Mesajului Sinodului Episcopilor adresat poporului lui Dumnezeu,
la încheierea Celei de-a XII-a Adunări Generale Obişnuite,
aprobat în Cea de-a XXI-a Congregaţie generală – 24 octombrie 2008

Fraţilor şi surorilor, “pace şi iubire cu credinţă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Cristos! Harul să fie cu toţi cei care îl iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos cu iubire nepieritoare”. Cu acest salut aşa de intens şi pasionat, sfântul Paul încheia Scrisoarea sa către creştinii din Efes (6,23-24). Tot cu aceste cuvinte, noi, părinţii sinodali, reuniţi la Roma pentru Cea de-a XII-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor sub conducerea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, deschidem mesajul nostru adresat orizontului imens al tuturor celor care, în diferitele regiuni ale lumii, îl urmează pe Cristos ca discipoli şi cu iubire nepieritoare continuă să-l iubească.

Noi le vom propune din nou glasul şi lumina cuvântului lui Dumnezeu, repetând vechiul apel: “Acest cuvânt este foarte aproape de tine, este în gura ta şi în inima ta pentru ca să-l pui în practică” (Dt 30,14). Şi însuşi Dumnezeu va spune fiecăruia: “Fiul omului, toate cuvintele pe care ţi le spun primeşte-le în inimă şi ascultă-le cu urechile” (Ez 3,10). Tuturor le vom propune acum o călătorie spirituală care se va desfăşura în patru etape şi care de la veşnicul şi de la infinitul lui Dumnezeu ne va conduce până în casele noastre şi de-a lungul drumurilor din oraşele noastre.

I. Glasul cuvântului: revelaţia

1. “Dumnezeu v-a vorbit din mijlocul focului: glas de cuvinte pe care voi îl ascultaţi, nu vedeaţi nici o imagine, numai un glas!” (Dt 4,12). Moise e cel care vorbeşte evocând experienţa trăită de Israel în singurătatea aspră din deşertul Sinai. Domnul s-a prezentat nu ca o imagine sau o efigie sau o statuie asemănătoare cu viţelul de aur, ci cu “un glas de cuvinte”. Este un glas care a intrat în scenă chiar la începuturile creaţiei, când a sfâşiat tăcerea nimicului: “La început… Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină… La început era cuvântul… şi cuvântul era Dumnezeu… Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu al luat fiinţă nimic din ceea ce există” (Gen 1,1.3; In 1,1.3).

Creaţia nu se naşte dintr-o luptă intradivină, aşa cum învăţa vechea mitologie mesopotamiană, ci dintr-un cuvânt care învinge nimicul şi creează fiinţa. Cântă psalmistul: “Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi prin suflarea gurii lui toate oştirile sale…, căci el a spus şi toate s-au făcut, el a poruncit şi toate au fost create” (Ps 33,6.9). Iar sfântul Paul va repeta “Dumnezeu dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt” (Rom 4,17). Astfel, avem o primă revelaţie “cosmică” ce face creaţia asemenea unei imense pagini deschise în faţa întregii omeniri, în care poate să citească un mesaj al creatorului: “Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Ziua încredinţează zilei mesajul, iar noaptea transmite nopţii înţelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, şi totuşi vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii” (Ps 19,2-5).

2. Însă cuvântul divin este şi la rădăcina istoriei umane. Bărbatul şi femeia, care sunt “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,27) şi care deci poartă în ei amprenta divină, pot să intre în dialog cu creatorul lor sau pot să se îndepărteze de el şi să-l respingă prin păcat. Atunci cuvântul lui Dumnezeu mântuieşte şi judecă, pătrunde în urzeala istoriei cu ţesătura ei de acţiuni şi evenimente: “Am văzut mizeria poporului meu în Egipt şi am auzit strigătul lui…, cunosc suferinţele lui. Am coborât să-l eliberez de sub puterea Egiptului şi să-l scot din această ţară spre o ţară frumoasă şi încăpătoare…” (Ex 3,7-8). Aşadar, există o prezenţă divină în acţiunile umane care, prin intermediul acţiunii Domnului în istorie, sunt inserate într-un plan mai înalt de mântuire, pentru ca “toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4).

3. Cuvântul divin eficace, creator şi mântuitor, este deci la începutul fiinţei şi al istoriei, al creaţiei şi al răscumpărării. Domnul vine în întâmpinarea omenirii proclamând: “Am spus şi am făcut!” (Ez 37,14). Însă există o etapă ulterioară pe care o parcurge glasul divin: este aceea a cuvântului scris, Graphé sau Graphai, Scripturile Sacre, aşa cum se spune în Noul Testament. Deja Moise coborâse de pe vârful Sinaiului ţinând “în mână cele două table ale mărturiei, table scrise pe ambele părţi, de o parte şi de cealaltă. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, scrierea era scriere a lui Dumnezeu” (Ex 32,15-16). Şi acelaşi Moise va impune Israelului să păstreze şi să rescrie aceste “table ale mărturiei”: “Vei scrie pe pietre toate cuvintele din legea aceasta, cu scriere clară” (Dt 27,8).

Scripturile Sacre sunt “mărturia” în formă scrisă a cuvântului divin, sunt memorialul canonic, istoric şi literar care atestă evenimentul revelaţiei creatoare şi mântuitoare. Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu precedă şi depăşeşte Biblia, care este şi ea “inspirată de Dumnezeu” şi conţine cuvântul divin eficace (cf. 2Tim 3,16). Pentru aceasta, credinţa noastră nu are în centru numai o carte, ci o istorie de mântuire şi, aşa cum vom vedea, o persoană, pe Isus Cristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, om, istorie. Tocmai pentru că orizontul cuvântului divin cuprinde şi se extinde dincolo de Scriptură, este necesară prezenţa constantă a Duhului Sfânt care “îl conduce la tot adevărul” (In 16,13) pe cel care citeşte Biblia. Aceasta este marea tradiţie, prezenţă eficace a “Duhului adevărului” în Biserică, păzitor al Sfintelor Scripturi, interpretate în mod autentic de magisteriul bisericesc. Cu tradiţia se ajunge la înţelegerea, la interpretarea, la comunicarea şi la mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu. Însuşi sfântul Paul, proclamând primul crez creştin, va recunoaşte că “transmite” ceea ce el “a primit” de la tradiţie (1Cor 15,3-5).

II. Chipul cuvântului: Isus Cristos

4. În originalul grecesc sunt numai trei cuvinte fundamentale: Logos sarx egheneto, “Cuvântul s-a făcut trup”. Şi totuşi, aceasta este culmea nu numai a acelei bijuterii poetice şi teologice care este prologul Evangheliei după Ioan (1,14), ci este însă inima credinţei creştine. Cuvântul veşnic şi divin intră în spaţiu şi în timp şi asumă un chip şi o identitate umană, aşa încât e adevărat că putem să ne apropiem direct de el cerând, aşa cum a făcut acel grup de greci prezenţi la Ierusalim: “Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,20-21). Cuvintele fără un chip nu sunt perfecte, pentru că nu împlinesc în mod deplin întâlnirea, aşa cum amintea Iob, ajuns la capătul itinerarului său dramatic de căutare: “Eu te cunoşteam din auzite, acum ochii mei te văd” (42,5).

Cristos este “cuvântul care este la Dumnezeu şi este Dumnezeu”, este “chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia” (Col 1,15); dar este şi Isus din Nazaret care merge pe drumurile unei provincii marginale a Imperiului Roman, care vorbeşte o limbă locală, care revelează caracteristicile unui popor, cel ebraic, şi ale culturii sale. Isus Cristos cel real este deci trup fragil şi muritor, este istorie şi omenitate, dar este şi glorie, divinitate, mister: cel care ni l-a revelat pe Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (cf. In 1,18). Fiul lui Dumnezeu continuă să fie astfel şi în acel cadavru care este depus în mormânt şi învierea este atestarea vie şi eficace.

5. Ei bine, tradiţia creştină a pus adesea în paralel cuvântul divin care se face trup cu acelaşi cuvânt care se face carte. Este ceea ce reiese deja în crez atunci când se mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu “s-a întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria”, dar se mărturiseşte şi credinţa în acelaşi “Duh Sfânt care a vorbit prin profeţi”. Conciliul al II-lea din Vatican adună această tradiţie conform căreia “trupul Fiului este Scriptura transmisă nouă” – aşa cum afirmă sfântul Ambrozie (In Lucam VI,33) – şi declară în mod limpede: “Cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti precum odinioară cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor” (DV 13).

De fapt, Biblia este şi ea “trup”, “literă”, se exprimă în limbi particulare, în forme literare şi istorice, în concepţii legate de o cultură antică, păstrează amintirea unor evenimente adesea tragice, paginile ei sunt de multe ori striate de sânge şi violenţă, în interiorul ei răsună râsul omenirii şi curg lacrimile, aşa cum se înalţă rugăciunea celor nefericiţi şi bucuria celor îndrăgostiţi. Prin această dimensiune “trupească” ea cere o analiză istorică şi literară, care se realizează prin diferite metode şi abordări oferite de exegeza biblică. Fiecare cititor al Sfintelor Scripturi, chiar şi cel mai simplu, trebuie să aibă o cunoaştere proporţionată a textului sacru, amintindu-şi că acest cuvânt este îmbrăcat în cuvinte concrete care se apleacă şi se adaptează pentru a fi auzibil şi comprehensibil de către omenire.

Aceasta este o angajare necesară: dacă se exclude se poate cădea în fundamentalismul care în practică neagă întruparea cuvântului divin în istorie, nu recunoaşte că acel cuvânt se exprimă în Biblie după un limbaj uman, că trebuie să fie descifrat, studiat şi înţeles, şi ignoră că inspiraţia divină nu a şters identitatea istorică şi personalitatea proprie a autorilor umani. Însă Biblia este şi cuvânt veşnic şi cuvânt divin şi pentru aceasta ea cere o altă înţelegere, dată de Duhul Sfânt care dezvăluie dimensiunea transcendentă a cuvântului divin, prezent în cuvintele umane.

6. Iată, aşadar, necesitatea “tradiţiei vii a întregii Biserici” (DV 12) şi a credinţei pentru a înţelege în mod unitar şi deplin Sfintele Scripturi. Dacă ne oprim numai la “literă”, Biblia rămâne doar un document solemn din trecut, o nobilă mărturie etică şi culturală. Însă dacă se exclude întruparea, se poate cădea în echivocul fundamentalist sau într-un spiritualism vag sau psihologism. Deci cunoaşterea exegetică trebuie să se împletească în mod indisolubil cu tradiţia spirituală şi teologică pentru a nu fi frântă unitatea divină şi umană a lui Isus Cristos şi a Scripturilor.

În această armonie regăsită, chipul lui Cristos va străluci în plinătatea sa şi ne va ajuta să descoperim o altă unitate, cea profundă şi intimă a Sfintelor Scripturi, faptul că sunt 73 de cărţi, e adevărat, dar inserate într-un unic “canon”, într-un unic dialog dintre Dumnezeu şi omenire, într-un unic plan de mântuire. “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Ev 1,1-2). Astfel, Cristos aruncă lumina sa în mod retrospectiv asupra întregii urzeli a istoriei mântuirii şi-i revelează coerenţa, semnificaţia, direcţia.

El este pecetea, “alfa şi omega” (Ap 1,8) a unui dialog dintre Dumnezeu şi creaturile sale, distribuit în timp şi atestat în Biblie. În lumina acestui sigiliu final, capătă “sens deplin” cuvintele lui Moise şi ale profeţilor, aşa cum indicase însuşi Isus în acea după-amiază de primăvară, în timp ce înainta din Ierusalim spre satul Emaus, dialogând cu Cleofa şi cu prietenul lui, “explicându-le din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27).

Tocmai pentru că în centrul revelaţiei există cuvântul divin devenit chip, ultimul punct de sosire al cunoaşterii Bibliei “nu este într-o decizie sau într-o mare idee, ci în întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă” (Deus caritas est, 1).

III. Casa cuvântului: Biserica

Aşa cum înţelepciunea divină în Vechiul Testament îşi construise locuinţa în cetatea bărbaţilor şi a femeilor, sprijinind-o pe şapte coloane (cf. Prov 9,1), tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu are o casă proprie în Noul Testament: este Biserica, având modelul în comunitatea-mamă din Ierusalim, Biserica întemeiată pe Petru şi pe apostoli şi care astăzi, prin intermediul episcopilor în comuniune cu urmaşul lui Petru, continuă să fie păzitoare, vestitoare şi interpretă a cuvântului (cf. LG 13). Luca, în Faptele Apostolilor (2,42), trasează arhitectura ei bazată pe patru coloane ideale: “Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune”.

7. Iată înainte de toate didahia apostolică, adică predicarea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, apostolul Paul ne avertizează: “credinţa vine din predicare, iar predicarea din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Din Biserică iese glasul vestitorului care propune tuturor kerygma, adică vestea primară şi fundamentală pe care însuşi Isus o proclamase la începuturile activităţii sale publice: “Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape; convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15). Apostolii vestesc inaugurarea împărăţiei lui Dumnezeu, deci intervenţia divină decisivă în istoria umană, proclamând moartea şi învierea lui Cristos: “Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12). Creştinul dă mărturie despre această speranţă a sa “cu blândeţe şi bunăcuviinţă, având o conştiinţă curată”, gata, de asemenea, să fie antrenat şi zdrobit poate în furtuna refuzului şi a persecuţiei, conştient că “este mai bine să sufere făcând binele, decât făcând răul” (1Pt 3,16-17).

Apoi, în Biserică răsună cateheza: ea este destinată să aprofundeze în creştin “misterul lui Cristos în lumina cuvântului pentru ca omul întreg să fie iradiat de el” (Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 20). Însă culmea predicării este în omilie, care şi astăzi este pentru mulţi creştini momentul capital al întâlnirii cu cuvântul lui Dumnezeu. În acest act, slujitorul ar trebui să se transforme şi în profet. De fapt el, într-un limbaj clar, incisiv şi substanţial, nu numai cu autoritate, trebuie “să vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii” (SC 35) – oferite mai întâi printr-o citire clară şi vie a textului biblic propus de liturgie – dar trebuie să le şi actualizeze în timpurile şi în momentele trăite de ascultători şi să facă să se înfiripeze în inima lor întrebarea convertirii şi a angajării vitale: “Ce trebuie să facem?” (Fap 2,37).

Vestirea, cateheza şi omilia presupun deci o citire şi o înţelegere, o explicare şi o interpretare, o implicare a minţii şi a inimii. În predică se face astfel o dublă mişcare. Cu prima se merge la rădăcina textelor sacre, a evenimentelor, a vorbelor generatoare de istorie a mântuirii, pentru a le înţelege în semnificaţia lor şi în mesajul lor. Cu a doua mişcare se coboară din nou la prezent, la ziua de azi trăită de cel care ascultă şi citeşte, mereu în lumina lui Cristos care este firul luminos destinat să unească Scripturile. Este ceea ce însuşi Isus a făcut – aşa cum s-a spus deja – în itinerarul de la Ierusalim la Emaus în compania a doi discipoli ai săi. Este ceea ce va face diaconul Filip pe drumul de la Ierusalim la Gaza, când va împleti cu funcţionarul etiopian acel dialog emblematic: “Înţelegi ce citeşti?… Cum aş putea dacă nimeni nu mă îndrumă?” (Fap 8,30-31). Şi ţinta va fi întâlnirea deplină cu Cristos în sacrament. Astfel se prezintă a doua coloană care sprijină Biserica în calitate de casă a cuvântului divin.

8. Este frângerea pâinii. Scena de la Emaus (cf. Lc 24,13-35) este încă o dată exemplară şi reproduce ceea ce se întâmplă în fiecare zi în bisericile noastre: după omilia lui Isus despre Moise şi profeţi urmează, la masă, frângerea pâinii euharistice. Acesta este momentul dialogului intim al lui Dumnezeu cu poporul său, este actul noii alianţe încheiată în sângele lui Cristos (cf. Lc 22,20), este opera supremă a cuvântului care se oferă ca hrană în trupul său jertfit, este izvorul şi culmea vieţii şi misiunii Bisericii. Relatarea evanghelică a ultimei cine, memorial al sacrificiului lui Cristos, atunci când este proclamată în celebrarea euharistică, în invocarea Duhului Sfânt devine eveniment şi sacrament. Pentru aceasta Conciliul al II-lea din Vatican, într-un text de o intensitate puternică, declara: “Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor” (DV 21). De aceea, va trebui să fie readuse în centrul vieţii creştine “liturgia cuvântului şi liturgia euharistică, unite între ele aşa de strâns încât să formeze un singur act de cult” (SC 56).

9. Al treilea pilastru al edificiului spiritual al Bisericii, casă a cuvântului, este constituit de rugăciuni, împletite – aşa cum amintea sfântul Paul – din “psalmi, imnuri, cântări spirituale” (Col 3,16). Un loc privilegiat este ocupat desigur de Liturgia orelor, rugăciunea Bisericii prin excelenţă, destinată să ritmeze zilele şi timpurile anului creştin, oferind, mai ales cu psaltirea, hrana spirituală zilnică a credinciosului. Alături de ea şi de celebrările comunitare ale cuvântului, tradiţia a introdus practica lectio divina, lectura rugătoare în Duhul Sfânt, capabilă să deschidă credinciosului tezaurul cuvântului lui Dumnezeu, dar şi să creeze întâlnirea cu Cristos, cuvânt divin viu.

Ea se deschide cu lectura (lectio) textului care provoacă o întrebare de cunoaştere autentică a conţinutului său real: ce anume spune textul biblic în sine? Urmează meditaţia (meditatio) în care întrebarea este: ce anume ne spune nouă textul biblic? Astfel se ajunge la rugăciune (oratio) care presupune această întrebare: ce-i spunem noi Domnului ca răspuns la cuvântul său? Şi se încheie cu contemplaţia (contemplatio) în timpul căreia noi asumăm ca dar al lui Dumnezeu însuşi privirea lui în judecarea realităţii şi ne întrebăm: ce convertire a minţii, a inimii şi a vieţii ne cere nouă Domnul?

În faţa cititorului rugător al cuvântului lui Dumnezeu se ridică în mod ideal profilul Mariei, maica Domnului, care “păstrează toate acestea, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19; cf. 2,51), adică – aşa cum spune originalul grecesc – găsind nodul profund care uneşte evenimente, fapte şi lucruri, aparent dezbinate, în marele plan divin. Sau se poate prezenta în ochii credinciosului care citeşte Biblia şi atitudinea Mariei, sora Martei, care se aşază la picioarele Domnului ascultând cuvântul său, împiedicând ca agitaţiile exterioare să absoarbă total sufletul, ocupând şi spaţiul liber pentru “partea cea mai bună” care nu trebuie să ne fie luată (cf. Lc 10,38-42).

10. Iată-ne, în sfârşit, în faţa ultimei coloane care sprijină Biserica, drept casă a cuvântului: koinonia, comuniunea fraternă, alt nume al lui agape, adică al iubirii creştine. Aşa cum amintea Isus, pentru a deveni fraţii şi surorile sale trebuie să fim “cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pun în practică” (Lc 8,21). Ascultarea autentică înseamnă a ne supune şi a acţiona, a face să apară în viaţă dreptatea şi iubirea, înseamnă a oferi în existenţă şi în societate o mărturie în linia apelului profeţilor, apel care unea în mod constant cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa, credinţa şi corectitudinea, cultul şi angajarea socială. Este ceea ce reafirma în mai multe rânduri Isus, începând de la celebrul avertisment din predica de pe munte: “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7,21). În această frază pare să răsune cuvântul divin propus de Isaia: “Acest popor se apropie de mine numai cu vorbele şi mă invocă cu buzele, în timp ce inima lui este departe de mine” (29,13). Aceste avertismente se referă şi la Biserici atunci când nu sunt fidele în ascultarea supusă a cuvântului lui Dumnezeu.

Deci cuvântul trebuie să fie vizibil şi lizibil deja pe însuşi chipul şi în mâinile credinciosului, aşa cum sugera sfântul Grigore cel Mare, care vedea în sfântul Benedict şi în ceilalţi mari oameni ai lui Dumnezeu, martori ai comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii, cuvântul lui Dumnezeu făcut viaţă. Omul drept şi fidel nu numai “explică” Scripturile, ci le “arată” în faţa tuturor ca realitate vie şi practicată. Pentru aceasta viva lectio, vita bonorum, viaţa celor buni este o lectură/lecţie vie a cuvântului divin. Deja sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că apostolii au coborât de pe muntele din Galileea, unde îl întâlniseră pe cel înviat, fără nici o tablă de piatră scrisă, aşa cum i se întâmplase lui Moise: însăşi viaţa lor va deveni din acel moment evanghelie vie.

În casa cuvântului divin întâlnim şi fraţii şi surorile din celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale care, chiar şi în despărţirile existente încă, sunt împreună cu noi în venerarea şi în iubirea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, principiu şi izvor al unei prime şi reale unităţi, chiar dacă nedepline. Această legătură trebuie să fie mereu întărită prin intermediul traducerilor biblice comune, răspândirea textului sacru, rugăciunea biblică ecumenică, dialogul exegetic, studiul şi confruntarea dintre diferitele interpretări ale Sfintelor Scripturi, schimbul de valori înnăscute în diferitele tradiţii spirituale, vestirea şi mărturia comună a cuvântului lui Dumnezeu într-o lume secularizată.

IV. Drumurile cuvântului: misiunea

“Din Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim” (Is 2,3). Cuvântul lui Dumnezeu personificat “iese” din casa sa, templul, şi porneşte pe drumurile lumii pentru a întâlni marele pelerinaj pe care popoarele de pe pământ l-au întreprins în căutarea adevărului, a dreptăţii şi a păcii. De fapt, există şi în cetatea modernă secularizată, în pieţele şi pe străzile sale – unde pare să domine necredinţa şi indiferenţa, unde răul pare să prevaleze asupra binelui, creând impresia victoriei Babilonului asupra Ierusalimului – o dorinţă ascunsă, o speranţă germinală, un freamăt de aşteptare. Aşa cum se citeşte în Cartea profetului Amos, “iată vor veni zile în care voi trimite foametea în ţară, nu foame de pâine nici sete de apă, ci de ascultare a cuvântului Domnului” (8,11). La aceasta foame vrea să răspundă misiunea evanghelizatoare a Bisericii.

Şi Cristos înviat le lansează apostolilor ezitanţi să iasă din graniţele orizontului lor ocrotit: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile… învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Biblia este în întregime străbătută de apeluri de “a nu tăcea”, de “a striga cu putere”, de “a vesti cuvântul în momentul prielnic şi neprielnic”, de a fi santinele care sfâşie tăcerea indiferenţei. Drumurile care se deschid în faţa noastră nu sunt acum numai cele pe care pornea sfântul Paul sau primii evanghelizatori şi, după ei, toţi misionarii care se îndreaptă spre neamuri în ţinuturi îndepărtate.

11. Comunicarea are acum o reţea care cuprinde întregul glob şi apelul lui Cristos capătă o nouă semnificaţie: “Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,27). Desigur, cuvântul sacru trebuie să aibă o primă transparenţă şi răspândire prin intermediul textului tipărit, cu traduceri făcute după multiplicitatea variată a limbilor de pe planeta noastră. Dar glasul cuvântului divin trebuie să răsune şi prin intermediul radioului, comunicaţiilor informatice ale Internetului, canalelor de difuzare virtuală on-line, CD-uri, DVD-uri, podcasturi şi aşa mai departe; trebuie să apară pe ecranele televizoarelor şi cinematografelor, în presă, în evenimentele culturale şi sociale.

Această nouă comunicare, faţă de cea tradiţională, a adoptat o proprie gramatică expresivă, specifică, şi este deci necesar să fim înzestraţi nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi cultural pentru această activitate. Într-un timp dominat de imagine, propusă îndeosebi de acel mijloc hegemonic al comunicării care este televiziunea, este semnificativ şi sugestiv şi astăzi modelul privilegiat de Cristos. El recurgea la simbol, la naraţiune, la exemplu, la experienţa zilnică, la parabolă: “Iar el le spune multe în parabole… şi nu le spunea nimic fără parabole” (Mt 13,3.34). Isus, în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, nu trecea niciodată pe deasupra capetelor interlocutorilor săi cu un limbaj vag, abstract şi eteric, ci îi cucerea pornind chiar de la pământul unde erau plantate picioarele lor pentru a-i conduce, de la cotidianitate, la revelarea împărăţiei cerurilor. Aşadar, devine semnificativă scena evocată de Ioan: “Unii dintre ei voiau să-l prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el. Atunci gărzile s-au întors la arhierei şi farisei. Aceştia le-au zis: De ce nu l-aţi adus? Gărzile au răspuns: Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” (7,44-46).

12. Cristos înaintează pe străzile oraşelor noastre şi se opreşte în pragul caselor noastre: “Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). Familia, închisă între zidurile casei cu bucuriile şi dramele sale, este un spaţiu fundamental în care trebuie să intre cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este presărată în întregime de mici şi mari istorii familiare şi psalmistul reprezintă cu vivacitate micul tablou senin al unui tată aşezat la masă, înconjurat de soţia sa, asemenea viţei rodnice, şi de copii, “vlăstare de măslin” (Ps 128). Însăşi creştinătatea de la începuturi celebra liturgia în cotidianitatea unei case, aşa cum Israel încredinţa familiei celebrarea paştelui (cf. Ex 12,21-27). Transmiterea cuvântului lui Dumnezeu are loc tocmai prin linia generaţională, prin care părinţii devin “primii vestitori ai credinţei” (LG 11). Tot psalmistul amintea că “ceea ce am auzit şi am cunoscut, ceea ce ne-au povestit părinţii noştri nu le vom ţine ascunse de fiii lor; vom vesti generaţiei viitoare faptele glorioase ale Domnului, puterea şi minunile pe care el le-a făcut… când se vor ridica, ei vor povesti copiilor lor” (Ps 78,3-4.6).

Aşadar, fiecare casă va trebui să aibă Biblia sa şi s-o păstreze în mod concret şi demn, s-o citească şi să se roage cu ea, în timp ce familia va trebui să propună forme şi modele de educaţie rugătoare, catehetică şi didactică în privinţa folosirii Scripturilor, pentru ca “tineri şi fecioare, bătrâni şi copii” (Ps 148,12) să asculte, să înţeleagă, să laude şi să trăiască cuvântul lui Dumnezeu. Îndeosebi noile generaţii, copiii şi tinerii, vor trebui să fie destinatarii unei pedagogii corespunzătoare şi specifice care să-i conducă să simtă fascinaţia figurii lui Cristos, deschizând uşa inteligenţei şi a inimii lor, şi prin intermediul întâlnirii şi mărturiei autentice a celui adult, prin influenţa pozitivă a prietenilor şi prin marea companie a comunităţii ecleziale.

13. În parabola semănătorului, Isus ne aminteşte că există terenuri uscate, pietroase, sufocate de mărăcini (cf. Mt 13,3-7). Cel care porneşte pe drumurile lumii descoperă şi drojdia societăţii unde se cuibăresc suferinţe şi sărăcie, umiliri şi asupriri, marginalizări şi mizerii, boli fizice şi psihice şi singurătăţi. Adesea pietrele de drum sunt însângerate de războaie şi de violenţe, în palatele puterii corupţia se intersectează cu nedreptatea. Se înalţă strigătul celor persecutaţi din cauza fidelităţii faţă de conştiinţa lor şi faţă de credinţa lor. Există unii care sunt doborâţi de criza existenţială sau au sufletul lipsit de o semnificaţie care să dea sens şi valoare vieţii însăşi. Asemenea “umbrelor care trec, ca un suflu care trece” (Ps 39,7), mulţi simt apăsând asupra lor şi tăcerea lui Dumnezeu, aparenta lui absenţă şi indiferenţă: “Până când, Doamne, mă vei uita cu totul? Până când îşi vei întoarce faţa de la mine?” (Ps 13,2). Şi la sfârşit se ridică în faţa tuturor misterul morţii. Această imensă respiraţie de durere care se ridică de la pământ la cer este neîntrerupt reprezentată de Biblie, care propune tocmai o credinţă istorică şi întrupată. Ar fi suficient să ne gândim la paginile însemnate de violenţă şi de asuprire, la strigătul acru şi continuu al lui Iob, la implorările vehemente din psalmi, la criza interioară subtilă care străbate sufletul lui Qohelet, la denunţările profetice viguroase împotriva nedreptăţilor sociale. Apoi, este fără circumstanţe atenuante condamnarea păcatului radical care apare în toată puterea sa devastatoare încă de la începuturile omenirii într-un text fundamental din Geneză (cap. 3). De fapt, “misterul fărădelegii” este prezent şi acţionează în istorie, dar este dezvăluit de cuvântul lui Dumnezeu care asigură în Cristos victoria binelui asupra răului.

Dar mai ales în Scripturi domină figura lui Cristos care deschide activitatea sa publică exact cu o veste de speranţă pentru cei din urmă de pe pământ: “Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19). Mâinile sale se aşază în mod repetat asupra trupurilor bolnave sau infectate, cuvintele sale proclamă dreptatea, dau curaj celor nefericiţi, dăruiesc iertare păcătoşilor. La sfârşit, el însuşi se apropie de nivelul cel mai jos, “s-a despuiat pe sine” de gloria sa, “luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor… S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8).

Astfel, el simte frica morţii (“Tată, dacă este cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta!”), experimentează singurătatea cu părăsirea şi trădarea prietenilor, pătrunde în întunericul celei mai crude dureri fizice cu răstignirea şi chiar în întunericul tăcerii Tatălui (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”) şi ajunge la ultimul abis al oricărui om, cel al morţii (“Şi scoţând un strigăt puternic, a murit”). Într-adevăr, i se poate aplica lui definiţia pe care Isaia o rezervă slujitorului Domnului: “Om al durerilor obişnuit cu suferinţa” (53,3).

Şi totuşi el, şi în acel moment extrem, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu: în solidaritatea sa de iubire şi cu jertfirea de sine depune în limita şi în răul omenirii o sămânţă de divinitate, adică un principiu de eliberare şi de mântuire; cu dăruirea sa pentru noi iradiază cu răscumpărare durerea şi moartea, asumate şi trăite de el, şi ne deschide şi nouă zorii învierii. Aşadar, creştinul are misiunea de a vesti acest cuvânt divin de speranţă, prin împărtăşirea sa cu cei săraci şi suferinzi, prin mărturia credinţei sale în împărăţia adevărului şi a vieţii, a sfinţeniei şi a harului, a dreptăţii, a iubirii şi a păcii, prin apropierea iubitoare care nu judecă şi nu condamnă, dar care susţine, luminează, întăreşte şi iartă, mergând pe urma cuvintelor lui Cristos: “Veniţi la mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

14. Pe drumurile lumii, cuvântul divin dă naştere pentru noi creştinii unei întâlniri intense cu poporul ebraic, de care suntem intim legaţi prin recunoaşterea şi iubirea comună faţă de Scripturile din Vechiul Testament şi pentru că din Israel “vine, după trup, Cristos” (Rom 9,5). Toate paginile sacre ebraice luminează misterul lui Dumnezeu şi al omului, revelează comori de reflecţie şi de morală, schiţează itinerarul lung al istoriei mântuirii până la împlinirea ei deplină, ilustrează cu vigoare întruparea cuvântului divin în evenimentele umane. Ele ne permit să înţelegem în mod deplin figura lui Cristos, care a declarat că “nu a venit să desfiinţeze Legea sau Profeţii, ci să le împlinească” (Mt 5,17), sunt cale de dialog cu poporul alegerii care a primit de la Dumnezeu “înfierea şi mărirea, alianţele şi legea, cultul şi promisiunile” (Rom 9,4) şi ne permit să îmbogăţim interpretarea noastră a Sfintelor Scripturi cu resursele rodnice ale tradiţiei exegetice iudaice.

“Binecuvântat să fie egipteanul, poporul meu, asirianul, lucrarea mâinilor mele, şi Israel, moştenirea mea” (Is 19,25). Deci Domnul îşi întinde mantia ocrotitoare a binecuvântării sale asupra tuturor popoarelor pământului, doritor ca “toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4). Şi noi, creştinii, de-a lungul drumurilor lumii, suntem invitaţi – fără a cădea în sincretismul care confundă şi umileşte propria identitate spirituală – să intrăm în dialog cu respect faţă de bărbaţii şi femeile din celelalte religii, care ascultă şi practică în mod fidel indicaţiile din cărţile lor sfinte, începând de la Islam, care în tradiţia sa primeşte nenumărate figuri, simboluri şi teme biblice şi care ne oferă mărturia unei credinţe sincere în Dumnezeul unic, îndurător şi milostiv, creatorul tuturor fiinţelor şi judecător al omenirii.

În afară de asta, creştinul găseşte sintonii comune cu marile tradiţii religioase din orient care ne învaţă în textele lor sacre respectarea vieţii, contemplaţia, tăcerea, simplitatea, renunţarea, aşa cum se întâmplă în budism. Sau, ca în hinduism, preamăresc sensul sacralităţii, sacrificiul, pelerinajul, postul, simbolurile sacre. Sau, ca în confucianism, învaţă înţelepciunea şi valorile familiare şi sociale. Şi religiilor tradiţionale cu valorile lor spirituale exprimate în riturile şi în culturile orale vrem să le acordăm atenţia noastră cordială şi să împletim cu ei un dialog respectuos. Şi cu privire la cei care nu cred în Dumnezeu, dar care se străduiesc să “practice dreptatea, să iubească bunătatea, să umble cu umilinţă” (Mih 6,8), trebuie să lucrăm împreună cu ei pentru o lume mai dreaptă şi paşnică şi să oferim în dialog mărturia noastră genuină a cuvântului lui Dumnezeu care poate să le reveleze orizonturi noi şi mai înalte de adevăr şi de iubire.

15. În Scrisoarea sa către artişti (1999), Ioan Paul al II-lea amintea că “Sfânta Scriptură a devenit un fel de «vocabular imens» (Paul Claudel) şi de «atlas iconografic» (Marc Chagall), din care au luat cultura şi arta creştină” (nr. 5). Goethe era convins că evanghelia este “limba maternă a Europei”. Biblia, aşa cum se obişnuieşte să se spună, este “marele cod” al culturii universale: artiştii şi-au înmuiat în mod ideal pensula lor în acel alfabet colorat de istorii, simboluri, figuri care sunt paginile biblice; muzicienii au împletit armoniile lor în jurul textelor sacre, mai ales psalmice; scriitorii au reluat de-a lungul secolelor acele naraţiuni antice care deveneau parabole existenţiale; poeţii s-au întrebat cu privire la misterul spiritului, cu privire la infinit, la rău, la iubire, la moarte şi la viaţă preluând adesea freamătele poetice care animau paginile biblice; gânditorii, oamenii de ştiinţă şi însăşi societatea avea des ca referinţă, chiar şi prin contrast, concepţiile spirituale şi etice (să ne gândim la decalog) din cuvântul lui Dumnezeu. Şi atunci când figura sau ideea prezentă în Scripturi era deformată, se recunoştea că nu se putea face abstracţie de ea şi că era constitutivă a civilizaţiei noastre.

Pentru aceasta Biblia – care ne învaţă şi via pulchritudinis, adică parcursul frumuseţii pentru a-l înţelege pe Dumnezeu şi a ajunge la el (“Cântaţi-i lui Dumnezeu cu măiestrie!”, ne invită Ps 47,8) – este necesară nu numai pentru cel care crede, ci pentru toţi, pentru a redescoperi semnificaţiile autentice ale diferitelor exprimări culturale şi mai ales pentru a regăsi însăşi identitatea noastră istorică, civilă, umană şi spirituală. În ea este rădăcina măreţiei noastre şi prin intermediul ei noi ne putem prezenta cu un nobil patrimoniu la celelalte civilizaţii şi culturi, fără nici un complex de inferioritate. Deci Biblia ar trebui să fie cunoscută şi studiată de toţi, sub acest extraordinar profil de frumuseţe şi de rodnicie umană şi culturală.

Totuşi, cuvântul lui Dumnezeu – pentru a folosi o imagine paulină semnificativă – “nu poate fi legat” (2Tim 2,9) de o cultură; dimpotrivă, aspiră să treacă frontierele, şi chiar apostolul a fost un excepţional artizan de înculturare a mesajului biblic în noi coordonate culturale. Este ceea ce e chemată să facă Biserica şi astăzi printr-un proces delicat dar necesar, care a primit un impuls puternic de la magisteriul papei Benedict al XVI-lea. Ea trebuie să facă să pătrundă cuvântul lui Dumnezeu în multiplicitatea culturilor şi să-l exprime după limbajele lor, după concepţiile lor, după simbolurile lor şi după tradiţiile lor religioase. Însă trebuie să fie mereu capabilă să păstreze substanţa genuină a conţinuturilor sale, supraveghind şi controlând riscurile de degenerare. Deci Biserica trebuie să facă să strălucească valorile pe care cuvântul lui Dumnezeu le oferă celorlalte culturi, aşa încât să fie purificate şi fecundate. Aşa cum a spus Ioan Paul al II-lea episcopilor din Kenya în timpul călătoriei sale în Africa, “înculturarea va fi realmente o reflexie a întrupării cuvântului atunci când o cultură, transformată şi regenerată de evanghelie, produce în propria sa tradiţie expresii originale de viaţă, de celebrare, de gândire creştină”.

Concluzie

“Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: «Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului…». Şi îngerul mi-a zis: «Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea». Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o mi s-a umplut stomacul de amărăciune” (Ap 10,8-11).

Fraţi şi surori din toată lumea, să primim şi noi această invitaţie; să ne apropiem de masa cuvântului lui Dumnezeu, aşa încât să ne hrănim şi să trăim “nu numai cu pâine, ci şi cu tot ce iese din gura Domnului” (Dt 8,3; Mt 4,4). Sfânta Scriptură – aşa cum afirma o mare figură a culturii creştine – “are paşi adaptaţi să consoleze toate condiţiile umane şi paşi adaptaţi să înfricoşeze în toate condiţiile” (B. Pascal, Gânduri, nr. 532 ed. Brunschvicg).

De fapt, cuvântul lui Dumnezeu este “mai dulce decât mierea şi decât fagurele proaspăt” (Ps 19,11), este “făclie pentru paşii şi lumină pe drum” (Ps 119,105), dar este şi “ca un foc care arde şi ca un ciocan care sparge stânca” (Ier 23,29). Este ca o ploaie care irigă pământul, îl fecundează şi-l face să rodească, făcând astfel să înflorească şi ariditatea deşerturilor noastre spirituale (cf. Is 55,10-11). Dar este şi “viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Ev 4,12).

Privirea noastră se îndreaptă cu iubire spre toţi cercetătorii, spre cateheţi şi spre ceilalţi slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu pentru a le exprima recunoştinţa noastră cea mai intensă şi cordială pentru slujirea lor preţioasă şi importantă. Ne adresăm şi fraţilor şi surorilor noastre care sunt persecutaţi sau care au fost ucişi din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei pe care o dau Domnului Isus (cf. Ap 6,9): ca martori şi martiri ne relatează “puterea cuvântului” (Rom 1,16), originea credinţei lor, a speranţei lor şi a iubirii lor faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Să creăm acum tăcere pentru a asculta cu eficacitate cuvântul Domnului şi să păstrăm tăcerea după ascultare, pentru că el va continua să locuiască, să trăiască şi să ne vorbească. Să-l facem să răsune la începutul zilei noastre pentru ca Dumnezeu să aibă primul cuvânt şi să-l lăsăm să răsune în noi seara pentru ca ultimul cuvânt să fie al lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, “vă salută toţi cei care sunt cu noi. Salutaţi-i pe cei care ne iubesc în credinţă. Harul să fie cu voi toţi!” (Tit 3,15).