A LXXXI-a Zi Mondială a Misiunilor
Toate Bisericile pentru toată lumea

Mesajul Sanctităţii sale Benedict al XVI-lea
pentru Ziua Mondială a Misiunilor
21 octombrie 2007

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia următoarei Zilei Mondiale a Misiunilor aş vrea să invit întregul popor al lui Dumnezeu – păstori, preoţi, călugări, călugăriţe şi laici – la o reflecţie comună asupra urgenţei şi asupra importanţei pe care o are, şi în acest timp al nostru, acţiunea misionară a Bisericii. De fapt, nu încetează să răsune, ca o chemare universală şi un apel din inimă, cuvintele cu care Isus Cristos, răstignit şi înviat, înainte de a se înălţa la cer, a încredinţat apostolilor mandatul misionar: “Aşadar, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duhul, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. Şi a adăugat: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,19-20). În angajanta operă de evanghelizare ne susţine şi ne însoţeşte certitudinea că el, stăpânul secerişului, este cu noi şi conduce fără încetare poporul său. Cristos este izvorul inepuizabil al misiunii Bisericii. În afară de aceasta, anul acesta un motiv ulterior ne stimulează la o reînnoită angajare misionară: de fapt este al 50-lea aniversar al enciclicei slujitorului lui Dumnezeu Pius al XII-lea Fidei donum, cu care a fost promovată şi încurajată cooperarea dintre Biserici pentru misiunea ad gentes.

“Toate Bisericile pentru toată lumea”: aceasta este tema aleasă pentru următoarea Zi Mondială a Misiunilor. Ea invită Bisericile locale din orice continent la o conştiinţă împărtăşită cu privire la necesitatea urgentă de a relansa acţiunea misionară în faţa provocărilor multiple şi grave ale timpului nostru. Desigur, s-au schimbat condiţiile în care trăieşte omenirea şi în aceste decenii a fost făcut un mare efort pentru răspândirea evangheliei, în special începând de la Conciliul al II-lea din Vatican. Totuşi rămâne încă mult de făcut pentru a răspunde la apelul misionar pe care Domnul nu încetează să-l adreseze fiecărui botezat. El continuă să cheme în primul rând Bisericile aşa-numite de veche tradiţie, care în trecut au dat misiunilor, în afară de mijloace materiale, şi un număr consistent de preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dând naştere unei cooperări eficace între comunităţile creştine. Din această cooperare au apărut îmbelşugate roade apostolice atât pentru tinerele Biserici în ţările de misiune, cât şi pentru realităţile ecleziale din care proveneau misionarii. În faţa înaintării culturii secularizate, care uneori pare să pătrundă tot mai mult în societăţile occidentale, de asemenea luând în considerare criza familiei, scăderea vocaţiilor şi progresiva îmbătrânire a clerului, acest Biserici riscă să se închidă în ele însele, să privească cu speranţă redusă spre viitor şi să încetinească efortul lor misionar. Dar tocmai acesta este momentul de a se deschide cu încredere providenţei lui Dumnezeu, care nu părăseşte niciodată poporul său şi care, cu puterea Duhului Sfânt, îl conduce spre împlinirea planului său veşnic de mântuire.

Ca să dedice cu generozitate pentru missio ad gentes păstorul cel bun invită şi Bisericile evanghelizate recent. Chiar dacă întâlnesc multe dificultăţi şi obstacole în dezvoltarea lor, aceste comunităţi sunt în creştere constantă. Unele, din fericire, abundă de preoţi şi de persoane consacrate, dintre care nu puţini, deşi fiind multe necesităţile in loco, sunt totuşi trimişi să desfăşoare slujirea lor pastorală şi slujirea lor apostolică în altă parte, chiar şi în ţările cu veche evanghelizare. Se asistă în felul acesta la un providenţial “schimb de daruri”, care se dovedeşte spre binele întregului trup mistic al lui Cristos. Doresc în mod călduros să se intensifice cooperarea misionară, valorizând potenţialităţile şi carismele fiecăruia. De asemenea, doresc ca Ziua Mondială a Misiunilor să contribuie la conştientizarea tot mai mare a tuturor comunităţilor creştine şi a fiecărui botezat că este universală chemarea lui Cristos de a răspândi împărăţia sa până la marginile planetei. “Biserica este misionară prin natură – scrie Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio – deoarece mandatul lui Cristos nu este ceva contingent şi exterior, ci ajunge la însăşi inima Bisericii. Rezultă că toată Biserica şi fiecare Biserică este invitată la neamuri. Chiar Bisericile mai tinere trebuie să participe cât mai curând şi de fapt la misiunea universală a Bisericii trimiţând şi ele misionari ca să predice pretutindeni în lume evanghelia, chiar dacă suferă de lipsă de cler” (nr. 61).

La cincizeci de ani de la istoricul apel al predecesorului meu Pius al XII-lea cu enciclica Fidei donum pentru o cooperare între Biserici în slujba misiunii, aş vrea să reafirm că vestirea evangheliei continuă să aibă caracteristicile de actualitate şi de urgenţă. În enciclica citată Redemptoris missio, papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, recunoştea că “misiunea Bisericii este mai vastă decât «comuniunea dintre Biserici»; aceasta trebuie să fie orientată mai ales şi în sensul misionarităţii specifice” (nr. 65). Prin urmarea angajarea misionară rămâne, cum s-a reafirmat de mai multe ori, prima slujire pe care Biserica o datorează omenirii de astăzi, pentru a orienta şi a evangheliza transformările culturale, sociale şi etice; pentru a oferi mântuirea lui Cristos omului din timpul nostru, în atâtea părţi ale lumii umilite şi asuprite din cauza sărăciei endemice, a violenţei, a negării sistematice a drepturilor umane.

De la această misiunea universală Biserica nu se poate da înapoi; ea capătă pentru Biserică o forţă obligatorie. Cristos încredinţând în primul rând lui Petru şi apostolilor mandatul misionar, acesta revine astăzi înainte de toate succesorului lui Petru, pe care providenţa divină l-a ales ca fundament vizibil al unităţii Bisericii, şi episcopilor direct responsabili ai evanghelizării atât ca membri ai colegiului episcopal, cât şi ca păstori ai Bisericilor particulare (cf. Redemptoris missio, 63). De aceea, mă adresez păstorilor tuturor Bisericilor, aşezaţi de Domnul la conducerea turmei sale unice, ca să împărtăşească obsesia vestirii şi a răspândirii evangheliei. Tocmai această preocupare l-a făcut pe slujitorul lui Dumnezeu Pius al XII-lea, în urmă cu cincizeci de ani, să facă mai corespunzătoare exigenţelor timpurilor cooperarea misionară. În special în faţa perspectivelor evanghelizări el a cerut comunităţilor de veche evanghelizare să trimită preoţi în sprijinul Bisericilor întemeiate mai recent. Astfel a dat viaţă unui nou “subiect misionar” care, de la primele cuvinte ale enciclicei, a luat tocmai numele de “fidei donum“. El a scris în această privinţă: “Considerând pe de o parte cetele nenumărate de fii ai noştri care, mai ales în ţările cu veche tradiţie creştină, sunt părtaşi de binele credinţei, şi pe de altă parte masa şi mai numeroasă a celor care încă aşteaptă mesajul mântuirii, simţim dorinţa arzătoare de a vă îndemna, fraţi venerabili, să susţineţi cu zelul vostru cauza sfântă a răspândirii Bisericii în lume”. Şi a adăugat: “Să dea Dumnezeu ca în continuare apelul nostru la spiritul misionar să pătrundă mai adânc în inima tuturor preoţilor şi, prin intermediul slujirii lor, să-i înflăcăreze pe toţi credincioşii” (AAS XLIX [1957], 226).

Să-i mulţumim Domnului pentru roadele îmbelşugate obţinute de această cooperare misionară în Africa şi în alte regiuni ale pământului. Cete de preoţi, după ce au părăsit comunităţile de origine, şi-au pus energiile lor apostolice în slujba comunităţilor abia născut pe atunci, în zone de sărăcie şi în curs de dezvoltare. Între ei există mulţi martiri care, la mărturia cuvântului şi la dăruirea apostolică au unit sacrificiul vieţii. Nici nu-i putem uita pe mulţii călugări, călugăriţe şi laici voluntari care, împreună cu preoţii, s-au străduit pentru a răspândi evanghelia până la marginile lumii. Ziua Mondială a Misiunilor să fie ocazie pentru a-i aminti în rugăciune pe aceşti fraţi şi surori în credinţă şi pe cei care continuă să se străduiască în vastul domeniu misionar. Să-i cerem lui Dumnezeu ca exemplul lor să trezească peste tot noi vocaţii şi o reînnoită conştiinţă misionară în poporul creştin. De fapt, orice comunitate creştină se naşte misionară şi tocmai pe baza curajului evanghelizării se măsoară iubirea credincioşilor faţă de Domnul lor. Astfel am putea spune că, pentru fiecare credincios, nu mai este vorba doar de a colabora la activitatea de evanghelizare, ci de a se simţi ei înşişi protagonişti şi coresponsabili ai misiunii Bisericii. Această coresponsabilitate presupune creşterea între comunităţi a comuniunii şi mărirea ajutorului reciproc în ceea ce priveşte atât personalul (preoţi, călugări, călugăriţe şi laici voluntari) cât şi folosirea mijloacelor necesare astăzi pentru a evangheliza.

Iubiţi fraţi şi surori, mandatul misionar încredinţat de Cristos apostolilor ne implică într-adevăr pe toţi. Ziua Mondială a Misiunilor să fie de aceea ocazie propice pentru a-l conştientiza mai mult şi pentru a elabora împreună corespunzătoare itinerare spirituale şi de formare care să favorizeze cooperarea dintre Biserici şi pregătirea de noi misionari pentru răspândirea evangheliei în acest timp al nostru. Totuşi, să nu se uite că prima şi prioritara contribuţie, pe care suntem chemaţi să o oferim acţiunii misionare a Bisericii, este rugăciunea. “Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini – spune Domnul. Rugaţi deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). “În primul rând – scria în urma cu cincizeci de ani papa Pius al XII-lea de venerată amintire – rugaţi-vă deci, fraţi venerabili, rugaţi-vă mai mult. Amintiţi-vă de imensele necesităţi spirituale ale atâtor popoare încă aşa de departe de adevărata credinţă sau aşa de lipsite de ajutoare pentru a persevera în ea” (AAS, cit., pag. 240). Şi îndemna să se înmulţească Liturghiile celebrate pentru misiuni, observând că “acest lucru răspunde la dorinţele Domnului, care iubeşte Biserica sa şi o vrea extinsă şi înfloritoare în toate colţurile pământului” (Ibidem, pag. 239).

Iubiţi fraţi şi surori, reînnoiesc şi eu această invitaţie deosebit de actuală. Să se extindă în fiecare comunitate invocaţia corală către “Tatăl nostru care este în ceruri” pentru ca să vină împărăţia sa pe pământ. Fac apel îndeosebi la copii şi la tineri, tot mai pregătiţi pentru generoase elanuri misionare. Mă adresez celor bolnavi şi celor suferinzi, amintind de valoarea colaborării lor misterioase şi indispensabile la lucrarea mântuirii. Cer persoanelor consacrate şi în special mănăstirilor de clauzură să intensifice rugăciunea lor pentru misiuni. Graţie angajării fiecărui credincios, să se lărgească în toată Biserica reţeaua spirituală a rugăciunii în sprijinul evanghelizării. Fecioara Maria, care a însoţit cu grijă maternă drumul Bisericii care se năştea, să conducă paşii noştri şi în această epocă a noastră şi să ne obţină o nouă Cincizecime (Rusalii) de iubire. Îndeosebi, să ne facă pe toţi conştienţi că suntem misionari, adică trimişi de Domnul să fim martorii săi în orice moment al existenţei noastre. Pe preoţii “fidei donum“, călugării, călugăriţele, laicii voluntari angajaţi pe frontierele evanghelizării, ca şi toţi cei care în diferite moduri se dedică vestirii evangheliei îi asigur de o amintire zilnică în rugăciunea mea, în timp ce împart tuturor cu iubire binecuvântarea apostolică.

Vatican, 27 mai 2007, solemnitatea Rusaliilor

Benedict al XVI-lea