Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru deschiderea celei de-a doua Kirchentag ecumenice
din München, Bavaria, Germania (12-16 mai)
10 mai 2010

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

De la Roma îi salut pe toţi cei care s-au adunat pe Theresienwiese la München pentru celebrarea liturgică de deschidere a celui de-a doua Kirchentag ecumenică. Îmi amintesc cu plăcere de anii în care am trăit în frumoasa capitală a Bavariei, ca arhiepiscop de München şi Freising. Adresez deci un salut special arhiepiscopului de München şi Freising, Reinhard Marx, şi Episcopului regional luteran, Johannes Friedrich. Îi salut pe toţi episcopii germani şi din multe ţări ale lumii şi, în mod special, şi pe reprezentanţii celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale şi pe toţi creştinii care participă la acest eveniment ecumenic. În afară de asta, îi salut pe reprezentanţii vieţii publice şi pe toţi cei care sunt prezenţi prin radio şi televiziune. Pacea Domnului înviat să fie cu voi toţi!

“Ca să aveţi speranţă”: cu acest moto v-aţi adunat la München. Într-un timp dificil, vreţi să trimiteţi un semnal de speranţă Bisericii şi societăţii. Pentru aceasta vă mulţumesc mult. De fapt, lumea noastră are nevoie de speranţă, timpul nostru are nevoie de speranţă. Însă Biserica este un loc de speranţă? În ultimele luni a trebuit să ne confruntăm în mod repetat cu ştiri care vor să ne ia bucuria în Biserică, ştiri care o întunecă pe ea ca loc de speranţă. Asemenea servitorilor stăpânului casei din parabola evanghelică despre împărăţia lui Dumnezeu, şi noi vrem să-l întrebăm pe Domnul: “Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are, deci, neghină?” (Mt 13,27). Da, cu al său Cuvânt şi cu sacrificiul vieţii sale Domnul a semănat cu adevărat sămânţă bună în ogorul pământului. A răsărit şi răsare. Nu trebuie să ne gândim numai la figurile luminoase din istorie, cărora Biserica le-a recunoscut titlul de “sfinţi”, adică în mod complet pătrunşi de Dumnezeu, strălucitori pornind de la El. Fiecare dintre noi cunoaşte şi persoanele obişnuite, nemenţionate în nici un ziar şi necitate în nici o cronică, persoane care pornind de la credinţă au crescu ajungând la o mare umanitate şi bunătate. Abraham, în disputa sa pasionată cu Dumnezeu pentru a cruţa cetatea Sodomei, a obţinut de la Stăpânul Universului asigurarea că dacă vor fi zece drepţi, nu va distruge cetatea (cf. Gen 18,22-33). Slavă Domnului, în oraşele noastre sunt mult mai mult de zece drepţi! Dacă astăzi suntem un pic atenţi, dacă nu percepem numai întunericul, ci şi ceea ce este clar şi bun în timpul nostru, vedem că credinţa îi face pe oameni curaţi şi generoşi şi îi educă la iubire. Din nou: Neghina există şi în sânul Bisericii şi printre cei pe care Domnul i-a primit în slujba sa în mod deosebit. Însă lumina lui Dumnezeu nu a apus, grâul bun nu a fost sufocat de sămânţa răului.

“Ca să aveţi speranţă”: Această frază vrea înainte de toate să ne invite să nu pierdem din vedere binele şi pe cei buni. Vrea să ne invite să fim noi înşine buni şi să redevenim buni mereu, vrea să ne invite să discutăm cu Dumnezeu pentru lume, asemenea lui Abraham, încercând noi înşine, cu pasiune, să trăim din dreptatea lui Dumnezeu.

Aşadar Biserica este un loc de speranţă? Da, pentru că de la ea vine la noi mereu şi din nou Cuvântul lui Dumnezeu, care ne purifică şi ne arată calea credinţei. Este loc de speranţă pentru că în ea Domnul continuă să ni se dăruiască pe sine însuşi, în harul sacramentelor, în cuvântul reconcilierii, în multiplele daruri ale mângâierii sale. Nimic nu poate să întunece sau să distrugă toate acestea. Pentru asta ar trebui să fim bucuroşi în mijlocul tuturor suferinţelor. Dacă vorbim despre Biserică precum un loc de speranţă care vine de la Dumnezeu, atunci asta comportă, în acelaşi timp, o examinare a conştiinţei: Ce fac eu cu speranţa pe care Domnul ne-a dăruit-o? Cu adevărat mă las modelat de Cuvântul lui? Mă las schimbat şi vindecat de El? Câtă neghină creşte înlăuntrul meu? Sunt dispus să o smulg din rădăcină? Sunt recunoscător pentru darul iertării şi dispus să iert şi să vindec la rândul meu în loc să condamn?

Întrebăm încă o dacă: Ce este cu adevărat “speranţa”? Lucrurile pe care le putem face singuri nu sunt obiect al speranţei, ci o datorie pe care trebuie să o desfăşurăm cu forţa raţiunii noastre, a voinţei noastre şi a inimii noastre. Dar dacă reflectăm asupra a tot ceea ce putem şi trebuie să facem, atunci observăm că nu putem face lucrurile mai mari, care vin la noi numai ca dar: prietenia, iubirea, bucuria, fericirea. Aş vrea să mai observ un lucru: noi toţi vrem să trăim, şi chiar viaţa nu ne-o putem da singuri. Însă aproape nimeni nu vorbeşte încă astăzi despre viaţa veşnică, aceea care în trecut era adevăratul obiect al speranţei. Pentru că nu se îndrăzneşte să se creadă în ea, trebuie sperat să se obţină totul de la viaţa prezentă. Izolarea speranţei în viaţa veşnică duce la aviditatea pentru o viaţă aici şi acum, care devine aproape în mod inevitabil egoistă şi, la sfârşit, rămâne irealizabilă. Chiar atunci când vrem să luăm în stăpânire viaţa ca pe un fel de bine, ea ne scapă. Dar să ne întoarcem înapoi. Lucrurile mari ale vieţii nu le putem realiza noi, putem doar să le sperăm. Vestea cea bună a credinţei constă tocmai în asta: există Cel care poate să ni le dăruiască. Nu suntem lăsaţi singuri. Dumnezeu trăieşte. Dumnezeu ne iubeşte. În Isus Cristos a devenit unul dintre noi. Mă pot adresa lui şi el mă ascultă. Pentru aceasta, asemenea lui Petru, în haosul din timpurile noastre, care ne conving să credem în atâtea alte căi, îi spunem: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Dragi prieteni, vă doresc vouă tuturor, care sunteţi adunaţi pe Theresienwiese la München, să fiţi din nou copleşiţi de bucuria de a-l putea cunoaşte pe Dumnezeu, de a-l cunoaşte pe Cristos şi că El ne cunoaşte. Aceasta este speranţa noastră şi bucuria noastră în mijlocul tulburărilor din timpul prezent.