A LXXXII-a Zi Mondială a Misiunilor

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
19 octombrie 2008

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor, aş vrea să vă invit să reflectăm asupra urgenţei care rămâne de a vesti evanghelia şi în acest timp al nostru. Mandatul misionar continuă să fie o prioritate absolută pentru toţi cei botezaţi, chemaţi să fie “slujitori şi apostoli ai lui Isus Cristos” la acest început de mileniu. Veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, afirma deja în Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi că “a evangheliza este harul, vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă” (nr. 14). Ca model al acestei angajări apostolice, îmi place să-l indic în mod deosebit pe sfântul Paul, apostolul neamurilor, pentru că anul acesta celebrăm un jubileu special dedicat lui. Este Anul Paulin, care ne oferă oportunitatea de a familiariza cu acest măreţ apostol, care a avut vocaţia de a proclama neamurilor evanghelia, după cum îi prevestise Domnul: “Mergi, pentru că eu te trimit departe, între păgâni” (Fap 22,21). Cum să nu profităm de oportunitatea oferită de acest jubileu special Bisericilor locale, comunităţilor creştine şi fiecărui credincios, pentru a răspândi până la marginile lumii vestirea evangheliei, puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred în el (Rom 1,16)?

1. Omenirea are nevoie de eliberare

Omenirea are nevoie să fie eliberată şi răscumpărată. Însăşi creaţia – spune sfântul Paul – suferă şi nutreşte speranţa de a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19-22). Aceste cuvinte sunt adevărate şi în lumea de astăzi. Creaţia suferă. Omenirea suferă şi aşteaptă adevărata libertate, aşteaptă o lume diferită, mai bună; aşteaptă “răscumpărarea”. Şi în fond ştie că această lume nouă aşteptată presupune un om nou, presupune “fii ai lui Dumnezeu”. Să vedem mai îndeaproape situaţia lumii de astăzi. Panorama internaţională, dacă, pe de o parte, prezintă perspective de dezvoltare economică şi socială promiţătoare, pe de altă parte, oferă atenţiei noastre câteva preocupări puternice în ceea ce priveşte însuşi viitorul omului. Violenţa, nu în puţine cazuri, marchează relaţiile dintre indivizi şi popoare; sărăcia oprimă milioane de locuitori; discriminările şi uneori chiar persecuţiile pentru motive rasiale, culturale şi religioase, determină atâtea persoane să fugă din ţările lor pentru a căuta în altă parte refugiu şi ocrotire; progresul tehnologic, atunci când nu are ca scop demnitatea şi binele omului, nici nu este îndreptat spre o dezvoltare solidară, îşi pierde potenţialitatea de factor de speranţă şi, din contra, riscă să înteţească dezechilibrele şi nedreptăţile deja existente. În afară de asta, există o ameninţare constantă în ceea ce priveşte raportul om-ambient datorat folosirii fără discernământ a resurselor, cu repercusiuni asupra însăşi sănătăţii fizice şi mintale a fiinţei umane. Apoi viitorul omului este pus în pericol de atentatele la viaţa lui, atentate care capătă diferite forme şi modalităţi.

În faţa acestui scenariu “suntem apăsaţi de nelinişte, oscilând între speranţă şi angoasă” (Constituţia Gaudium et spes, 4) şi îngrijoraţi ne întrebăm: Ce va fi cu omenirea şi cu creaţia? Există speranţă pentru viitor sau, mai bine zis, există un viitor pentru omenire? Şi cum va fi acest viitor? Răspunsul la aceste întrebări ne vine nouă celor care credem din evanghelie. Cristos este viitorul nostru şi, aşa cum am scris în Scrisoarea enciclică Spe salvi, evanghelia sa este comunicare care “schimbă viaţa”, dăruieşte speranţa, deschide larg poarta întunecată a timpului şi luminează viitorul omenirii şi al universului (cf. nr. 2).

Sfântul Paul a înţeles bine că numai în Cristos omenirea poate să găsească răscumpărare şi speranţă. De aceea simţea stimulantă şi urgentă misiunea de “a vesti promisiunea vieţii în Cristos Isus” (2Tim 1,1), “speranţa noastră” (1Tim 1,1), pentru ca toate neamurile să poată participa la aceeaşi moştenire şi să fie părtaşe de promisiune prin intermediul evangheliei (cf. Ef 3,6). Era conştient că, lipsită de Cristos, omenirea este “fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume (Ef 2,12) – fără speranţă pentru că este fără Dumnezeu” (Spe salvi, 3). De fapt, “cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, deşi poate avea speranţe multiple, în fond este fără speranţă, fără marea speranţă care susţine toată viaţa (Ef 2,12)” (ivi, 27).

2. Misiunea este chestiune de iubire

Aşadar este o datorie urgentă pentru toţi a-l vesti pe Cristos şi mesajul său mântuitor. “Vai mie – afirma sfântul Paul – dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Pe drumul Damascului el a experimentat şi a înţeles că răscumpărarea şi misiunea sunt lucrare a lui Dumnezeu şi a iubirii sale. Iubirea lui Cristos l-a făcut să străbată drumurile Imperiului Roman ca vestitor, apostol, propovăduitor, învăţător al evangheliei, pentru care se proclama “ambasador în lanţuri” (Ef 6,20). Caritatea divină l-a făcut “totul pentru toţi, ca să-i câştige măcar pe unii” (1Cor 9,22). Privind la experienţa sfântului Paul, înţelegem că activitatea misionară este răspuns la iubirea cu care ne iubeşte Dumnezeu. Iubirea lui ne răscumpără şi ne stimulează spre missio ad gentes; este energia spirituală capabilă să facă să crească în familia umană armonia, dreptatea, comuniunea între persoane, rase şi popoare, la care aspiră toţi (cf. Enciclica Deus caritas est, 12). De aceea, Dumnezeu, care este iubire, conduce Biserica spre frontierele omenirii şi-i cheamă pe evanghelizatori să soarbă “din acel prim izvor originar care este Isus Cristos, din a cărui inimă străpunsă izvorăşte iubirea lui Dumnezeu” (Deus caritas est, 7). Numai din acest izvor se pot lua atenţia, tandreţea, compasiunea, primirea, disponibilitatea, interesul faţă de problemele oamenilor şi toate celelalte virtuţi necesare mesagerilor evangheliei pentru a părăsi toate şi a se dedica total şi necondiţionat răspândirii parfumului carităţii lui Cristos în lume.

3. A evangheliza mereu

În timp ce rămâne necesară şi urgentă prima evanghelizare în destule regiuni din lume, numărul redus al clerului şi lipsa de vocaţii îndurerează astăzi diferite dieceze şi institute de viaţă consacrată. Este important de a reafirma că, şi în prezenţa dificultăţilor crescânde, mandatul lui Cristos de a evangheliza toate neamurile rămâne o prioritate. Nici un motiv nu poate justifica o încetinire sau o oprire momentană a ei, deoarece “mandatul de a-i evangheliza pe toţi oamenii constituie viaţa şi misiunea esenţială a Bisericii” (Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 14). Misiune care “este încă la începuturi şi noi trebuie să ne angajăm cu toate forţele în slujba ei” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Redemptoris missio, 1). Cum să nu ne gândim aici la macedoneanul care, apărut în vis lui Paul, striga: “Treci în Macedonia şi ajută-ne”? Astăzi sunt nenumăraţi aceia care aşteaptă vestirea evangheliei, aceia care sunt însetaţi de speranţă şi de iubire. Cei care se lasă interpelaţi profund de această cerere de ajutor care se ridică din omenire, lasă toate pentru Cristos şi transmit oamenilor credinţa şi iubirea faţă de el! (cf. Spe salvi, 8).

4. “Vai mie dacă nu evanghelizez” (1Cor 9,16)

Iubiţi fraţi şi surori, “duc in altum“! Să înaintăm în larg în marea vastă a lumii şi, urmând invitaţia lui Isus, să aruncăm mrejele fără frică, încrezători în ajutorul său constant. Ne aminteşte sfântul Paul că nu este o laudă a predica evanghelia (cf. 1Cor 9,16), ci o misiune şi o bucurie. Iubiţi fraţi episcopi, urmând exemplul lui Paul, fiecare să se simtă “prizonier al lui Cristos pentru neamuri” (Ef 3,1), ştiind că putem conta în dificultăţi şi în încercări pe forţa care vine de la el. Episcopul este consacrat nu numai pentru dieceza lui, ci pentru mântuirea întregii lumi (cf. Enciclica Redemptoris missio, 63). Asemenea apostolului Paul, este chemat să se îndrepte spre cei de departe care încă nu-l cunosc pe Cristos sau încă nu au experimentat iubirea lui eliberatoare; angajarea lui este de a face misionară toată comunitatea diecezană, contribuind de bunăvoie, în funcţie de posibilităţi, să trimită preoţi şi laici la alte Biserici pentru slujirea de evanghelizare. Missio ad gentes devine astfel principiul unificator şi convergent al întregii sale activităţi pastorale şi caritative.

Voi, dragi preoţi, primii colaboratori ai episcopilor, fiţi păstori generoşi şi evanghelizatori entuziaşti! Nu puţini dintre voi, în aceste decenii, au mers în teritoriile de misiune în urma Enciclicei Fidei donum, de la a cărei apariţie am comemorat cu puţin timp în urmă 50 de ani, şi cu care veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Pius al XII-lea, a dat impuls cooperării dintre Biserici. Am încredere că nu va scădea această tensiune misionară în Bisericile locale, în pofida numărului redus al clerului care îndurerează multe dintre ele.

Şi voi, dragi călugări şi călugăriţe, însemnaţi prin vocaţie de o puternică amprentă misionară, duceţi vestea evangheliei la toţi, în special la cei de departe, printr-o mărturie coerentă a lui Cristos şi o urmare radicală a evangheliei sale.

La răspândirea evangheliei sunteţi chemaţi să luaţi parte, în manieră tot mai relevantă voi toţi, dragi credincioşi laici, care lucraţi în diferitele domenii ale societăţii. Astfel se deschide în faţa voastră un areopag complex şi multiform care trebuie evanghelizat: lumea. Mărturisiţi cu viaţa voastră că toţi creştinii “aparţin unei societăţi noi, spre care se îndreaptă şi care, în pelerinajul lor, este anticipată” (Spe salvi, 4).

5. Concluzie

Iubiţi fraţi şi surori, celebrarea Zilei Mondiale a Misiunilor să vă încurajeze pe toţi să conştientizaţi din nou necesitatea urgentă de a vesti evanghelia. Nu pot să nu prezint cu apreciere vie contribuţia Operelor Misionare Pontificale la acţiunea evanghelizatoare a Bisericii. Le mulţumesc pentru sprijinul pe care-l oferă tuturor comunităţilor, în special celor tinere. Ele sunt un instrument valabil pentru a anima şi a forma în mod misionar poporul lui Dumnezeu şi alimentează comuniunea de persoane şi de bunuri între diferitele părţi ale trupului mistic al lui Cristos. Colecta, care este făcută în Ziua Mondială a Misiunilor în toate parohiile să fie semn de comuniune şi de grijă reciprocă între Biserici. În sfârşit să se intensifice tot mai mult în poporul creştin rugăciunea, mijloc spiritual indispensabil pentru a răspândi printre toate popoarele lumina lui Cristos, “lumină prin excelenţă” care luminează “întunericul istoriei” (Spe salvi, 49). În timp ce încredinţez Domnului munca apostolică a misionarilor, a Bisericilor răspândite în lume şi a credincioşilor angajaţi în diferite activităţi misionare, invocând mijlocirea apostolului Paul şi a Preasfintei Fecioare Maria, “Arca vie a alianţei”, Steaua evanghelizării şi a speranţei, vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 11 mai 2008