A XXXIX-a Zi Mondială a Păcii
Pacea este în adevăr
Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2006

1. Cu Mesajul tradiţional pentru Ziua Mondială a Păcii, la începutul noului an, doresc să ajungă o urare plină de iubire la toţi bărbaţii şi femeile din lume, îndeosebi le cei care suferă din cauza violenţei şi a conflictelor armate. Este o urare plină de speranţă pentru o lume mai senină, în care să crească numărul celor care, individual sau în mod comunitar, se angajează să parcurgă căile dreptăţii şi ale păcii.

2. Înainte de toate, aş vrea să aduc un prinos de recunoştinţă predecesorilor mei, marilor papi Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, luminaţi făcători de pace. Animaţi de spiritul fericirilor, ei au ştiu să citească în numeroasele evenimente istorice, care au marcat pontificatele lor, intervenţia providenţială a lui Dumnezeu, care nu uită niciodată de destinele neamului omenesc. De mai multe ori, ca mesageri neobosiţi ai evangheliei, ei au invitat fiecare persoană să pornească din nou de la Dumnezeu pentru a putea promova o convieţuire paşnică în toate regiunile pământului. Pe urma acestei învăţături preanobile se încadrează şi primul meu mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii: cu el, doresc încă o dată să confirm voinţa fermă a Sfântului Scaun de a continua slujirea cauzei păcii.

Însuşi numele de Benedict, pe care l-am luat în ziua alegerii mele la catedra lui Petru, vrea să indice angajarea mea convinsă în favoarea păcii. De fapt, am voit să mă refer atât la sfântul patron al Europei, inspirator al unei civilizaţii paşnice în întregul continent, cât şi la papa Benedict al XV-lea, care a condamnat Primul Război Mondial ca “măcel inutil”¹ şi s-a străduit ca să fie recunoscute de toţi motivaţiile superioare ale păcii.

3. Tema reflecţiei din anul acesta – “Pacea este în adevăr” – exprimă convingerea că, acolo unde şi când omul se lasă luminat de splendoarea adevărului, el întreprinde, aproape în mod natural, drumul păcii. Constituţia pastorală Gaudium et spes a Conciliului Vatican II, încheiat în urmă cu 40 de ani, afirmă că omenirea nu va reuşi “să construiască o lume cu adevărat mai umană pentru toţi oamenii şi pe tot pământul, dacă oamenii nu se vor întoarce cu toţii, cu suflet reînnoit, la adevărul păcii”². Dar ce semnificaţii vrea să amintească expresia “adevărul păcii”? Pentru a răspunde în mod adecvat la această întrebare, trebuie ţinut cont de faptul că pacea nu poate să fie redusă la simpla absenţă a conflictelor armate, ci trebuie să fie înţeleasă ca “rod al ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei Întemeietor”, o ordine care “trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită”³. Ca rezultat al unei ordini plănuite şi voite de iubirea lui Dumnezeu, pacea are un propriu adevăr intrinsec şi invincibil şi corespunde “dorinţei şi speranţei care trăiesc în noi în mod indestructibil”⁴.

4. Schiţată în felul acesta, pacea se configurează ca dar ceresc şi har divin, care cere, la toate nivelurile, exercitarea celei mai mari responsabilităţi, aceea de a conforma – în adevăr, în dreptate, în libertate şi în iubire – istoria umană cu ordinea divină. Atunci când lipseşte adeziunea la ordinea transcendentă al lucrurilor, precum şi respectarea acelei “gramatici” a dialogului care este legea morală universală, scrisă în inima omului⁵, atunci când este îngreunată şi împiedicată dezvoltarea integrală a persoanei şi tutelarea drepturilor sale fundamentale, atunci când atâtea popoare sunt constrânse să îndure nedreptăţi şi inegalităţi intolerabile, cum se mai poate spera în realizarea binelui păcii? De fapt, dispar acele elemente esenţiale care dau formă adevărului acestui bun al păcii. Sfântul Augustin a descris pacea “tranquillitas ordinis“⁶, liniştea ordinii, adică acea situaţie care permite, în definitiv, să se respecte şi să se realizeze în mod deplin adevărul omului.

5. Aşadar, cine şi ce anume poate să împiedice realizarea păcii? În acest sens, Sfânta Scriptură scoate în evidenţă în prima sa carte, Geneza, minciuna, rostită la începutul istoriei de fiinţa cu limba despicată în două, considerată de evanghelistul Ioan ca “tatăl minciunii” (In 8,44). Minciuna este şi unul dintre păcatele pe care îl aminteşte Biblia în ultimul capitol din ultima sa carte, Apocalipsul, pentru a semnala excluderea mincinoşilor din Ierusalimul ceresc: “Afară… oricine iubeşte şi practică minciuna” (22,15). De minciună este legată drama păcatului cu consecinţele sale perverse care au cauzat şi continuă cauzeze efecte devastatoare în viaţa indivizilor şi a naţiunilor. Este suficient să ne gândim la ce s-a întâmplat în secolul trecut, când sisteme ideologice şi politice aberante au mistificat în mod programat adevărul şi au dus la exploatarea şi la suprimarea unui număr impresionant de bărbaţi şi de femei, exterminând chiar întregi familii şi comunităţi. După aceste experienţe, cum să nu fim îngrijoraţi în mod serios în faţa minciunilor din timpul nostru, care sunt ca un cadru pentru scenarii de moarte ameninţătoare în multe regiuni ale lumii? Căutarea autentică a păcii trebuie să pornească de la convingerea că problema adevărului şi a minciunii îl interesează pe fiecare bărbat şi pe fiecare femeie, şi este decisivă pentru un viitor paşnic al planetei noastre.

6. Pacea este dorinţa de nesuprimat prezentă în inima oricărei persoane, dincolo de identităţile culturale specifice. Tocmai din această cauză, fiecare trebuie să se simtă angajat în slujba unui bine aşa de preţios, muncind pentru ca să nu se strecoare nici o formă de falsitate care să polueze raporturile. Toţi oamenii aparţin unicei şi aceleiaşi familii. Evidenţierea exasperată a propriilor diferenţe contrastează cu acest adevăr de fond. Trebuie recuperată convingerea că toţi avem acelaşi destin, în ultimă instanţă transcendent, pentru a putea valoriza cât mai bine propriile diferenţe istorice şi culturale, fără a ne opune, ci a ne coordona cu cei care aparţin altor culturi. Aceste adevăruri simple fac posibilă pacea; ele pot fi înţelese cu uşurinţă, ascultând propria inimă cu puritate de intenţii. Atunci pacea apare într-un mod nou: nu ca o simplă absenţă a războiului, ci ca o convieţuire a fiecărui cetăţean într-o societate guvernată de dreptate, în care se realizează pe cât posibil binele şi pentru fiecare membru al societăţii. Adevărul păcii îi cheamă pe toţi să cultive relaţii rodnice şi sincere, stimulează la căutarea şi parcurgerea căilor iertării şi reconcilierii, la a fi transparenţi în raporturi şi fideli faţă de cuvântul dat. Îndeosebi, discipolul lui Cristos, care se simte ispitit de rău şi pentru aceasta simte că are nevoie de intervenţia eliberatoare a Învăţătorului divin, i se adresează lui cu încredere, ştiind bine că “el nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui” (1Pt 2,22; cf. Is 53,9). De fapt, Isus s-a definit adevărul în persoană şi, vorbind în viziune vizionarului din Apocalips, a declarat aversiunea totală faţă de “oricine iubeşte şi practică minciuna” (22,15). El dezvăluie adevărul deplin al omului şi al istoriei. Cu puterea harului său este posibil să fim în adevăr şi să trăim din adevăr, pentru că numai el este total sincer şi fidel. Isus este adevărul care ne dă pacea.

7. Adevărul păcii trebuie să aibă valoare şi să impună reflecţia sa de lumină şi atunci când există situaţia tragică a războiului. Părinţii de la Conciliul Vatican II, în constituţia dogmatică Gaudium et spes, subliniază că “dacă, din nefericire, a izbucnit un război, nu înseamnă că totul este îngăduit între părţile adverse”⁷. Comunitatea internaţională s-a dotat cu un drept internaţional umanitar pentru a limita la maximum, mai ales pentru populaţiile civile, consecinţele devastatoare ale războiului. În multe circumstanţe şi în diferite modalităţi, Sfântul Scaun a exprimat sprijinul său faţă de acest drept umanitar, încurajându-i respectarea şi actualizarea imediată, convins fiind că există, chiar şi în război, adevărul păcii. Dreptul internaţional umanitar trebuie menţionat între exprimările cele mai fericite şi eficace ale exigenţelor care provin din adevărul păcii. Tocmai pentru aceasta, respectarea acestui drept se impune ca o obligaţie pentru toate popoarele. Trebuie apreciată valoarea lui şi trebuie garantată aplicarea sa corectă, actualizând-o cu norme precise, capabile să facă faţă scenariilor schimbătoare ale actualelor conflicte armate, ca şi folosirii armamentelor tot mai noi şi mai sofisticate.

8. Gândul meu recunoscător se îndreaptă spre organizaţiile internaţionale şi spre cei care cu efort zilnic acţionează pentru aplicarea dreptului internaţional umanitar. Cum aş putea să uit aici pe atâţia soldaţi angajaţi în delicate operaţiuni de rezolvare a conflictelor şi de restabilire a condiţiilor necesare pentru realizarea păcii? Doresc să le amintesc şi lor cuvintele Conciliului Vatican II: “Aceia care se dedică slujirii patriei în viaţa militară, să se considere slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor, şi, dacă îşi îndeplinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menţinerea păcii”⁸. Pe acest front exigent se plasează acţiunea pastorală a ordinariatelor militare din Biserica Catolică: atât spre ordinarii militarii cât şi spre capelanii militari se îndreaptă încurajarea mea de a rămâne, în orice situaţie şi ambient, evanghelizatori fideli ai adevărului păcii.

9. În zilele noastre, adevărul păcii continuă să fie compromis şi negat, în mod dramatic, de terorism, care, cu ameninţările şi actele sale criminale, este în măsură să ţină lumea în stare de nelinişte şi de nesiguranţă. Predecesorii mei, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, au intervenit de mai multe ori pentru a denunţa responsabilitatea teribilă a teroriştilor şi pentru a condamna nebunia planurilor lor de moarte. De fapt, aceste planuri sunt inspirate de un nihilism tragic şi cutremurător, pe care papa Ioan Paul al II-lea îl descria cu aceste cuvinte: “Cel care ucide cu acte teroriste cultivă sentimente de dispreţ faţă de omenire, manifestând disperare faţă de viaţă şi faţă de viitor: în această perspectivă, totul poate să fie dispreţuit şi distrus”⁹. Nu numai nihilismul, ci şi fanatismul religios, astăzi denumit des fundamentalism, poate să inspire şi să alimenteze propuneri şi gesturi teroriste. Intuind încă de la început pericolul devastator pe care îl reprezintă fundamentalismul, Ioan Paul al II-lea l-a contestat în mod dur, avertizând în ceea ce priveşte pretenţia de a impune cu violenţă, în loc de a propune acceptării libere a altora, propria convingere cu privire la adevăr. El scria: “A pretinde să impui altora cu violenţe ceea ce se consideră că este adevărul înseamnă a viola demnitatea fiinţei umane şi, în definitiv, a-l ataca pe Dumnezeu, a cărui imagine este omul”¹⁰.

10. După cum se vede, nihilismul şi fundamentalismul fanatic se raportează în mod greşit la adevăr: nihiliştii neagă existenţa oricărui adevăr, fundamentaliştii au pretenţia că pot să-l impună cu forţa. Chiar dacă au origini diferite şi chiar dacă sunt manifestări care se înscriu în contexte culturale diferite, nihilismul şi fundamentalismul sunt unite de un dispreţ periculos faţă de om şi faţă de viaţa sa şi, în ultimă analiză, faţă de însuşi Dumnezeu. De fapt, la baza acestui rezultat tragic este, în definitiv, răsturnarea adevărului deplin al lui Dumnezeu: nihilismul îi neagă existenţa şi prezenţa providenţială în istorie; fundamentalismul îi desfigurează chipul iubitor şi milostiv, înlocuindu-l cu idoli făcuţi după propria imagine. Analizând motivele fenomenului contemporan al terorismului, este de dorit ca, în afară de motivaţiile cu caracter politic şi social, să se ţină cont şi de cele mai profunde motivaţii culturale, religioase şi ideologice.

11. În faţa riscurilor pe care omenirea le trăieşte în această epocă a noastră, este de datoria tuturor catolicilor să intensifice, în orice parte a lumii, vestirea şi mărturia “evangheliei păcii”, proclamând că recunoaşterea adevărului deplin al lui Dumnezeu este condiţie prealabilă şi indispensabilă pentru consolidarea adevărului păcii. Dumnezeu este iubire care mântuieşte, Tată iubitor care doreşte să-i vadă pe fii săi cum se recunosc fraţi între ei, implicaţi în mod responsabil ca să pună diferitele talente în slujba binelui comun al familiei umane. Dumnezeu este izvor inepuizabil al speranţei care dă sens vieţii personale şi colective. Dumnezeu, numai Dumnezeu, face eficace orice operă de bine şi de pace. Istoria a demonstrat pe larg că a face război împotriva lui Dumnezeu pentru a-l extirpa din inima oamenilor duce omenirea, înfricoşată şi sărăcită, spre acţiuni care nu au viitor. Acest lucru trebuie să-i facă pe cei care cred în Cristos să devină martori convingători ai lui Dumnezeu care este în mod inseparabil adevăr şi iubire, punându-se în slujba păcii, într-o amplă colaborare ecumenică şi cu celelalte religii, ca şi cu toţi oamenii de bunăvoinţă.

12. Privind la actualul context mondial, putem să înregistrăm cu plăcere câteva semnale promiţătoare în drumul construirii păcii. De exemplu, mă gândesc la scăderea numerică a conflictelor armate. Este vorba, desigur, de paşi încă timizi pe cărarea păcii, însă deja în măsură să prospecteze un viitor de seninătate mai mare, îndeosebi pentru populaţii greu încercate din Palestina, Ţara lui Isus, şi pentru locuitorii din unele regiuni din Africa şi din Asia, care aşteaptă de mulţi ani încheierea pozitivă a căilor de pacificare şi de reconciliere. Sunt semnale mângâietoare, care cer să fie confirmate şi consolidate printr-o acţiune unită şi neobosită, mai ales din partea comunităţii internaţionale şi a organismelor sale, care au datoria de a preveni conflictele şi de a le soluţiona paşnic pe cele existente.

13. Însă toate acestea nu trebuie să ducă la un optimism naiv. De fapt, nu se poate uita că, din păcate, continuă conflicte fratricide sângeroase şi războaie devastatoare care seamănă lacrimi şi moarte în vaste zone ale pământului. Există situaţii în care conflictul, care pâlpâie ca un foc sub cenuşă, poate din nou să izbucnească provocând distrugeri de suprafeţe imprevizibile. Autorităţile care, în loc să facă tot ceea ce le stă în putere pentru a promova în mod eficace pacea, alimentează în cetăţeni sentimente de ostilitate faţă de alte naţiuni, se împovărează cu o responsabilitate foarte gravă: pun în situaţie de risc, în regiuni aflate în situaţii deosebit de speciale, echilibrele delicate obţinute cu preţul unor negocieri muncite, contribuind astfel să facă mai nesigur şi ceţos viitorul omenirii. Apoi, ce să mai spunem despre guvernele care se bazează pe armele nucleare pentru a garanta siguranţa ţărilor lor? Împreună cu nenumărate persoane de bunăvoinţă, se poate afirma că această perspectivă, în afară de faptul că este macabră, este cu totul amăgitoare. De fapt, într-un război nuclear nu ar fi învingători, ci numai victime. Adevărul păcii cere ca toţi – fie guverne care în mod declarat sau ocult posedă arme nucleare, fie cele care intenţionează să-şi procure – să schimbe împreună direcţia prin acţiuni clare şi ferme, orientându-se spre o progresivă şi concordată dezarmare nucleară. Resursele economisite în felul acesta vor putea fi folosite în proiecte de dezvoltare în folosul tuturor locuitorilor şi în primul rând al celor mai săraci.

14. În acest sens, nu pot să nu fie înregistrate cu tristeţe datele unor creşteri îngrijorătoare a cheltuielilor militare şi a comerţului de arme tot mai prosper, în timp ce zace în mlaştina unei cvasigenerale indiferenţe procesul politic şi juridic promovat de comunitatea internaţională pentru a întări drumul dezarmării. Ce viitor de pace va fi posibil dacă se continuă să se investească în producţia de arme şi în căutarea menită să dezvolte noi arme? Dorinţa care se înalţă din adâncul inimii este ca mereu comunitatea internaţională să regăsească curajul şi înţelepciunea de a relansa în manieră convinsă şi unită dezarmarea, aplicând concret dreptul la pace, care aparţine oricărui om şi oricărui popor. Angajându-se în salvgardarea binelui păcii, diferitele organisme ale comunităţii internaţionale vor putea regăsi acea autoritate care este indispensabilă pentru a face credibile şi incisive iniţiativele lor.

15. Cei dintâi care vor avea avantaj dintr-o acţiune hotărâtă pentru dezarmare vor fi ţările sărace, care reclamă pe bună dreptate, după atâtea promisiuni, realizarea concretă a dreptului la dezvoltare. Un atare drept a fost afirmat în mod solemn şi în recenta Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a celebrat în acest an a 60-a aniversare a întemeierii sale. Biserica Catolică, recunoscând propria încredere în această organizaţie internaţională, îi doreşte o reînnoire instituţională şi operativă care să o facă în stare să răspundă la noile exigenţe ale epocii de astăzi, marcată de vastul fenomen al globalizării. Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie să devină un instrument tot mai eficient în promovarea în lume a valorilor dreptăţii, solidarităţii şi păcii. La rândul său, Biserica, fidelă faţă de misiunea primită de la Întemeietorul său, nu încetează să proclamă pretutindeni “evanghelia păcii”. Fiind animată de convingerea solidă că aduce o slujire indispensabilă celor care se dedică pentru promovarea păcii, ea aminteşte tuturor că, pentru a fi autentică şi durabilă, pacea trebuie să fie construită pe stânca adevărului lui Dumnezeu şi a adevărului omului. Numai acest adevăr poate să sensibilizeze sufletele pentru dreptate, să le deschidă spre iubire şi solidaritate, să-i încurajeze pe toţi să lucreze pentru o omenire cu adevărat liberă şi solidară. Da, numai pe acest adevăr al lui Dumnezeu şi al omului se sprijină temeliile unei păci autentice.

16. În încheierea acestui mesaj, aş vrea, acum, să mă adresez îndeosebi celor care cred în Cristos, pentru a reînnoi invitaţia adresată lor de a deveni discipoli atenţi şi disponibili ai Domnului. Ascultând evanghelia, iubiţi fraţi şi surori, învăţăm să întemeiem pacea pe adevărul unei existenţe zilnice inspirate din porunca iubirii. Este necesar ca fiecare comunitate să se angajeze într-o intensă şi capilară operă de educare şi de mărturie care să facă să crească în fiecare conştiinţa urgenţei de a descoperi tot mai profund adevărul păcii. În acelaşi timp, cer să se intensifice rugăciunea, pentru că pacea este înainte de toate dar al lui Dumnezeu care trebuie implorat fără încetare. Graţie ajutorului divin, cu siguranţă va fi mai convingătoare şi luminătoare vestirea şi mărturia adevărului păcii. Să ne îndreptăm cu încredere şi abandonare filială privirea spre Maria, mama principelui păcii. La începutul acestui nou an îi cerem să ajute întregul popor al lui Dumnezeu să fie în orice situaţie făcător de pace, lăsându-se luminat de adevărul care ne face liberi (cf. In 8,32). Fie ca, prin mijlocirea sa, omenirea să poată creşte în aprecierea acestui bine fundamental şi să se angajeze în a consolida prezenţa sa în lume, pentru a încredinţa un viitor mai senin şi mai sigur generaţiilor care vor veni.

Vatican, 8 decembrie 2005.

Benedict al XVI-lea

Note
[1] Apel adresat şefilor popoarelor beligerante (1 august 1917): AAS 9 (1917) 423.
[2] Nr. 77.
[3] Ibidem, nr. 78.
[4] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2004, 9.
[5] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Cea de-a 50-a Adunare Generală a Naţiunilor Unite (5 octombrie 1995), 3.
[6] De civitate Dei, XIX, 13.
[7] Nr. 79.
[8] Ibidem.
[9] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2002, 6.
[10] Ibidem.