Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru A XLV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii
13 aprilie 2008

Vocaţiile în slujba Bisericii misiune

Iubiţi fraţi şi surori!

1. Pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi celebrată la 13 aprilie 2008, am ales tema: Vocaţiile în slujba Bisericii-misiune. Isus înviat le-a încredinţat apostolilor mandatul: “Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), asigurând: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Biserica este misionară în ansamblul ei şi în fiecare membru al ei. Dacă în virtutea sacramentelor Botezului şi Mirului fiecare creştin este chemat să mărturisească şi să vestească evanghelia, dimensiunea misionară este special şi intim legată de vocaţia sacerdotală. În alianţa cu Israel, Dumnezeu a încredinţat unor oameni aleşi dinainte, chemaţi de el şi trimişi la popor în numele său, misiunea de a fi profeţi şi preoţi. De exemplu, aşa a făcut cu Moise: “Acum, vino! – i-a zis Iahve – Eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt poporul meu… Când vei scoate din Egipt poporul meu, veţi oferi jertfe lui Dumnezeu pe muntele acesta” (Ex 3,10.12). La fel s-a întâmplat cu profeţii.

2. Promisiunile făcute părinţilor s-au realizat în mod deplin în Isus Cristos. În acest sens, Conciliul Vatican II afirmă: “A venit, aşadar, Fiul, trimis de Tatăl, care ne-a ales întru el înainte de întemeierea lumii şi ne-a predestinat spre înfiere… De aceea, Cristos, pentru a împlini voinţa Tatălui, a pus început împărăţiei cerurilor pe pământ şi ne-a revelat taina sa, iar prin ascultarea sa a săvârşit răscumpărarea” (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 3). Şi Isus şi-a ales colaboratori apropiaţi în slujirea mesianică, discipoli deja în viaţa publică, în timpul predicării în Galileea. De exemplu, cu ocazia înmulţirii pâinilor, atunci când le-a spus apostolilor: “Daţi-le voi să mănânce” (Mt 14,16), stimulându-i astfel să ia asupra lor necesităţile mulţimilor, cărora voia să le ofere hrană pentru a-i sătura, dar şi pentru a revela hrana “care rămâne spre viaţa veşnică” (In 6,27). Era cuprins de milă faţă de oameni, pentru că în timp ce străbătea oraşele şi satele, întâlnea mulţimi obosite şi epuizate, “ca nişte oi fără păstor” (cf. Mt 9,36). Din această privire de iubire provenea invitaţia sa adresată discipolilor: “Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui” (Mt 9,38) şi i-a trimis pe cei doisprezece mai întâi la “oile pierdute ale casei lui Israel”, cu instrucţiuni precise. Dacă ne oprim să medităm această pagină din Evanghelia după Matei, care de obicei este numit “discursul misionar”, observăm toate acele aspecte care caracterizează activitatea misionară a unei comunităţi creştine, care vrea să rămână fidelă exemplului şi învăţăturii lui Isus. A corespunde chemării Domnului presupune înfruntarea cu prudenţă şi simplitate a oricărui pericol şi chiar a persecuţiilor, de vreme ce “nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său” (Mt 10,24). Deveniţi una cu Învăţătorul, discipolii nu mai sunt singurii care vestesc împărăţia cerurilor, ci însuşi Isus acţionează în ei: “Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40). Şi în afară de aceasta, ca adevăraţi martori, “îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc 24,49), ei predică tuturor oamenilor “convertirea şi iertarea păcatelor” (Lc 24,47).

3. Tocmai pentru că sunt trimişi de Domnul, cei doisprezece iau numele de “apostoli”, destinaţi să străbată căile lumii vestind evanghelia ca martori ai morţii şi învierii lui Cristos. Sfântul Paul le scrie creştinilor din Corint: “Noi – adică apostolii – îl predicăm pe Cristos cel răstignit” (1Cor 1,23). Cartea Faptele Apostolilor atribuie un rol foarte important, în acest proces de evanghelizare, şi altor discipoli, a căror vocaţie misionară provine din circumstanţe providenţiale, uneori dureroase, cum este expulzarea din propria localitate pentru că sunt adepţi ai lui Isus (cf. 8,1-4). Duhul Sfânt permite să transforme această încercare în ocazie de har şi să o folosească pentru ca numele Domnului să fie vestit altor oameni şi, în felul acesta, să se lărgească cercul comunităţii creştine. Este vorba de bărbaţi şi femei care, aşa cum scrie Luca în cartea Faptele Apostolilor, “şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos” (15,26). Primul dintre toţi, chemat de Domnul însuşi să fie un adevărat apostol, este fără îndoială Paul din Tars. Istoria lui Paul, cel mai mare misionar dintre toate timpurile, scoate în evidenţă, din multe puncte de vedere, care este legătura dintre vocaţie şi misiune. Acuzat de adversarii lui că nu este autorizat la apostolat, el face apel în mod repetat tocmai la vocaţia primită direct de la Domnul (cf. Rom 1,1; Gal 1,11-12.15-17).

4. La început, ca şi în continuare, ceea ce-i “constrânge” pe apostoli (cf. 2Cor 5,14) este întotdeauna “iubirea lui Cristos”. Ca slujitori fideli ai Bisericii, docili faţă de acţiunea Duhului Sfânt, nenumăraţi misionari, în decursul secolelor, au mers pe urmele primilor discipoli. Conciliul Vatican II afirmă: “Deşi îndatorirea de a răspândi credinţa îi revine oricărui ucenic al lui Cristos, Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei care îi vrea să fie cu el şi să-i trimită să propovăduiască neamurilor (cf. Mc 3,13-15)” (Decretul Ad gentes, 23). De fapt, iubirea lui Cristos trebuie comunicată fraţilor cu exemplele şi cuvintele; cu toată viaţa. “Vocaţia specială a misionarilor ad vitam – a scris veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea – îşi păstrează toată validitatea: ea reprezintă paradigma angajării misionare a Bisericii, care are nevoie mereu de dăruiri radicale şi totale, de impulsuri noi şi temerare” (Enciclica Redemptoris missio, 66).

5. Între persoanele care se dedică total slujirii evangheliei sunt în mod deosebit preoţii chemaţi să împartă cuvântul lui Dumnezeu, să administreze sacramentele, în special Euharistia şi reconcilierea, dedicaţi slujirii celor mai mici, bolnavilor, celor suferinzi, săracilor şi celor care trec prin momente dificile în regiunile pământului unde sunt, uneori, mulţimi care încă şi astăzi nu au avut o adevărată întâlnire cu Isus Cristos. Lor misionarii le duc prima vestire a iubirii sale răscumpărătoare. Statisticile dau mărturie că numărul celor botezaţi creşte în fiecare an graţie acţiunii pastorale a acestor preoţi, consacraţi în întregime mântuirii fraţilor. În acest context, trebuie să avem recunoştinţă specială pentru “preoţii fidei donum, care cu competenţă şi dăruire generoasă zidesc comunitatea vestindu-i cuvântul lui Dumnezeu şi frângând pâinea vieţii, fără a precupeţi energii în slujba misiunii Bisericii. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru atâţia preoţi care au suferit până la sacrificiul vieţii pentru a-l sluji pe Cristos… Este vorba de mărturii emoţionante care pot să inspire atâţia tineri să-l urmeze la rândul lor pe Cristos şi să-şi ofere viaţa lor pentru alţii, găsind astfel viaţa cea adevărată” (Exortaţia apostolică Sacramentum caritatis, 26). Aşadar, prin preoţii săi, Isus devine prezent între oamenii de astăzi, până în colţurile cele mai îndepărtate ale pământului.

6. Dintotdeauna în Biserică există apoi mulţi bărbaţi şi femei care, mişcaţi de acţiunea Duhului Sfânt, aleg să trăiască evanghelia în mod radical, practicând voturile de castitate, sărăcie şi ascultare. Această ceată de călugări şi de călugăriţe, care aparţin nenumăratelor institute de viaţă contemplativă şi activă, “au avut până acum şi au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii” (Decretul Ad gentes, 40). Cu rugăciunea lor continuă şi comunitară, călugării cu viaţă contemplativă mijlocesc neîncetat pentru toată omenirea; cei cu viaţă activă, cu multipla lor acţiune caritativă, duc tuturor mărturia vie a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu. Cât priveşte aceşti apostoli ai timpului nostru, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a spus: “Graţie consacrării lor călugăreşti, ei sunt prin excelenţă voluntari şi liberi de a lăsa toate şi de a merge să vestească evanghelia până la marginile lumii. Ei sunt întreprinzători şi apostolatul lor este adesea marcat de o originalitate, o genialitate care constrâng la admiraţie. Sunt generoşi: adesea se află în avanposturile misiunii şi asumă cele mai mari riscuri pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa lor. Da, într-adevăr, Biserica le datorează mult” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 69).

7. În afară de aceasta, pentru ca Biserica să poată continua să desfăşoare misiunea încredinţată ei de Cristos şi să nu lipsească evanghelizatorii de care lumea are nevoie, este necesar ca în comunităţile creştine să nu dispară niciodată o educaţie constantă la credinţă a copiilor şi adulţilor; este necesar să se menţină viu în credincioşi un simţ activ de responsabilitate misionară şi de participare solidară cu popoarele pământului. Această conştiinţă trebuie alimentată prin predică şi cateheză, liturgie şi o formare constantă la rugăciune; trebuie crescută prin exercitarea primirii, a carităţii, a însoţirii spirituale, a reflecţiei şi a discernământului, ca şi printr-un plan pastoral în care atenţia faţă de vocaţii să fie parte integrantă.

8. Numai într-un teren bine cultivat din punct de vedere spiritual înfloresc vocaţiile la preoţia ministerială şi la viaţa consacrată. De fapt, comunităţile creştine, care trăiesc intens dimensiunea misionară a misterului Bisericii, niciodată nu vor tinde să se gândească numai la ele însele. Misiunea, ca mărturie a iubirii divine, devine deosebit de eficace atunci când este împărtăşită în mod comunitar, “pentru ca lumea să creadă” (cf. In 17,21). Darul vocaţiilor este darul pe care Biserica îl invocă în fiecare zi de la Duhul Sfânt. Ca şi la începuturile sale, adunată în jurul Fecioarei Maria, regina apostolilor, comunitatea eclezială învaţă de la ea să implore de la Domnul înflorirea de noi apostoli care să ştie să trăiască în ei acea credinţă şi acea iubire care sunt necesare pentru misiune.

9. În timp ce încredinţez această reflecţie tuturor comunităţilor ecleziale, ca să şi-o însuşească şi mai ales să scoată din ea stimulent pentru rugăciune, încurajez angajarea celor care lucrează cu credinţă şi generozitate în slujba vocaţiilor şi din inimă trimit formatorilor, cateheţilor şi tuturor, în special tinerilor care sunt pe drumul vocaţional, o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 3 decembrie 2007