A XLIII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii
Vocaţia în misterul Bisericii
Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii
7 mai 2006

Veneraţi fraţi întru episcopat,
Iubiţi fraţi şi surori,

Celebrarea apropiatei Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii îmi oferă ocazia pentru a invita întregul popor al lui Dumnezeu să reflecteze asupra temei Vocaţia în misterul Bisericii. Apostolul Paul scrie: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos… întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1,3-5). Înainte de întemeierea lumii, înainte de venirea noastră la existenţă, Tatăl ceresc ne-a ales personal, pentru a ne chema să intrăm în relaţie filială cu el, prin Isus, Cuvântul întrupat, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Murind pentru noi, Isus ne-a introdus în misterul iubirii Tatălui, iubire care îl învăluie total şi pe care el ne-o oferă tuturor. În acest mod, uniţi cu Isus, care este capul, noi formăm un singur trup, Biserica.

Povara de două milenii de istorie îngreunează perceperea noutăţii misterului fascinant al adopţiunii divine, care este în centrul învăţăturii sfântului Paul. Tatăl, aminteşte apostolul, “ne-a făcut cunoscut misterul voinţei sale după planul binevoitor…: să fie reunite toate lucrurile” (Ef 1,9-10). Şi adaugă, nu fără entuziasm: “Ştim că el le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,28-29). Perspectiva este cu adevărat fascinantă: suntem chemaţi să trăim ca fraţi şi surori ai lui Isus, să ne simţim fii şi fiice ai aceluiaşi Tată. Este un dar care răstoarnă orice idee şi proiect exclusiv umane. Mărturisirea credinţei adevărate deschide larg minţile şi inimile spre misterul inepuizabil al lui Dumnezeu, care pătrunde existenţa umană. Ce să spunem atunci despre ispita, foarte puternică în zilele noastre, de a ne simţi autosuficienţi până acolo încât să ne închidem în faţa planului misterios al lui Dumnezeu faţă de noi? Iubirea Tatălui, care se revelează în persoana lui Cristos, ne interpelează.

Pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu şi a porni la drum nu este necesar să fim deja perfecţi. Ştim că sentimentul propriului păcat a permis fiului rătăcitor să întreprindă calea de întoarcere şi să experimenteze astfel bucuria reconcilierii cu Tatăl. Fragilităţile şi limitele umane nu reprezintă un obstacol, cu condiţia să contribuie la a ne face tot mai conştienţi de faptul că avem nevoie de harul răscumpărător al lui Cristos. Aceasta este experienţa sfântului Paul care destăinuia: “Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12,9). În misterul Bisericii, trup mistic al lui Cristos, puterea divină a iubirii schimbă inima omului, făcând-o să comunice fraţilor iubirea lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor atâţia bărbaţi şi femei, transformaţi de iubirea divină, au consacrat propriile existenţe pentru cauza împărăţiei. Deja pe malurile Mării Galileii, mulţi s-au lăsat cuceriţi de Isus: erau în căutarea vindecării trupului sau a spiritului şi au fost atinşi de puterea harului său. Alţii au fost aleşi personal de el şi au devenit apostolii săi. De asemenea, găsim persoane, ca Maria Magdalena şi alte femei, care l-au urmat din proprie iniţiativă, doar din iubire, dar, asemenea discipolului Ioan, au ocupat şi ele un loc special în inima sa. Aceşti bărbaţi şi aceste femei, care au cunoscut prin Cristos misterul iubirii Tatălui, reprezintă mulţimea de vocaţii prezente din totdeauna în Biserică. Model al celui care este chemat să mărturisească în mod deosebit iubirea lui Dumnezeu este Maria, mama lui Isus, asociată în mod direct, în pelerinajul său de credinţă, la misterul Întrupării şi al Răscumpărării.

În Cristos, capul Bisericii, care este trupul său, toţi creştinii formează “un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestească faptele măreţe ale aceluia care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9). Biserica este sfântă, chiar dacă membrii săi au nevoie să fie purificaţi, pentru a face în aşa fel încât sfinţenia, dar al lui Dumnezeu, să poată străluci în ei până la strălucirea sa deplină. Conciliul Vatican II scoate în evidenţă chemarea universală la sfinţenie, afirmând că “aceia care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi” (Lumen gentium, 40). În cadrul acestei chemări universale, Cristos, marele preot, în grija sa faţă de Biserică, cheamă apoi, în toate generaţiile, persoane care se îngrijesc de poporul său; îndeosebi, el cheamă la slujirea preoţească bărbaţi care să exercite o funcţie paternă, al cărei izvor este în însăşi paternitatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,15). Misiunea preotului în Biserică este de neînlocuit. Prin urmare, chiar dacă în unele regiuni se înregistrează un număr mic de clerici, nu trebuie să dispară niciodată certitudinea că Isus Cristos continuă să trezească bărbaţi, care, asemenea apostolilor, părăsind orice altă ocupaţie, se dedică total celebrării tainelor sfinte, predicării evangheliei şi slujirii pastorale. În exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea a scris în această privinţă: “Relaţia preotului cu Isus Cristos şi, în el, cu Biserica sa se înscrie în însăşi fiinţa preotului, în virtutea consacrării-ungerii sale sacramentale şi în acţiunea sa, adică în misiunea sau slujirea sa. În special, «preotul ministru este slujitorul lui Cristos prezent în Biserica mister, comuniune şi misiune. Datorită faptului că participă la ‘ungerea’ şi la ‘misiunea’ lui Cristos, el poate prelungi în Biserică rugăciunea sa, cuvântul său, jertfa, acţiunea sa mântuitoare. Aşadar, este slujitorul Bisericii mister pentru că actualizează semnele ecleziale şi sacramentale ale prezenţei lui Cristos înviat»” (nr. 16).

O altă vocaţie specială, care ocupă un loc de cinste în Biserică, este chemarea la viaţa consacrată. După exemplul Mariei din Betania, care “stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui” (Lc 10,39), mulţi bărbaţi şi multe femei se consacră urmării totale şi exclusive a lui Cristos. Deşi desfăşoară diferite servicii în domeniul formării umane şi al îngrijirii celor săraci, în învăţământ sau în asistenţa bolnavilor, nu consideră aceste activităţi ca scop principal al vieţii lor, deoarece, aşa cum bine subliniază Codul de drept canonic, “contemplarea realităţilor divine şi unirea asiduă cu Dumnezeu în rugăciune să fie cea dintâi şi principala îndatorire a tuturor călugărilor” (can. 663, § 1). Şi în exortaţia apostolică Vita consecrata Ioan Paul al II-lea nota: “În tradiţia Bisericii profesiunea călugărească este considerată ca o aprofundare unică şi rodnică a consacrării baptismale întrucât, prin ea, unirea intimă cu Cristos inaugurată deja la Botez se dezvoltă pentru a fi darul unei conformări pe care profesiunea sfaturilor evanghelice o exprimă şi o realizează mai complet” (nr. 30).

Amintindu-ne de recomandarea lui Isus: “Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini” (Mt 9,37), simţim în mod viu necesitatea de a ne ruga pentru vocaţiile la preoţie şi la viaţa consacrată. Nu surprinde faptul că, acolo unde oamenii se roagă cu fervoare, înfloresc vocaţiile. Sfinţenia Bisericii depinde în mod esenţial de unirea cu Cristos şi de deschiderea la misterul harului care lucrează în inima credincioşilor. Pentru aceasta, aş vrea să invit toţi credincioşii să cultive o relaţie intimă cu Cristos, învăţătorul şi păstorul poporului său, imitând-o pe Maria, care păstra în suflet misterele divine şi le medita cu sârguinţă (cf. Lc 2,19). Împreună cu ea, care ocupă un loc central în misterul Bisericii, ne rugăm:

O Tată, fă să răsară între creştini
numeroase şi sfinte vocaţii la preoţie,
care să menţină vie credinţa
şi să păstreze amintirea recunoscătoare a Fiului tău Isus
prin predicarea cuvântului său
şi administrarea sacramentelor,
cu care tu reînnoieşti încontinuu pe credincioşii tăi.

Dă-ne slujitori sfinţi ai altarului tău,
care să fie păzitori atenţi şi zeloşi ai Euharistiei,
sacramentul darului suprem al lui Cristos
pentru răscumpărarea lumii.

Cheamă slujitori ai milostivirii tale,
care, prin sacramentul Reconcilierii
să răspândească bucuria iertării tale.

Fă, o Tată, ca Biserica să primească cu bucurie
numeroasele inspiraţii ale Duhului Fiului tău
şi, docilă faţă de învăţăturile sale,
să se îngrijească de vocaţiile la slujirea preoţească
şi la viaţa consacrată.

Susţine pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi,
pe cei consacraţi şi pe toţi cei botezaţi în Cristos,
pentru ca să îndeplinească în mod fidel misiunea lor
în slujba evangheliei.

Îţi cerem aceasta prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Marie, regina apostolilor, roagă-te pentru noi!
Vatican, 5 martie 2006

Benedictus pp. XVI