Mesajul IPS Ioan Robu
la început de Advent

Veghere şi rugăciune

Fericiţi suntem noi, cărora Biserica ne propune în fiecare an acest timp de patru săptămâni în care, prin veghere şi rugăciune, să aşteptăm venirea lui Isus. Cu Adventul începe noul an bisericesc. Reluăm, de la capăt, meditarea lucrărilor lui Dumnezeu înaintând trup şi suflet spre Cel care vine spre noi şi căruia îi spunem fără încetare “Vie împărăţia Ta!”. Acest nou an bisericesc, pe care-l începem la 29 noiembrie, este caracterizat de lectura Evangheliei Sfântului Luca; Evanghelia gingăşiei şi a milostivirii lui Dumnezeu, cuvântul sfânt care ne va vorbi despre rugăciune, săraci şi persecutaţi, despre contrastul dintre aceştia şi cei bogaţi şi puternici, despre semnele timpurilor şi, mai presus de toate, despre marele semn care ne-a fost dat în persoana lui Isus – om şi Dumnezeu – întrupat şi născut din Fecioara Maria.

Adventul este privire spre acest semn care ne-a însemnat şi pe noi; timp de trezire din somnul obişnuinţelor şi al neglijenţelor; timp de veghere, după cum ne îndeamnă cuvântul Evangheliei Sfântului Luca: “Să fie mijlocul vostru încins şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi acei servitori pe care stăpânul îi găseşte veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi! Să ştiţi aceasta: dacă stăpânul casei ar şti ora la care vine hoţul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă aşteptaţi” (Lc 12,35-40).

Aşa cum ne învaţă sfinţii, marii trăitori ai prezenţei lui Dumnezeu, fiecare clipă e purtătoare de har, iar acest adevăr trebuie să trezească în noi rugăciunea de recunoştinţă şi de laudă; prin rugăciune, vegherea este plină de lumină. De aceea Evanghelia ne sugerează să veghem rugându-ne, pentru ca, având o inimă săracă şi umilă în faţa lui Dumnezeu, să ne lăsăm purtaţi de speranţa care nu ne dezamăgeşte niciodată. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea recomandă rugăciunea ca fiind primul “loc de învăţare” a speranţei: “Dacă nu mă mai ascultă nimeni, mă ascultă Dumnezeu. Dacă
nu mai e nimeni care să mă poată ajuta, El poate să mă ajute. Să te rogi nu înseamnă să ieşi din istorie şi să te retragi în colţul tău şi al fericirii tale. Modul cel mai bun de a te ruga este un proces de purificare interioară care ne deschide spre Dumnezeu, şi în acest fel ne deschide şi spre oameni” (Spe salvi, 32,24). Rugăciunea te face să fi treaz în faţa realităţii lui Dumnezeu şi a realităţii celorlalţi oameni; de aceea ne sunt recomandate în mod deosebit acum, în Advent, vegherea şi rugăciunea.

Liturgia Adventului, prin lecturile de la Sfânta Liturghie, aduce în faţa noastră nu numai diferite teme de meditat, ci şi exemple de imitat; şi mă gândesc în primul rând la Sfânta Fecioară Maria, pe care o sărbătorim ca Neprihănit Zămislită la 8 decembrie, chiar în mijlocul postului Crăciunului. Ea este icoana vie care inspiră, luminează şi ne însoţeşte pe calea Adventului, calea venirii Domnului; este modelul de primire, de meditare şi de întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu. Maica Domnului ne va călăuzi să înţelegem în Duminica I a Adventului speranţa care nu dezamăgeşte; să admitem că tot
creştinul care aşteaptă venirea Domnului trebuie să rămână deschis şi sobru; că fidelitatea lui Dumnezeu aşteaptă de la noi să fim tari în credinţă şi în speranţa la care am fost chemaţi.

La fel, în a doua Duminică a Adventului în care suntem puşi în faţa imaginii pustiului, chipul Maicii cereşti ne ajută să înţelegem că, în deşertul păcatelor şi al tuturor relelor, harul lui Dumnezeu poate deschide drumuri noi de speranţă şi de
mântuire. Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri din ziua de 8 decembrie confirmă mesajul din Duminica a II-a a Adventului şi ne aminteşte că “cea plină de har” dă rodnicie chiar în pustietatea inimilor noastre păcătoase şi nefericite. A treia Duminică din Advent ne cheamă într-un loc unde bucuria izvorăşte din prezenţa Domnului: “Bucuraţi-vă în Domnul!”. Şi noi ce bucurii avem? De câte ori ne bucurăm “în Domnul”? De câte ori am fost plini de bucuria lui Dumnezeu?

În a IV-a Duminică a Adventului exemplul şi mijlocirea Elisabetei şi a Mariei ne arată cât este de imprevizibil Dumnezeu, care, în ciuda tuturor greşelilor şi nimicniciilor noastre, ne dă un Semn de milostivire şi de dragoste. Acest semn este Isus care s-a născut la Betleem, s-a născut acolo din Fecioara Maria pe care, în chip deosebit acum, în Advent, o primim ca pe cel mai grăitor simbol de veghere şi de rugăciune. De aceea o rugăm să ne pregătească astfel încât, în marea Sărbătoare a Crăciunului, să înţelegem “Semnul” Pruncului născut la Betleem şi să-L primim cu inimă deschisă.

Şi fiind Patroană a Arhidiecezei noastre, o rugăm să privească spre noi toţi de aici din ţară şi din lume şi să ne îmbucure luminându-ne drumul de aşteptare, de veghere şi de rugăciune, spre pregătirea naşterii în inimile noastre a lui Isus, unicul Răscumpărător.

Tuturor, Advent binecuvântat!

Cu drag şi binecuvântare,
al vostru
Arhiepiscop Ioan Robu