Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2006

Preaiubiţi fraţi şi surori!

Postul Mare este timpul privilegiat al pelerinajului interior spre cel care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj în care el însuşi ne însoţeşte prin pustiul sărăciei noastre, susţinându-ne în drumul spre bucuria intensă a Paştelui. Şi în “valea întunecată” despre care vorbeşte psalmistul (Ps 23,4), în timp ce ispititorul ne sugerează să disperăm sau să ne punem o speranţă iluzorie în lucrarea mâinilor noastre, Dumnezeu ne păzeşte şi ne susţine. Da, Domnul ascultă şi astăzi strigătul mulţimilor înfometate de bucurie, de pace, de iubire. Ca în orice epocă, ele se simt abandonate. Şi totuşi, chiar şi în dezolarea mizeriei, a singurătăţii, a violenţei şi a foamei, care lovesc fără deosebire bătrâni, adulţi şi copii, Dumnezeu nu permite ca întunericul ororii să stăpânească. Într-adevăr, aşa cum a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, există o “limită divină impusă răului” şi este milostivirea (Memorie şi identitate, 29 şi urm.). În această perspectivă am voit să aşez la începutul acestui mesaj observaţia din evanghelie, conform căreia “Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele” (Mt 9,36). În această lumină aş vrea să mă opresc să reflectez asupra unei chestiuni foarte dezbătute printre contemporanii noştri: chestiunea dezvoltării. Şi astăzi “privirea” emoţionată a lui Cristos nu încetează să se îndrepte spre oameni şi spre popoare. El îi priveşte ştiind că “planul” divin prevede chemarea lor la mântuire. Isus cunoaşte cursele care se opun acestui plan şi i se face milă de mulţimi: decide să le apere de lupi chiar cu preţul vieţii. Cu acea privire Isus îmbrăţişează pe fiecare şi mulţimile şi pe toţi îi încredinţează Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi ca jertfă de ispăşire.

Luminată de acest adevăr pascal, Biserica ştie că, pentru a promova o dezvoltare deplină, este necesar ca “privirea” noastră îndreptată spre om să se măsoare după privirea lui Cristos. De fapt, în nici un mod nu este posibil de a despărţi răspunsul dat necesităţilor materiale şi sociale ale oamenilor de satisfacerea necesităţilor profunde ale inimii lor. Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult în această epocă a noastră de mari transformări, în care percepem în manieră tot mai vie şi urgentă responsabilitatea noastră faţă de săracii din lume. Deja veneratul meu predecesor, papa Paul al VI-lea, identifica în mod precis defecţiunile subdezvoltării ca o sustragere de umanitate. În acest sens, în enciclica Populorum progressio el denunţa “lipsurile materiale ale celor care sunt privaţi de minimul vital şi de lipsurile morale ale celor care sunt mutilaţi de egoism…, structurile asupritoare, fie că provin din abuzurile posesiei şi din cele ale puterii, fie din exploatarea muncitorilor şi din nedreptatea tranzacţiilor” (nr. 21). Ca antidot împotriva acestor rele Paul al VI-lea sugera nu numai “consideraţia mărită a demnităţii celorlalţi, orientarea spre spiritul de sărăcie, cooperarea la binele comun, voinţa de pace”, ci şi “recunoaşterea din partea omului a valorilor supreme şi a lui Dumnezeu, care este izvorul şi sfârşitul lor” (ibidem). Pe această linie, papa nu ezita să propună “mai ales credinţa, dar al lui Dumnezeu primit de buna voinţă a omului, şi unitatea în dragostea lui Cristos” (ibidem). Aşadar, “privirea” lui Cristos îndreptată spre mulţime ne impune să afirmăm adevăratele conţinuturi ale acelui “umanism plenar” care, tot conform lui Paul al VI-lea, constă în “dezvoltarea omului întreg şi a tuturor oamenilor” (ibidem, nr. 42). Pentru aceasta, prima contribuţie pe care Biserica o oferă dezvoltării omului şi a popoarelor nu se reduce, în esenţă, la mijloace materiale sau la soluţii tehnice, ci la vestirea adevărului lui Cristos care educă mereu conştiinţele şi învaţă demnitatea autentică a persoanei şi a muncii, promovând formarea unei culturi care să răspundă cu adevărat la toate întrebările omului.

În faţa teribilelor provocări ale sărăciei din marea parte a omenirii, indiferenţa şi închiderea în propriul egoism sunt într-un contrast intolerabil cu “privirea” lui Cristos. Postul şi pomana, pe care, împreună cu rugăciunea, Biserica le propune în mod special în timpul Postului Mare, sunt ocazie propice pentru a ne conforma acelei “priviri”. Exemplele sfinţilor şi multele experienţe misionare care caracterizează istoria Bisericii constituie lămuriri preţioase cu privire la modul cel mai bun de a susţine dezvoltarea. Şi astăzi, în timpul interdependenţei globale, se poate constata că nici un plan economic, social sau politic nu înlocuieşte acea dăruire de sine pentru celălalt în care se exprimă dragostea. Cel care acţionează conform acestei logici evanghelice trăieşte credinţa ca prietenie cu Dumnezeul întrupat şi, asemenea lui, ia asupra sa necesităţile materiale şi spirituale ale aproapelui. Îl priveşte ca mister incomensurabil, vrednic de infinită grijă şi atenţie. Ştie că acela care nu-l dă pe Dumnul dă prea puţin, aşa cum spunea fericita Tereza de Calcutta: “Prima sărăcie a popoarelor este aceea că nu-l cunosc pe Cristos”. De aceea, trebuie găsit Dumnezeu în chipul milostiv al lui Cristos: fără această perspectivă, o civilizaţie nu se construieşte pe temelii solide.

Graţie bărbaţilor şi femeilor ascultători faţă de Duhul Sfânt, în Biserică au apărut multe opere de caritate, menite să promoveze dezvoltarea: spitale, universităţi, şcoli de formare profesională, microacţiuni. Sunt iniţiative care, mult înainte de alte exprimări ale societăţii civile, au dat dovada preocupării sincere pentru om din partea persoanelor stimulate de mesajul evanghelic. Aceste opere arată un drum pentru a conduce şi astăzi lumea spre o globalizare care să aibă în centrul său adevăratul bine al omului şi astfel să conducă la pacea autentică. Cu aceeaşi milostivire a lui Isus faţă de mulţimi, Biserica simte şi astăzi ca misiune proprie aceea de a cere celui care are responsabilităţi politice şi are în mâini frâiele puterii economice şi financiare să promoveze o dezvoltare bazată pe respectarea demnităţii oricărui om. O verificare importantă a acestui efort va fi libertatea religioasă efectivă, nu înţeleasă doar ca posibilitate de a-l vesti şi a-l celebra pe Cristos, ci şi de a contribui la edificarea unei lumi animate de dragoste. În acest efort se înscrie şi consideraţia efectivă a rolului central pe care îl desfăşoară valorile religioase autentice în viaţa omului, ca răspuns la cele mai profunde întrebări ale sale şi ca motivaţie etică faţă de responsabilităţile sale personale şi sociale. Acestea sunt criteriile pe baza cărora creştinii vor trebui să înveţe şi să evalueze cu înţelepciune programele celui care îi conduce.

Nu putem să ascundem faptul că au fost făcute greşeli în decursul istoriei de mulţi care se proclamau discipoli ai lui Isus. Nu rareori, în faţa pericolului unor probleme grave, ei au crezut că mai întâi ar trebui să îmbunătăţească pământul şi apoi să se gândească la cer. Tentaţia a fost aceea de a considera că în faţa unor urgenţe apăsătoare în primul rând ar trebui să se ia măsura de a schimba structurile externe. Acest lucru, pentru unii, a avut consecinţa transformării creştinismului într-un moralism, înlocuirea lui a crede cu a face. De aceea, pe bună dreptate, predecesorul meu de venerată amintire, Ioan Paul al II-lea, spunea: “Astăzi este tentaţia de a reduce creştinismul la o înţelepciune pur umană, aproape la o ştiinţă a bunei trăiri. Într-o lume puternic secularizată a avut loc o treptată secularizare a mântuirii, motiv pentru care există o bătălie pentru om, însă pentru un om înjumătăţit. În schimb noi ştim că Isus a venit să aducă mântuirea integrală” (Enciclica Redemptoris missio, 11).

Tocmai la această mântuire integrală vrea să ne conducă Postul Mare în vederea victoriei lui Cristos asupra oricărui rău care îl oprimă pe om. Îndreptându-ne spre Învăţătorul divin, convertindu-ne la el, experimentând milostivirea sa graţie sacramentului Reconcilierii, vom descoperi o “privire” care ne pătrunde în adâncime şi poate să reanime mulţimile şi pe fiecare dintre noi. Ea redă încrederea celor care nu se închid în scepticism, deschizând în faţa lor perspectiva veşniciei fericite. Aşadar, deja în istorie Domnul, chiar şi atunci când ura pare că domină, face să nu lipsească mărturia luminoasă a iubirii sale. Mariei, “izvor viu de speranţă” (Dante Alighieri, Paradisul, XXXIII, 12) îi încredinţez drumul nostru din Postul Mare pentru ca să ne conducă la Fiul său. În mod deosebit încredinţez ei mulţimile care şi astăzi, încercate de sărăcie, invocă ajutor, sprijin, înţelegere. Cu aceste sentimente, împart tuturor din inimă o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 29 septembrie 2005

Benedict al XVI-lea