Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2008

“Cristos, din iubire faţă de voi, s-a făcut sărac” (2Cor 8,9)

Iubiţi fraţi şi surori!

1. În fiecare an, Postul Mare ne oferă o ocazie providenţială pentru a aprofunda sensul şi valoarea vieţii noastre de creştini şi ne stimulează să redescoperim milostivirea lui Dumnezeu pentru ca să devenim, la rândul nostru, mai milostivi faţă de fraţi. În timpul Postului Mare, Biserica se îngrijeşte să propună câteva activităţi specifice care să-i însoţească în mod concret pe credincioşi în acest proces de reînnoire interioară: ele sunt rugăciunea, postul şi pomana. Anul acesta, în obişnuitul mesaj de Postul Mare, doresc să mă opresc pentru o reflecţie asupra practicii pomenii, care reprezintă un mod concret de a veni în ajutorul celui care se află în nevoie şi, în acelaşi timp, un exerciţiu ascetic pentru a ne elibera de alipirea de bunurile pământeşti. Cât este de puternică influenţa bogăţiilor materiale şi cât de netă trebuie să fie hotărârea noastră de a nu le idolatriza, ne-o spune Isus în manieră neîndoielnică: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Lc 16,13). Pomana ne ajută să învingem această ispită constantă, educându-ne să venim în întâmpinarea necesităţilor aproapelui şi să împărţim cu alţii ceea ce avem datorită bunătăţii divine. Acesta este scopul urmărit în cazul colectelor speciale care se fac în favoarea săracilor şi sunt promovate în timpul Postului Mare în multe părţi ale lumii. În felul acesta, la purificarea interioară se adaugă un gest de comuniune eclezială, după cum se întâmpla deja în Biserica primară. Sfântul Paul vorbeşte despre aceasta în scrisorile sale cu privire la colecta în favoarea comunităţii din Ierusalim (cf. 2Cor 8-9; Rom 15,25-27).

2. Conform învăţăturii evanghelice, noi nu suntem proprietari, ci administratori ai bunurilor pe care le avem: deci ele nu trebuie considerate ca proprietate exclusivă, ci ca mijloace prin care Domnul cheamă pe fiecare dintre noi să devină intermediar al providenţei sale faţă de aproapele. Aşa cum aminteşte Catehismul Bisericii Catolice, bunurile materiale îmbracă o valenţă socială, conform principiului destinaţiei lor universale (cf. nr. 2404).

În evanghelie, avertismentul lui Isus faţă de cel care are şi foloseşte numai pentru el bogăţiile pământeşti este clar. În faţa mulţimilor care, lipsite de toate, îndură foamea, cuvintele sfântului Ioan capătă un ton de reproş puternic: “Dacă cineva, având bogăţiile lumii, îl vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Cu elocvenţă mai mare răsună chemarea la împărţire a bunurilor în ţările ale căror populaţie este compusă în majoritate din creştini, fiind şi mai gravă responsabilitatea lor în faţa mulţimilor care suferă din cauza lipsurilor şi a părăsirii. A le ajuta este mai degrabă o îndatorire de dreptate decât un act de caritate.

3. Evanghelia scoate în evidenţă o caracteristică tipică a pomenii creştine: ea trebuie să fie ascunsă. “Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, spune Isus, pentru ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Şi puţin mai înainte spusese că nu trebuie să ne lăudăm cu propriile acţiuni bune, pentru a nu risca să fim privaţi de răsplata cerească (cf. Mt 6,1-2). Grija ucenicului este ca totul să fie spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Isus avertizează: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Aşadar, toate trebuie făcute spre gloria lui Dumnezeu şi nu spre gloria noastră. Această conştiinţă să însoţească, iubiţi fraţi şi surori, fiecare gest de ajutor dat aproapelui, evitându-se să fie transformat într-un mijloc prin care să ne scoatem în evidenţă pe noi înşine. Dacă, în îndeplinirea unei fapte bune, nu avem ca scop gloria lui Dumnezeu şi adevăratul bine al fraţilor, ci urmărim mai degrabă să ni se întoarcă ceva în interes personal sau, pur şi simplu, aplauze, atunci suntem în afara opticii evanghelice. În societatea modernă a imaginii, trebuie să veghem cu atenţie, căci o astfel de ispită revine periodic. Pomana evanghelică nu este simplă filantropie: este mai degrabă o expresie concretă a carităţii, virtute teologală care cere convertire interioară la iubirea faţă de Dumnezeu şi de fraţi, imitându-l pe Isus Cristos care, murind pe cruce, s-a dăruit în întregime pe el însuşi pentru noi. Cum să nu-i mulţumim lui Dumnezeu pentru atâtea persoane care, în tăcere, departe de reflectoarele societăţii mediatice, întreprind acţiuni generoase de susţinere a aproapelui aflat în dificultate tocmai în acest spirit? Foarte puţin foloseşte a dărui altora propriile bunuri, dacă pentru aceasta inima se umflă de mândrie: iată de ce acela care ştie că Dumnezeu “vede în ascuns” şi în ascuns va răsplăti nu caută o recunoaştere umană pentru faptele de milostivire pe care le face.

4. Invitându-ne să examinăm pomana cu o privire mai profundă, care să treacă dincolo de dimensiunea pur materială, Scriptura ne învaţă că este mai multă bucurie în a dărui decât în a primi (cf. Fap 20,35). Atunci când acţionăm cu iubire exprimăm adevărul fiinţei noastre: de fapt, am fost creaţi nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi pentru fraţi (cf. 2Cor 5,15). De fiecare dată când, din iubire faţă de Dumnezeu, ne împărţim bunurile cu aproapele nostru aflat în nevoi, experimentăm faptul că plinătatea vieţii vine din iubire şi totul ni se întoarce ca o binecuvântare în formă de pace, de satisfacţie interioară şi de bucurie. Tatăl ceresc ne răsplăteşte pomenile cu bucuria sa. Mai mult: sfântul Petru indică, între roadele spirituale ale pomenii, iertarea păcatelor: “Dragostea – scrie el – acoperă o mulţime de păcate” (1Pt 4,8). Aşa cum repetă des liturgia din Postul Mare, Dumnezeu ne oferă nouă, păcătoşilor, posibilitatea de a fi iertaţi. Faptul de a împărţi cu cei săraci ceea ce avem ne predispune să primim acest dar. În acest moment mă gândesc la cei care simt povara răului făcut şi, tocmai din această cauză, se simt departe de Dumnezeu, temători şi aproape incapabili să recurgă la el. Pomana, apropiindu-ne unii de alţii, ne apropie de Dumnezeu şi poate deveni instrument de convertire autentică şi reconciliere cu el şi cu fraţii.

5. Pomana educă la generozitatea iubirii. Sfântul Iosif Benedict Cottolengo obişnuia să recomande: “Nu număraţi niciodată monedele pe care le daţi, pentru că eu spun mereu aşa: dacă, dând de pomană, mâna stângă nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă, nici mâna dreaptă nu trebuie să ştie ceea ce face ea însăşi” (Detti e pensieri, Edilibri, nr. 201). În acest sens, este deosebit de semnificativ gestul evanghelic al văduvei care, în lipsurile ei, aruncă în caseta templului “tot ce mai avea la viaţa ei” (Mc 12,44). Moneda ei mică şi nesemnificativă devine un simbol elocvent: această văduvă îi dăruieşte lui Dumnezeu nu din ceea ce-i prisoseşte, nu atât ceea ce are, cât chiar ceea ce este. Pe ea însăşi în întregime.

Acest episod emoţionant este inserat în descrierea zilelor care preced imediat pătimirea şi moartea lui Isus, care, aşa cum notează sfântul Paul, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia lui (cf. 2Cor 8,9); s-a dat în întregime pe sine însuşi pentru noi. Postul Mare ne stimulează să urmăm exemplul lui şi prin intermediul practicării pomenii. La şcoala lui putem învăţa să facem din viaţa noastră un dar în totalitate; imitându-l, reuşim să devenim disponibili, nu atât ca să dăm ceva din ceea ce avem, cât mai ales pe noi înşine. Oare întreaga evanghelie nu se rezumă în unica poruncă a dragostei? Practicarea pomenii în Postul Mare devine, de aceea, un mijloc pentru a aprofunda vocaţia noastră creştină. Atunci când se oferă gratuit pe sine însuşi, creştinul mărturiseşte că nu bogăţia materială dictează legile existenţei, ci iubirea. Ceea ce dă, aşadar, valoare pomenii este iubirea, care inspiră diferite forme de dăruire, în funcţie de posibilităţile şi condiţiile fiecăruia.

6. Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare ne invită să “ne antrenăm” spiritual, şi prin practicarea pomenii, pentru a creşte în dragoste şi a recunoaşte în cei săraci pe însuşi Cristos. În Faptele Apostolilor se relatează că apostolul Petru i-a spus ologului care cerea de pomană la poarta templului: “Argint şi aur nu am, însă ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!” (Fap 3,6). Prin pomană dăruim ceva material, semn al darului şi mai mare ce-l putem oferi altora prin vestirea şi mărturisirea lui Cristos, în numele căruia există viaţa adevărată. De aceea, această perioadă să fie caracterizată de un efort personal şi comunitar de adeziune la Cristos pentru a fi martori ai iubirii sale. Maria, mama şi slujitoarea fidelă a Domnului, să-i ajute pe credincioşi să ducă “lupta spirituală” a Postului Mare înarmaţi cu rugăciunea, cu postul şi cu practicarea pomenii, pentru a ajunge la celebrările sărbătorilor pascale reînnoiţi în spirit. Cu aceste urări, împart bucuros tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 30 octombrie 2007

Benedict al XVI-lea