A XL-a Zi Mondială a Păcii

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

1 ianuarie 2007

1. La începutul noului an, aş vrea să ajungă la guvernanţii şi responsabilii naţiunilor, ca şi la toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, urarea mea de pace. O adresez, îndeosebi, celor care se află în durere şi în suferinţă, celui care trăieşte ameninţat de violenţa sau de forţa armelor sau, călcat în picioare în demnitatea sa, aşteaptă propria răscumpărare umană şi socială. O adresez copiilor, care cu nevinovăţia lor îmbogăţesc omenirea cu bunătate şi cu speranţă şi, cu durerea lor, ne stimulează să devenim cu toţii făcători de dreptate şi de pace. Tocmai gândindu-mă la copii, în special la cei al căror viitor este compromis de exploatarea şi de răutatea adulţilor lipsiţi de scrupule, am voit, cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii, ca atenţia să se concentreze asupra temei: Persoana umană, inima păcii. De fapt, sunt convins că respectând persoana se promovează pacea şi construind pacea se pun premisele pentru un umanism integral autentic. În felul acesta se pregăteşte un viitor senin pentru noile generaţii.

Persoana umană şi pacea: dar şi îndatorire

2. Sfânta Scriptură afirmă: “Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27). Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitatea de persoană; nu este numai ceva, ci este cineva, capabil să se cunoască, să se posede, să se dăruiască liber şi să intre în comuniune cu alte persoane. În acelaşi timp, el este chemat, prin har, la o alianţă cu Creatorul său, ca să-i ofere un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu poate să-l dea în locul său [1]. În această perspectivă minunată se înţelege misiunea încredinţată fiinţei umane de a se maturiza pe sine însuşi în capacitatea de iubire şi de a face să progreseze lumea, reînnoind-o în dreptate şi în pace. Cu o sinteză eficace sfântul Augustin învaţă: “Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi” [2]. De aceea este necesar pentru toate fiinţele umane să cultive conştiinţa aspectului dublu de dar şi de îndatorire.

3. Şi pacea este în acelaşi timp un dar şi o îndatorire. Dacă este adevărat că pacea între indivizi şi popoare – capacitatea de a trăi unii alături de alţii legând raporturi de dreptate şi de solidaritate – reprezintă o angajare care nu ştie ce este pauza, este adevărat, ba chiar este mai adevărat, şi că pacea este dar al lui Dumnezeu. De fapt, pacea este caracteristica acţiunii divine, care se manifestă atât în crearea unui univers ordonat şi armonios cât şi în răscumpărarea omenirii care are nevoie să fie recuperată din dezordinea păcatului. Aşadar, creaţia şi răscumpărarea oferă cheia de lectură care introduce la înţelegerea sensului existenţei noastre pe pământ. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, adresându-se Adunării Generale a Naţiunilor Unite la 5 octombrie 1995, avea să spună că noi “nu trăim într-o lume iraţională sau lipsită de sens [...]; există în ea o logică morală care luminează existenţa umană şi face posibil dialogul dintre oameni şi dintre popoare” [3]. “Gramatica” transcendentă, adică ansamblul de reguli ale acţiunii individuale şi ale raportării reciproce a persoanelor conform dreptăţii şi solidarităţi, este înscrisă în conştiinţe, în care se oglindeşte planul înţelept al lui Dumnezeu. Aşa cum am voit să reafirm recent, “noi credem că la origine este Cuvântul veşnic, raţiunea şi nu iraţionalitatea” [4]. Deci pacea este şi o îndatorire care angajează pe fiecare la un răspuns personal coerent cu planul divin. Criteriul din care trebuie să se inspire acest răspuns nu poate să fie decât respectarea “gramaticii” scrise în inima omului de Creatorul său divin.

În această perspectivă, normele dreptului natural nu trebuie să fie considerate ca nişte directive care se impun din exterior, ca şi cum ar constrânge libertatea omului. Dimpotrivă, ele trebuie să fie acceptate ca o chemare de a realiza în mod fidel planul divin universal înscris în natura fiinţei umane. Conduşi de aceste norme, popoarele – în cadrul respectivelor culturi – pot astfel să se apropie de misterul mai mare, care este misterul lui Dumnezeu. De aceea, recunoaşterea şi respectarea legii naturale constituie şi astăzi marea bază pentru dialogul dintre credincioşii din diferitele religii şi dintre credincioşi şi necredincioşi. Acesta este un mare punct de întâlnire şi deci bază fundamentală pentru o pace autentică.

Dreptul la viaţă şi la libertatea religioasă

4. Obligaţia respectului faţă de demnitatea oricărei persoane umane, în a cărei natură se oglindeşte imaginea Creatorului, are ca şi consecinţă că nu se poate dispune de persoana umană după propria plăcere. Cel care se bucură de mai mare putere politică, tehnologică, economică, nu se poate folosi de ea pentru a încălca drepturile celorlalţi mai puţin înzestraţi. De fapt, pe respectarea drepturilor tuturor se întemeiază pacea. Conştientă de aceasta, Biserica se angajează în apărarea drepturilor fundamentale ale oricărei persoane. Îndeosebi, ea revendică respectarea vieţii şi a libertăţii religioase a fiecăruia. Respectarea dreptului la viaţă în orice fază a ei stabileşte un punct stabil de importanţă decisivă: viaţa este un dar de care subiectul nu dispune în mod complet. La fel, afirmarea dreptului la libertatea religioasă pune fiinţa umană în raport cu un principiu transcendent care îl sustrage de la acţiunea arbitrară a omului. Dreptul la viaţă şi la libera exprimare a propriei credinţe în Dumnezeu nu este sub puterea omului. Pacea are nevoie să se stabilească o graniţă clară între ceea ce este disponibil şi ceea ce nu este: astfel vor fi evitate amestecări inacceptabile în acel patrimoniu de valori care este propriu al omului ca atare.

5. Cât priveşte dreptul la viaţă, este necesar să se denunţe călcarea în picioare a acestuia care se face în societatea noastră: alături de victimele conflictelor armate, ale terorismului şi ale celor mai diferite forme de violenţă, există morţile tăcute provocate de foamete, de avort, de experimentele făcute pe embrioni şi de eutanasie. Cum să nu vedem în toate acestea un atentat la adresa păcii?

Avortul şi experimentele pe embrioni constituie negarea directă a atitudinii de primire faţă de celălalt care este indispensabilă pentru a instaura raporturi de pace durabile. Apoi, cât priveşte libera exprimare a propriei credinţe, un alt simptom îngrijorător de lipsă a păcii în lume este reprezentat de dificultăţile pe care atât creştinii cât şi adepţii altor religii le întâlnesc adesea în mărturisirea în mod public şi liber a propriilor convingeri religioase. Vorbind în mod special despre creştini, trebuie să spun cu durere că ei nu numai că sunt uneori împiedicaţi; în unele state sunt chiar persecutaţi şi chiar recent au trebuit să se înregistreze episoade tragice de violenţă crudă. Există regimuri care impun tuturor o unică religie, în timp ce regimuri indiferente alimentează nu o persecuţie violentă, ci o derâdere culturală sistematică faţă de credinţele religioase. În orice caz, nu este respectat un drept uman fundamental, cu repercusiuni grave asupra convieţuirii paşnice. Aceasta nu poate decât să promoveze o mentalitate şi o cultură negativă pentru pace.

Egalitatea de natură a tuturor persoanelor

6. La originea multor tensiuni care ameninţă pacea sunt desigur multele inegalităţi nedrepte încă prezente în mod tragic în lume. Între ele, deosebit de periculoase sunt, pe de o parte, inegalităţile în accesul la bunuri esenţiale, cum sunt hrana, apa, casa, sănătatea; pe de altă parte, inegalităţile persistente între bărbat şi femeie în exercitarea drepturilor umane fundamentale.

Constituie un element de importanţă primară pentru construirea păcii recunoaşterea egalităţii esenţiale între persoanele umane, care provine din demnitatea lor transcendentă comună. Egalitatea la acest nivel este deci un bine al tuturor înscris în acea “gramatică” naturală, care se poate deduce din proiectul divin al creaţiei; un bine care nu poate să fie neglijat sau dispreţuit fără a provoca repercusiuni apăsătoare de care este pusă în pericol pacea. Lipsurile foarte grave de care suferă multe populaţii, în special din continentul african, sunt la originea unor revendicări violente şi constituie de aceea o rană teribilă provocată păcii.

7. Şi consideraţia insuficientă faţă de condiţia femeii introduce factori de instabilitate în ţesutul social. Mă gândesc la exploatarea femeilor tratate ca obiecte şi la multele forme de respect faţă de demnitatea lor; mă gândesc – în context diferit – şi la viziunile antropologice persistente în unele culturi, care rezervă femeii o plasare şi mai puternic supusă acţiunii arbitrare a bărbatului, cu consecinţe dăunătoare pentru demnitatea sa de persoană şi pentru exercitarea aceloraşi libertăţi fundamentale. Nu ne putem face iluzii că pacea este asigurată până când nu sunt depăşite şi aceste forme de discriminare, care lezează demnitatea personală, înscrisă de Creator în orice fiinţă umană [5].

“Ecologia păcii”

8. Ioan Paul al II-lea scrie în scrisoarea enciclică Centesimus annus: “Nu numai pământul a fost dat de către Dumnezeu omului, care trebuie să-l folosească respectând intenţia originară de bun, conform căreia i-a fost dăruit; dar omul a fost dăruit sieşi de către Dumnezeu şi de aceea trebuie să respecte structura naturală şi morală cu care a fost înzestrat” [6]. Răspunzând la acest mandat, încredinţat lui de către Creator, omul, împreună cu semenii săi, poate da viaţă unei lumi de pace. Alături de ecologia naturii există, aşadar, o ecologie pe care am putea-o numi “umană”, care la rândul său cere o “ecologie socială”. Şi aceasta presupune faptul că omenirea, dacă îndrăgeşte pacea, trebuie să ţină cont tot mai mult de conexiunile existente între ecologia naturală, adică respectarea naturii, şi ecologia umană. Experienţa demonstrează că orice atitudine lipsită de respect faţă de ambient provoacă daune convieţuirii umane, şi invers. Apare tot mai clar o legătură de nedespărţit între pace şi creaţie şi pacea dintre oameni. Şi una şi cealaltă presupun pacea cu Dumnezeu. Poezia-rugăciune a sfântului Francisc, cunoscută şi “Cântarea fratelui soare”, constituie un exemplu minunat – mereu actual – al aceste multiforme ecologii a păcii.

9. Ne ajută să înţelegem cât de strânsă este această legătură între o ecologie şi alta problema în fiecare zi mai gravă a alimentărilor energetice. În aceşti ani, nouă naţiuni au intrat cu elan în producţia industrială, mărind necesităţile energetice. Acest lucru provoacă o goană după resurse disponibile care nu se poate compara cu situaţiile precedente. Între timp, în unele regiuni ale planetei se trăieşte încă în condiţii de mare înapoiere, în care dezvoltarea este practic blocată şi din cauza creşterii preţurilor energiei. Ce va fi cu aceste populaţii? Ce fel de dezvoltare sau de nedezvoltare le va fi impusă de lipsa alimentărilor energetice? Ce nedreptăţi şi antagonisme va provoca goana după sursele de energie? Şi cum vor reacţiona cei care sunt excluşi din această goană? Sunt întrebări care scot în evidenţă faptul că respectarea naturii este strâns legată de necesitatea de a crea între oameni şi între naţiuni raporturi atente la demnitatea persoanei şi capabile să satisfacă necesităţile sale autentice. Distrugerea ambientului, o folosire improprie şi egoistă a ei şi acapararea violentă a resurselor pământului generează rupturi, conflicte şi războaie, tocmai pentru că sunt rodul unui concept inuman de dezvoltare. De fapt, o dezvoltare care s-ar limita la aspectul tehnico-economic, neglijând dimensiunea morală-religioasă, nu ar fi o dezvoltare umană integrală şi, pentru că este unilaterală, ar ajunge să sporească mereu capacităţile destructive ale omului.

Viziuni reductive ale omului

10. Prin urmare este urgentă, chiar şi în cadrul actualelor dificultăţi şi tensiuni internaţionale, angajarea pentru a da viaţă unei ecologii umane care să favorizeze creşterea “pomului păcii”. Pentru a încerca o asemenea activitate este necesar să ne lăsăm călăuziţi de o viziune a persoanei neviciată de prejudecăţi ideologice şi culturale sau de interese politice şi economice, care să incite la ură şi la violenţă. E de înţeles ca viziunile despre om să varieze în diferitele culturi. În schimb ceea ce nu se poate admite este ca să fie cultivate concepţii antropologice care poartă în sine germenul contrapoziţiei şi al violenţei. La fel de inacceptabile sunt concepţiile despre Dumnezeu care stimulează nesuportarea faţă de proprii semeni şi recurgerea la violenţă împotriva lor. Acesta este un punct care trebuie reafirmat cu claritate: un război în numele lui Dumnezeu nu poate fi acceptat niciodată! Când o anumită concepţie despre Dumnezeu este la originea unor fapte criminale, este semn că acea concepţie s-a transformat deja în ideologie.

11. Însă astăzi pacea nu este pusă în discuţie numai de conflictul dintre viziunile reductive despre om, adică dintre ideologii. Este pusă în discuţie şi de indiferenţa faţă de ceea ce constituie adevărata natură a omului. De fapt, mulţi contemporani neagă existenţa unei naturi umane specifice şi astfel fac posibile cele mai extravagante interpretări ale structurilor esenţiale ale fiinţei umane. Şi aici este necesară claritatea: o viziune “slabă” despre persoană, care lasă loc oricărei concepţii chiar excentrice, favorizează pacea numai în mod aparent. În realitate împiedică dialogul autentic şi deschide calea spre intervenţia unor impuneri autoritare, ajungând astfel să lase însăşi persoana lipsită de apărare şi, prin urmare, pradă uşoară a asupririi şi a violenţei.

Drepturile umane şi organizaţiile internaţionale

12. O pace adevărată şi stabilă presupune respectarea drepturilor omului. Însă dacă aceste drepturi se întemeiază pe o concepţie slabă despre persoană, cum să nu ajungă şi ele să fie slăbite? Aici apare clar insuficienţa profundă a unei concepţii relativiste despre persoană, când este vorba de a-i justifica şi a-i apăra drepturile. Aporia în acest caz este clară: drepturile sunt propuse ca absolute, însă fundamentul care se propune pentru ele este doar relativ. Trebuie să ne uimim dacă, în faţa exigenţelor “incomode” puse de un drept sau altul, poate să se ridice cineva să-l conteste sau să-i decidă cantonarea? Numai dacă sunt înrădăcinate în instanţele obiective ale naturii dăruite omului de către Creator, drepturile atribuite lui pot să fie afirmate fără teamă de dezminţire. De altfel, este clar că drepturile omului implică asupra sa şi obligaţii. Bine spune, în acest sens, Mahatma Gandhi: “Gangele drepturilor coboară din Himalaia obligaţiilor”. Numai făcând claritate cu privire la aceste principii de fond, drepturile umane, astăzi supuse la atacuri continue, pot să fie apărate în mod corespunzător. Fără această claritate, se ajunge să se folosească aceeaşi expresie “drepturi umane” tocmai subînţelegând subiecte foarte diferite între ele: pentru unii, persoana umană marcată cu demnitate permanentă şi cu drepturi valide mereu, pretutindeni şi pentru oricine; pentru alţii, o persoană cu demnitate care se schimbă şi cu drepturi mereu negociabile: în conţinuturi, în timp şi în spaţiu.

13. La tutelarea drepturilor umane fac referinţă constantă organismele internaţionale şi, îndeosebi, Organizaţia Naţiunilor Unite, care cu Declaraţia universală din anul 1948 şi-a fixat, ca misiune fundamentală, promovarea drepturilor omului. La această Declaraţie se priveşte ca la un fel de angajare morală asumată de întreaga omenire. Acest lucru are un adevăr profund al său mai ales dacă drepturile descrise în Declaraţie sunt considerate că au fundament nu doar în decizia adunării care le-a aprobat, ci în însăşi natura omului şi în demnitatea sa inalienabilă de persoană creată de Dumnezeu. De aceea, este important ca organismele internaţionale să nu piardă din vedere fundamentul natural al drepturilor omului. Aceasta îi va feri de pericolul, din păcate mereu latent, de a aluneca spre o interpretare a lor numai pozitivistă. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, organismele internaţionale ar fi lipsite de autoritatea necesară pentru a desfăşura rolul de apărători ai drepturilor fundamente ale persoanei şi ale popoarelor, principală justificare a existenţei şi acţiunii lor.

Dreptul internaţional umanitar şi dreptul intern al statelor

14. Pornind de la conştiinţa că există drepturi umane inalienabile legate cu natura comună a oamenilor, a fost elaborat un drept internaţional umanitar, la a cărui respectare statele s-au angajat chiar şi în caz de război. Însă, din păcate, acesta nu a avut realizare coerentă, făcând abstracţie de trecut, în unele situaţii de război care au avut loc recent. De exemplu, aşa s-a întâmplat în conflictul care timp de mai mult luni a avut ca teatru Libanul de Sud, unde obligaţia de a proteja şi ajuta victimele nevinovate şi de a nu implica populaţia civilă a fost în mare parte neglijată. Situaţia dureroasă din Liban şi noua configurare a conflictelor, mai ales de când ameninţarea teroristă a pus în acţiune inedite modalităţi de violenţă, cer comunităţii internaţionale să reafirme dreptul internaţional umanitar şi să-l aplice la toate situaţiile de conflict armat de astăzi, inclusiv cele care nu sunt prevăzute de dreptul internaţional în vigoare. În afară de aceasta, plaga terorismului cere o aprofundată reflecţie cu privire la limitele etice care sunt inerente folosirii instrumentelor de astăzi de tutelare a siguranţei naţionale. De fapt, tot mai des, conflictele nu sunt declarate, mai ales atunci când le dezlănţuie grupuri teroriste hotărâte să ajungă la scopurile lor cu orice mijloc. În faţa scenariilor tulburătoare din aceşti ultimi ani, statele nu pot să nu simtă necesitatea de a-şi da reguli mai clare, capabile să contrasteze în mod eficace deriva dramatică la care asistăm. Războiul reprezintă mereu un insucces pentru comunitatea internaţională şi o gravă pierdere de umanitate. Cu toate acestea, când se ajunge la război, trebuie măcar ocrotite principiile esenţiale de umanitate şi valorile care stau la baza oricărei convieţuiri civile, stabilind norme de comportament care să-i limiteze cât mai mult posibil daunele şi să tindă să uşureze suferinţele civililor şi ale tuturor victimelor conflictelor [7].

15. Un alt element care provoacă mare nelinişte este voinţa, manifestată recent de unele state, de a se dota cu arme nucleare. A rezultat ulterior mai accentuat climatul răspândit de nesiguranţă şi de frică faţă de o posibilă catastrofă atomică. Acest lucru duce sufletele înapoi în timp, la neliniştile istovitoare ale perioadei aşa-numitului “război rece”. După acea perioadă se spera că pericolul atomic a fost definitiv îndepărtat şi că omenirea putea în sfârşit să răsufle uşurată. În acest sens, cât de actual apare avertismentul Conciliului Vatican II: “Orice acţiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor oraşe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi, crimă ce trebuie condamnată cu tărie şi fără ezitare” [8]. Din păcate, umbre ameninţătoare continuă să se adune la orizontul omenirii. Calea pentru a asigura un viitor de pace pentru toţi este reprezentată nu numai de acorduri internaţionale pentru neproliferarea armelor nucleare, ci şi de angajarea de a urmări cu hotărâre diminuarea lor şi desfiinţarea lor definitivă. Să nu se lase nimic neîncercat pentru a ajunge, prin tratative, la obţinerea acestor obiective! Este în joc destinul întregii familii umane!

Biserica în ocrotirea transcendenţei persoanei umane

16. În sfârşit, doresc să adresez un apel urgent poporului lui Dumnezeu, pentru ca fiecare creştin să se simtă angajat să fie neobosit făcător de pace şi apărător îndârjit al demnităţii persoanei umane şi al drepturilor sale inalienabile. Recunoscător Domnului pentru că l-a chemat să aparţină Bisericii sale care, în lume, este “semn şi pavăză a caracterului transcendent al persoanei umane” [9], creştinul nu va înceta să implore de la el binele fundamental al păcii care are atâta relevanţă în viaţa fiecăruia. De asemenea, el va simţi mândria de a sluji cu dăruire generoasă cauza păcii, mergând în întâmpinarea fraţilor, în special a celor care, în afară de faptul că îndură sărăcie şi privaţiuni, sunt lipsiţi şi de acest preţios bine. Isus ne-a revelat că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi că vocaţia cea mai mare a oricărei persoane este iubirea. În Cristos noi putem găsi motivele supreme ca să devenim apărători fermi ai demnităţii umane şi constructori curajoşi ai păcii.

17. Să nu dispară niciodată contribuţia fiecărui credincios la promovarea unui adevărat umanism integral, conform învăţăturilor din scrisorile enciclice Populorum progressio şi Sollicitudo rei socialis, a căror împlinire a 40 de ani şi a 20 de ani le vom celebra anul acesta. Reginei păcii, mamei lui Isus Cristos “pacea noastră” (Ef 2,14), încredinţez rugăciunea mea insistentă pentru întreaga omenire la începutul anului 2007, la care privim – chiar şi în pericole şi probleme – cu inimă plină de speranţă. Maria să ne arate în Fiul său calea păcii şi să lumineze ochii noştri, pentru ca să ştim să recunoaştem chipul său în chipul oricărei persoane umane, inima păcii!

Vatican, 8 decembrie 2006.

Papa Benedict al XVI-lea

Note
1 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 357.
2 Sermo 169, 11, 13: PL 38, 923.
3 Nr. 3.
4 Omilia la Islinger Feld din Regensburg (12 septembrie 2006).
5 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare adresată episcopilor din Biserica Catolică despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume (31 mai 2004), nr. 15-16.
6 Nr. 38.
7 În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice a dictat criterii foarte severe şi precise: cf. nr. 2307-2317.
8 Const. past. Gaudium et spes, nr. 80.
9 Conc. Ecum. Vat. II, ibid., nr. 76.