă nouă” animată de caritate şi de angajarea pentru dreptate. Biserica este instrument – “germen şi început”[27] – al împărăţiei lui Dumnezeu, nu este o utopie politică. Este deja prezenţă a lui Dumnezeu în istorie şi poartă în ea şi adevăratul viitor, cel definitiv în care el va fi “totul în toţi” (1Cor 15,28); o prezenţă necesară, deoarece numai Dumnezeu poate aduce lumii pacea şi dreptatea autentice. Împărăţia lui Dumnezeu nu este – aşa cum susţin unii astăzi – o realitate generică ce se află deasupra tuturor experienţelor sau tradiţiilor religioase şi la care ele ar trebui să tindă ca la o universală şi indistinctă comuniune a tuturor celor care-l caută pe Dumnezeu, ci este înainte de toate o persoană, care are chipul şi numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut[28]. De aceea, orice tendinţă liberă a inimii umane spre Dumnezeu şi spre împărăţia lui nu poate decât să conducă, prin natura sa, la Cristos şi să fie orientată spre intrarea în Biserica sa, care este semn eficace al acelei împărăţii. Aşadar, Biserica este vehiculul prezenţei lui Dumnezeu şi, de aceea, instrument al unei adevărate umanizări a omului şi a lumii. Lărgirea Bisericii în istorie, care constituie finalitatea misiunii, este o slujire adusă prezenţei lui Dumnezeu prin împărăţia sa: de fapt nu se poate “despărţi împărăţia de Biserică”[29].

10. Totuşi astăzi vestirea misionară a Bisericii este “pusă în pericol de teorii de tip relativist, care vor să justifice pluralismul religios, nu numai de facto, ci şi de iure (sau de principiu)”[30]. De mult timp s-a creat o situaţie în care, pentru mulţi credincioşi, nu este clară însăşi motivaţia de a fi a evanghelizării[31]. Ba chiar se afirmă că pretenţia de a fi primit în dar plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu ascunde o atitudine de intoleranţă şi un pericol pentru pace.

Cine raţionează astfel ignoră faptul că plinătatea darului adevărului, pe care Dumnezeu îl face omului revelându-i-se, respectă acea libertate pe care el însuşi a creat-o ca şi caracteristică de neşters a naturii umane: o libertate care nu înseamnă indiferenţă, ci tendinţă spre bine. Acest respect este o exigenţă proprie a Bisericii Catolice şi a carităţii lui Cristos, un constitutiv al evanghelizării şi deci un bine ce trebuie promovat în mod inseparabil de angajarea în sensul de a face cunoscută şi a îmbrăţişa în mod liber plinătatea de mântuire pe care Dumnezeu o oferă omului în Biserică.

Respectul cuvenit faţă de libertatea religioasă[32] şi promovarea ei “nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenţi faţă de adevăr şi bine. Dimpotrivă, însăşi iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor”[33]. Această iubire este pecetea preţioasă a Duhului Sfânt care, ca protagonist al evanghelizării[34], nu încetează să determine inimile spre a vesti evanghelia, deschizându-le totodată spre primirea ei. O iubire care trăieşte în inima Bisericii şi, de acolo, ca un foc de caritate, se iradiază până la marginile pământului, până la inima oricărui om. De fapt, orice inimă umană aşteaptă să-l întâlnească pe Isus Cristos.

Se înţelege deci urgenţa invitaţiei lui Cristos de a evangheliza şi că misiunea încredinţată apostolilor de către Domnul îi priveşte pe toţi cei botezaţi. Cuvintele lui Isus, “mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească tot ceea ce v-am poruncit” (Mt 28,19-20), îi interpelează pe toţi din Biserică, pe fiecare după propria vocaţie. Şi, în ora prezentă, în faţa atâtor persoane care trăiesc în diferitele forme de deşert, mai ales în “deşertul obscurităţii lui Dumnezeu, al golirii sufletelor de acum fără conştiinţa demnităţii şi a drumului omului”[35], papa Benedict al XVI-lea a amintit lumii că “Biserica, în ansamblul ei, şi păstorii în cadrul ei, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum, pentru a-i conduce pe oameni afară din deşert, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate”[36]. Această angajare apostolică este o obligaţie şi un drept la care nu se poate renunţa, expresie a propriei libertăţi religioase, care îşi are dimensiunile sale etico-sociale şi etico-politice corespunzătoare[37]. Un drept care, din păcate, în unele părţi ale lumii, încă nu este legitim recunoscut, iar în altele nu este respectat în fapte[38].

11. Cine vesteşte evanghelia participă la caritatea lui Cristos, care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi (cf. Ef 5,2), este ambasadorul lui şi imploră în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (cf. 2Cor 5,20). O caritate care este expresie a acelei recunoştinţe care se revarsă din inima umană atunci când se deschide iubirii dăruite de Isus Cristos, acea iubire “care pentru univers se decopertează”[39]. Acest lucru explică ardoarea, încrederea şi libertatea cuvântului (parrhesia) care se manifestau în predica apostolilor (cf. Fap 4,31; 9,27-28; 26,26 etc.) şi pe care regele Agripa a experimentat-o ascultându-l pe Paul: “Încă puţin şi mă convingeai să mă fac creştin” (Fap 26,28).

Evanghelizarea nu se realizează numai prin predicarea publică a evangheliei, nici numai prin fapte de relevanţă publică, ci şi prin intermediul mărturiei personale, care este mereu o cale de mare eficacitate evanghelizatoare. De fapt, “alături de proclamarea evangheliei făcută în formă generală, cealaltă formă a transmiterii ei, de la persoană la persoană, rămâne valabilă şi importantă. [...] Nu ar trebui să se întâmple ca urgenţa de a anunţa vestea cea bună maselor de oameni să facă să se uite că această formă de vestire, prin care se ajunge la conştiinţa personală a unui om, este atinsă de un cuvânt cu totul extraordinar pe care îl primeşte de la un alt om”[40].

În orice caz, trebuie amintit că, în transmiterea evangheliei, cuvântul şi mărturia vieţii trebuie să meargă împreună[41]; pentru ca lumina adevărului să fie iradiată la toţi oamenii, este necesară înainte de toate mărturia sfinţeniei. Dacă cuvântul este dezminţit de conduită, atunci este primit cu greu. Dar nici nu e suficientă numai mărturia, pentru că “şi cea mai frumoasă mărturie se va dovedi pe parcurs neputincioasă, dacă nu este luminată, justificată – ceea ce Petru numea «a da răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră» (1Pt 3,15) – şi explicată de o vestire clară şi incontestabilă a Domnului Isus”[42].

IV. Câteva implicaţii ecumenice

12. Încă de la începuturile sale mişcarea ecumenică a fost intim legată de evanghelizare. De fapt, unitatea este sigiliul credibilităţii misiunii şi Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat cu mâhnire că scandalul dezbinării “constituie chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei”[43]. Însuşi Isus în ajunul morţii sale s-a rugat: “Ca toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

Misiunea Bisericii este universală şi nu este limitată la regiuni determinate ale pământului. Totuşi, evanghelizarea se realizează diferit, în funcţie de diferitele situaţii în care are loc. În sens propriu, există “missio ad gentes” faţă de cei care nu-l cunosc pe Cristos. În sens larg, se vorbeşte de “evanghelizare”, pentru aspectul obişnuit al pastoraţiei, şi de “noua evanghelizare” cu referire la cei care nu mai urmează practica creştină[44]. În afară de aceasta, există evanghelizarea în ţări unde trăiesc creştini necatolici, mai ales în ţări de veche tradiţie şi cultură creştină. Aici se cere atât un adevărat respect faţă de tradiţia lor şi faţă de bogăţiile lor spirituale cât şi un spirit sincer de colaborare. Catolicii, “eliminând orice formă de confuzie şi de emulaţie nesănătoasă, să colaboreze frăţeşte cu fraţii despărţiţi, conform normelor decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credinţă comună în Dumnezeu şi în Isus Cristos înaintea neamurilor şi prin colaborare atât în domeniul social şi tehnic, cât şi cultural şi religios”[45].

În angajarea ecumenică se pot distinge diferite dimensiuni: înainte de toate ascultarea, ca o condiţie fundamentală a oricărui dialog; este apoi discuţia teologică, în care, încercând să se înţeleagă confesiunile, tradiţiile şi convingerile celuilalt, se poate ajunge la găsirea înţelegerii, uneori ascunsă în discordie. De asemenea, în mod inseparabil de toate acestea, nu poate lipsi o altă dimensiune esenţială a angajării ecumenice: mărturia şi vestirea elementelor care nu sunt tradiţii particulare sau nuanţe teologice, ci aparţin tradiţiei credinţei însăşi.

Dar ecumenismul nu are numai o dimensiune instituţională care tinde la “creşterea comuniunii parţiale existentă între creştini spre comuniunea deplină în adevăr şi în caritate”[46]: ea este misiunea oricărui credincios, înainte de toate prin rugăciune, pocăinţă, studiu şi colaborare. Peste tot şi întotdeauna, fiecare credincios catolic are dreptul şi obligaţia de a da mărturia şi vestirea deplină a propriei credinţe. Cu creştinii necatolici, catolicul trebuie să intre într-un dialog respectuos, în spiritul carităţii şi al adevărului: un dialog care este nu numai un schimb de idei, ci şi de daruri[47], ca să li se poată oferi plinătatea mijloacelor de mântuire[48]. Astfel sunt conduşi la o convertire tot mai profundă la Cristos.

În acest sens, trebuie notat că dacă un creştin necatolic, din motive de conştiinţă şi convingere a adevărului catolic, cere să intre în comuniunea deplină a Bisericii Catolice, acest lucru trebuie respectat ca lucrare a Duhului Sfânt şi ca expresie a libertăţii de conştiinţă şi de religie. În acest caz, nu este vorba de prozelitism, în sensul negativ atribuit acestui termen[49]. Aşa cum a recunoscut în mod explicit decretul despre ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican, “este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica Catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu”[50]. De aceea, această iniţiativă nu privează de drept şi nici nu scuteşte de responsabilitatea de a vesti în mod deplin credinţa catolică celorlalţi creştini, care acceptă în mod liber să o primească.

Această perspectivă cere, desigur, să se evite orice presiune necuvenită: “În răspândirea credinţei religioase şi în introducerea unor practici, ele trebuie să se abţină întotdeauna de la orice fel de acţiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse”[51]. Mărturia adusă adevărului nu vrea să impună nimic cu forţa, nici cu o acţiune de constrângere, nici cu artificii contrare evangheliei. Însăşi exercitarea carităţii este gratuită[52]. Iubirea şi mărturia adusă adevărului tind să convingă înainte de toate cu forţa cuvântului lui Dumnezeu (cf. 1Cor 2,3-5; 1Tes 2,3-5)[53]. Misiunea creştină se află în puterea Duhului Sfânt şi a adevărului însuşi proclamat.

V. Concluzie

13. Acţiunea evanghelizatoare a Bisericii nu poate dispărea niciodată pentru că niciodată nu-i va lipsi prezenţa Domnului Isus, în puterea Duhului Sfânt, conform promisiunii sale: “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Relativismele de astăzi şi irenismele în domeniul religios nu sunt un motiv valabil pentru a nu împlini această împovărătoare dar şi fascinantă angajare, care aparţine naturii însăşi a Bisericii şi este “misiunea ei primară”[54]. “Caritas Christi urget nos – iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14): o mărturiseşte viaţa unui mare număr de credincioşi care, impulsionaţi de iubirea faţă de Isus, au întreprins, de-a lungul întregii istorii, iniţiative şi opere de tot felul pentru a vesti evanghelia întregii lumi şi în toate domeniile societăţii, iar aceasta, ca avertisment şi invitaţie perenă adresată oricărei generaţii creştine de a-şi îndeplini cu generozitate mandatul lui Cristos. De aceea, aşa cum aminteşte papa Benedict al XVI-lea, “vestirea şi mărturia evangheliei sunt prima slujire pe care creştinii pot să o aducă oricărei persoane şi întregului neam omenesc, chemaţi cum sunt să comunice tuturor iubirea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în mod deplin în unicul răscumpărător al lumii, Isus Cristos”[55]. Iubirea care vine de la Dumnezeu ne uneşte cu el şi “ne transformă într-un noi care depăşeşte dezbinările noastre şi ne face să devenim una, până când, la sfârşit, Dumnezeu să fie «totul în toţi» (1Cor 15,28)”[56].

Suveranul pontif Benedict al XVI-lea, în audienţa acordată subsemnatului cardinal prefect în ziua de 6 octombrie 2007, a aprobat această Notă doctrinară, decisă în sesiunea obişnuită a acestei congregaţii, şi a poruncit publicarea ei.

Roma, în sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 3 decembrie 2007, comemorarea liturgică a sfântului Francisc Xaveriu, patron al misiunilor.

William Card. Levada, prefect

Angelo Amato, arhiepiscop titular de Sila, secretar

Note
[1] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 47: AAS 83 (1991), 293.
[2] Conciliul al II-a din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 14; cf. Decretul Ad gentes, 7; Decretul Unitatis redintegratio, 3. Această învăţătură nu se opune voinţei mântuitoare universale a lui Dumnezeu, care “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2, 4); de aceea “este necesar să se ţină unite aceste două adevăruri, adică posibilitatea reală a mântuirii în Cristos pentru toţi oamenii şi necesitatea Bisericii în ceea ce priveşte mântuirea” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 9: AAS 83 [1991], 258).
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 1: AAS 93 (2001), 266.
[4] Cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 24: AAS 69 (1976), 22.
[5] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 46: AAS 83 (1991), 293; cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 53 şi 80: AAS 69 (1976), 41-42, 73-74.
[6] Benedict al XVI-lea, Omilie în timpul sfintei Liturghii pe esplanada Neue Messe (10 septembrie 2006): AAS 98 (2006), 710.
[7] Toma De Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 109, a. 1, ad 1.
[8] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 44: AAS 91 (1999), 40.
[9] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea eclezială a Diecezei de Roma despre “Familia şi comunitatea creştină: formarea persoanei şi transmiterea credinţei” (6 iunie 2005): AAS 97 (2005), 816.
[10] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, 5: AAS 91 (1999), 9-10.
[11] Ibidem, n. 31: AAS 91 (1999), 29; cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 12.
[12] Acest drept a fost recunoscut şi afirmat şi în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 (art. 18-19).
[13] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, 33: AAS 91 (1999), 31.
[14] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei verbum, 5.
[15] Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 3.
[16] Ibidem, 1.
[17] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 52: AAS 83 (1991), 300.
[18] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli (2 iunie 1985), 18: AAS 77 (1985), 800.
[19] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei verbum, 8.
[20] Cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 19-20: AAS 69 (1976), 18-19.
[21] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 7; cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 16; Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22.
[22] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 711.
[23] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Filius, 2: “Graţie acestei revelaţii divine, toţi oamenii pot, în condiţia prezentă a neamului omenesc, să cunoască cu uşurinţă, cu absolută certitudine şi fără nici o greşeală ceea ce în lucrurile divine nu este în sine inaccesibil raţiunii (cf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I, 1,1)” (DH 3005).
[24] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 13.
[25] Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 11.
[26] Cf., de exemplu, Clement de Alexandria, Protreptic IX, 87,3-4 (Sources chrétiennes, 2,154); Aureliu Augustin, Sermo 14, D [= 352 A], 3 (Nuova Biblioteca Agostiniana, XXXV/1, 269-271).
[27] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 5.
[28] Cf. în această privinţă Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio, 18: AAS 83 (1991), 265-266: “Dacă se dezlipeşte împărăţia de Isus, nu mai avem împărăţia lui Dumnezeu revelată de el şi se ajunge la denaturarea fie a sensului împărăţiei, care riscă să se transforme într-un obiectiv pur uman sau ideologic, fie a identităţii lui Cristos, care nu mai apare Domnul, căruia trebuie să-i fie supuse toate” (cf. 1Cor 15, 27)”.
[29] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio, 18: AAS 83 (1991), 266. Despre raportul dintre Biserică şi împărăţie, cf. şi Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), 18-19: AAS 92 (2000), 759-761.
[30] Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus, 4: AAS 92 (2000), 744.
[31] Cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80: AAS 69 (1976), 73: “De ce să vestim evanghelia din moment ce toţi sunt mântuiţi prin corectitudinea inimii? Dacă, pe de altă parte, lumea şi istoria sunt pline de «germenii Cuvântului» nu este o iluzie a pretinde să ducem evanghelia în acele locuri unde se află deja prin seminţele pe care le-a aruncat acolo însuşi Domnul?”
[32] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat membrilor Curiei Romane şi ai Prelaturii Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 50: “Dacă libertatea religiei este considerată ca expresie a incapacităţii omului de a găsi adevărul şi, prin urmare, devine canonizare a relativismului, atunci ea, din necesitate socială şi istorică, este ridicată în mod impropriu la nivel metafizic şi astfel este privată de adevăratul său sens, cu consecinţa că nu poate fi acceptată de cel care crede că omul este capabil să cunoască adevărul lui Dumnezeu şi, pe baza demnităţii interioare a adevărului, este legată de această cunoaştere. Un lucru complet diferit este, în schimb, a considera libertatea religiei ca o necesitate ce derivă din convieţuirea umană, ba mai mult ca o consecinţă intrinsecă a adevărului care nu poate fi impus din exterior, ci trebuie însuşit de om numai prin procesul de convingere”.
[33] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 28 ; cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 24: AAS 69 (1976), 21-22.
[34] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 21-30: AAS 83 (1991), 268-276.
[35] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
[36] Ibidem.
[37] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 6.
[38] De fapt, acolo unde este recunoscut dreptul la libertatea religioasă, de obicei este recunoscut oricărui om şi dreptul de a-i face părtaşi pe alţii la propriile convingeri, cu respectarea deplină a conştiinţei celuilalt, şi pentru a favoriza intrarea lor în propria comunitate de apartenenţă religioasă, aşa cum este stabilit, la fel, de numeroase orânduiri juridice de astăzi şi de o jurisprudenţă deja răspândită în această privinţă.
[39] Dante Alighieri, La divina commedia, Paradisul, XXXIII, 87.
[40] Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 46: AAS 69 (1976), 36.
[41] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 35.
[42] Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 22: AAS 69 (1976), 20.
[43] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 1, 50: AAS 83 (1991), 249, 297.
[44] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 34: AAS 83 (1991), 279-280.
[45] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 15.
[46] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 14: AAS 87 (1995), 929.
[47] Cf. ibidem, 28: AAS 87 (1995), 939.
[48] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 3,5.
[49] La origine, termenul “prozelitism” se naşte în ambientul ebraic, unde “prozelit” îl indica pe cel care, provenind dintre “păgâni”, a trecut în rândul “poporului ales”. Astfel, şi în ambientul creştin termenul prozelitism a fost adesea folosit ca sinonim al activităţii misionare. Recent, termenul a luat o conotaţie negativă ca publicitate pentru propria religie cu mijloace şi motive contrare spiritului evangheliei şi care nu ocrotesc libertatea şi demnitatea persoanei. În acest sens, termenul “prozelitism” este înţeles în contextul mişcării ecumenice: cf. The Joint Working Group between the Catholic Church and the World Council of Churches, “The Challenge of Proselytism and the Calling to Common Witness” (1995).
[50] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Unitatis redintegratio, 4.
[51] Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 4.
[52] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 31 c: AAS 98 (2006), 245.
[53] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 11.
[54] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul vizitei la bazilica “Sfântul Paul din afara zidurilor” (25 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 745.
[55] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională cu ocazia a 40 de ani de la decretului conciliar (11 martie 2006): AAS 98 (2006), 334.
[56] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 18: AAS (2006), 232.