Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2007

“Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37)

Iubiţi fraţi şi surori!

“Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37). Aceasta este tema biblică pentru a călăuzi anul acesta reflecţia noastră de Postul Mare. Postul Mare este timp propice pentru a învăţa să stăm împreună cu Maria şi Ioan, discipolul preaiubit, alături de cel care pe cruce consumă pentru întreaga omenire sacrificiul vieţii sale (cf. In 19,25). De aceea, să ne îndreptăm privirea cu mai multă intensitate, în acest timp de pocăinţă şi de rugăciune, spre Cristos răstignit care, murind pe Calvar, ne-a revelat pe deplin iubirea lui Dumnezeu. Asupra temei iubirii m-am oprit în enciclica Deus caritas est, scoţând în evidenţă două forme fundamentale ale ei: agape şi eros.

Iubirea lui Dumnezeu: agape şi eros

Termenul agape, prezent de multe ori în Noul Testament, indică iubirea oblativă a celui care caută exclusiv binele celuilalt; în schimb, cuvântul eros denotă iubirea celui care doreşte să posede ceea ce îi lipseşte şi tânjeşte la unirea cu cel iubit. Iubirea cu care Dumnezeu ne înconjoară este fără îndoială agape. De fapt, poate omul să-i dea lui Dumnezeu ceva bun pe care el să nu-l aibă deja? Tot ceea ce creatura umană este şi are este dar divin: aşadar, creatura are nevoie de Dumnezeu în toate. Însă iubirea lui Dumnezeu este şi eros. În Vechiul Testament, Creatorul universului arată spre poporul pe care şi l-a ales o predilecţie care transcende orice motivaţie umană. Profetul Osea exprimă această pasiune divină cu imagini îndrăzneţe ca aceea a iubirii unui bărbat faţă de o femeie adulteră (cf. 3,1-3); la rândul său, Ezechiel, vorbind despre raportul lui Dumnezeu cu poporul lui Israel, nu se teme să folosească un limbaj arzător şi pasionat (cf. 16,1-22). Aceste texte biblice arată că erosul face parte din însăşi inima lui Dumnezeu: Atotputernicul aşteaptă “da”-ul creaturilor sale aşa cum aşteaptă un tânăr mire pe cel al miresei sale. Din păcate, încă de la originile sale omenirea, sedusă de minciunile Celui Rău, s-a închis în faţa iubirii lui Dumnezeu, având iluzia unei autosuficienţe imposibile (cf. Gen 3,1-7). Bazându-se pe sine însuşi, Adam s-a îndepărtat de acel izvor al vieţii care este însuşi Dumnezeu şi a devenit primul dintre “aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Ev 2,15). Însă Dumnezeu nu s-a lăsat învins, dimpotrivă, acel “nu” al omului a fost ca un stimulent decisiv care l-a făcut să-şi manifeste iubirea în toată puterea ei răscumpărătoare.

Crucea revelează plinătatea iubirii lui Dumnezeu

În misterul crucii se revelează în mod deplin puterea irezistibilă a milostivirii Tatălui ceresc. Pentru a recuceri iubirea creaturii sale, el a acceptat să plătească un preţ foarte mare: sângele unicului său Fiu. Moartea, care pentru primul Adam era semn extrem de singurătate şi de neputinţă, s-a transformat astfel în actul suprem de iubire şi de libertate al noului Adam. Aşadar, se poate afirma pe bună dreptate, împreună cu sfântul Maxim Mărturisitorul, că Isus Cristos “a murit, dacă se poate spune aşa, în mod divin, pentru că a murit în mod liber” (Ambigua, 91, 1956). În cruce se manifestă erosul lui Dumnezeu faţă de noi. De fapt eros este – aşa cum se exprimă Pseudo-Dionisie – acea forţă “care nu permite celui care iubeşte să rămână în sine însuşi, ci-l face să se unească cu cel iubit” (De divinis nominibus, IV, 13: PG 3, 712). Ce “eros mai nebun” (N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, 648) este decât cel care l-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se unească cu noi până într-acolo încât să sufere, ca pe ale sale, urmările delictelor noastre?

“Cel pe care l-au străpuns”

Iubiţi fraţi şi surori, să privim la Cristos străpuns pe cruce? El este revelaţia cea mai răscolitoare a iubirii lui Dumnezeu, o iubire în care eros şi agape, departe de a se contrapune, se luminează reciproc. Pe cruce însuşi Dumnezeu cerşeşte iubirea creaturii sale: lui îi este sete de iubirea fiecăruia dintre noi. Apostolul Toma l-a recunoscut pe Isus ca “Domn şi Dumnezeu” atunci când a pus mâna în rana coastei sale. Nu surprinde faptul că, între sfinţi, mulţi au găsit în inima lui Isus expresia cea mai emoţionantă a acestui mister de iubire. Chiar s-ar putea spune că revelarea erosului lui Dumnezeu faţă de om este, în realitate, expresia supremă a lui agape al lui. Într-adevăr, numai iubirea în care se unesc dăruirea gratuită de sine şi dorinţa pasionată de reciprocitate revarsă o beţie care face uşoare sacrificiile cele mai apăsătoare. Isus a spus: “Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Răspunsul pe care Domnul îl doreşte cu ardoare de la noi este înainte de toate ca noi să primim iubirea sa şi să ne lăsăm atraşi de el. Însă a accepta iubirea sa nu este suficient. Trebuie să corespundem acestei iubiri şi să ne dăm silinţa apoi să o comunicăm celorlalţi: Cristos “mă atrage la sine” pentru a se uni cu mine, pentru ca să învăţ să-i iubesc pe fraţi cu însăşi iubirea sa.

Sânge şi apă

“Vor privi la cel pe care l-au străpuns”. Să privim cu încredere la coasta străpunsă a lui Isus, din care ţâşnesc “sânge şi apă” (In 19,34)! Părinţii Bisericii au considerat aceste elemente ca simboluri ale sacramentelor Botezului şi Euharistiei. Cu apa Botezului, graţie acţiunii Duhului Sfânt, ni se deschide intimitatea iubirii trinitare. În drumul din Postul Mare, amintindu-ne de Botezul nostru, suntem îndemnaţi să ieşim din noi înşine pentru a ne deschide, într-o abandonare încrezătoare, la îmbrăţişarea milostivă a Tatălui (cf. Sfântul Ioan Crisostomul, Cateheză, 3,14 şi urm.). Sângele, simbol al iubirii bunului păstor, curge în noi în special în misterul euharistic: “Euharistia ne atrage în actul oblativ al lui Isus… suntem implicaţi în dinamica dăruirii sale” (Enciclica Deus caritas est, 13). Aşadar, să trăim Postul Mare ca pe un timp “euharistic”, în care, primind iubirea lui Isus, să învăţăm să o răspândim în jurul nostru cu orice gest şi cuvânt. A-l contempla pe “acela pe care l-au străpuns” ne va face în felul acesta să deschidem inima celorlalţi recunoscând rănile provocate demnităţii fiinţei umane; îndeosebi ne va face să luptăm împotriva oricărei forme de dispreţuire a vieţii şi de exploatare a persoanei şi să alinăm dramele singurătăţii şi ale abandonării atâtor persoane. Postul Mare să fie pentru orice creştin o reînnoită experienţă a iubirii lui Dumnezeu dăruită nouă în Cristos, iubire pe care în fiecare zi trebuie, la rândul nostru, “să o redăm” aproapelui, mai ales celui care suferă mai mult şi este în nevoie. Numai aşa vom putea participa în mod deplin la bucuria Paştelui. Maria, Maica Iubirii Frumoase, să ne conducă în acest itinerar din Postul Mare, drum de convertire autentică la iubirea lui Cristos. Vouă, iubiţi fraţi şi surori, vă urez un timp al Postului Mare cât mai rodnic şi vă trimit tuturor cu afecţiune o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 21 noiembrie 2006