Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării

Iubiţi fraţi şi surori,

Apropiindu-se Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2012, doresc să vă împărtăşesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care, deşi este foarte important, uneori e uitat, şi trebuie reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relaţia dintre tăcere şi cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă şi să se integreze pentru a obţine un dialog autentic şi o apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea şi cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie.

Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spaţiu de ascultare reciprocă şi se poate lega o relaţie umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferinţa, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere derivă, aşadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate şi o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura şi natura relaţiilor interumane. Acolo unde mesajele şi informaţia abundă, tăcerea devine esenţială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relaţia dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtăşirea de opinii ponderate şi pertinente, dând naştere unei adevărate cunoaşteri împărtăşite. De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de “ecosistem” care să ştie să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile şi sunetele.

O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri. Motoarele de căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte. Tăcerea este preţioasă pentru a favoriza discernământul necesar dintre numeroşii stimuli şi multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a recunoaşte şi a focaliza întrebările cu adevărat importante. În lumea, complexă şi variată, a comunicării, iese în evidenţă totuşi atenţia pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale existenţei umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie şi tăcere, care uneori pot fi mai elocvente decât un răspuns grăbit, şi-i pot permite, celui care-şi pune întrebări, să coboare până în străfundurile propriei fiinţe şi să se deschidă spre acea cale de răspuns pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima omului.

Acest flux neîntrerupt de întrebări arată, de fapt, neliniştea fiinţei umane aflată permanent în căutarea de adevăruri, mici sau mari, care să dea sens şi speranţă vieţii. Omul nu se poate mulţumi cu un simplu şi tolerant schimb de opinii şi de experienţe de viaţă sceptice: toţi suntem în căutarea adevărului şi împărtăşim această sete profundă, cu atât mai mult în timpurile noastre în care “atunci când persoanele schimbă informaţii între ele, se oferă deja pe sine, viziunea lor despre lume, speranţele şi idealurile lor” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2011).

Trebuie să acordăm atenţie diferitelor forme de site-uri, aplicaţii şi reţele sociale care-l pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de interogare autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, de meditaţie ori de împărtăşire a Cuvântului lui Dumnezeu. În esenţa mesajelor scurte, care adesea nu sunt mai lungi decât un verset biblic, pot fi exprimate gânduri profunde cu condiţia ca fiecare să cultive propria interioritate. Nu trebuie să ne mire faptul că, în diferite tradiţii religioase, singurătatea şi tăcerea sunt spaţii privilegiate pentru a ajuta persoanele să se regăsească pe sine şi să afle acel Adevăr care dă sens tuturor lucrurilor. Dumnezeul revelaţiei biblice vorbeşte şi fără cuvinte: “Aşa cum arată crucea lui Cristos, Dumnezeu vorbeşte şi prin intermediul tăcerea sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa depărtării Atotputernicului şi Tatălui, este o etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. (…) Tăcerea lui Dumnezeu prelungeşte cuvintele sale precedente. În aceste momente întunecate, el vorbeşte în misterul tăcerii sale” (Exort. ap. postsin. Verbum Domini, 30 septembrie 2010, 21). În tăcerea Crucii e grăitoare elocvenţa iubirii lui Dumnezeu trăită până la jertfa supremă. După moartea lui Cristos, pământul rămâne în tăcere iar în Sâmbăta Sfântă, atunci când “Regele doarme şi Dumnezeu făcut trup îi trezeşte la viaţă pe cei adormiţi de veacuri” (cfr Oficiul lecturilor din Sâmbăta Sfântă), răsună glasul lui Dumnezeu plin de iubire faţă de omenire.

Dacă Dumnezeu îi vorbeşte omului şi prin tăcere, şi omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. “Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplaţie, care ne face să pătrundem în tăcerea lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viaţă Cuvântul, Cuvântul răscumpărător” (Predică, Sfânta Liturghie cu membrii Comisiei Teologice Internaţionale, 6 octombrie 2006). Vorbind despre măreţia lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit şi face astfel loc contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viaţă cu toată forţa sa interioară urgenţa misiunii, necesitatea stringentă de “a comunica ceea ce am văzut şi am auzit”, pentru ca toţi să fie în comuniune cu Dumnezeu (cfr 1In 1,3). Contemplaţia în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simţi suferinţa lui şi a-i oferi lumina lui Cristos, Mesajul său de viaţă, darul iubirii sale depline care mântuieşte.

În contemplarea în tăcere devine şi mai prezent Cuvântul veşnic, prin care a fost creată lumea, şi acel plan al mântuirii pe care Dumnezeu îl împlineşte prin cuvinte şi gesturi de-a lungul întregii istorii a omenirii. Aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II, Revelaţia divină se împlineşte “prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele” (Dei Verbum, 2). Iar acest plan al mântuirii culminează în persoana lui Isus din Nazaret, mijlocitor şi plinătate a întregii Revelaţii. El ne-a făcut cunoscut adevăratul Chip al lui Dumnezeu Tatăl şi prin Crucea şi Învierea sa ne-a făcut să trecem de la robia păcatului şi de la moarte la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Întrebarea fundamentală asupra sensului omului află în Misterul lui Cristos răspunsul capabil să ofere pace neliniştii din inima omului. Din acest Mister ia naştere misiunea Bisericii, şi el este cel care îi îndeamnă pe creştini să devină vestitori ai speranţei şi ai mântuirii, martori ai acelei iubiri care promovează demnitatea omului şi care făureşte dreptatea şi pacea.

Cuvânt şi tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăţa să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea şi cuvântul sunt ambele elementele esenţiale şi integrante ale acţiunii comunicative a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere “ascultă şi face să răsară Cuvântul” (Rugăciune pentru Întâlnirea tinerilor de la Loreto, 1-2 septembrie 2007), îi încredinţez întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuieşte prin mijloacele de comunicare socială.