Meditaţia Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după actul de venerare a Giulgiului,
Icoana misterului Sâmbetei celei Mari
duminică, 2 mai 2010

Iubiţi prieteni!

Acesta este pentru mine un moment foarte aşteptat. Am mai văzut Sfântul Giulgiu şi cu o altă ocazie, dar de această dată trăiesc acest pelerinaj şi această oprire cu o intensitate particulară: poate pentru că trecerea anilor mă face mai sensibil faţă de mesajul acestei extraordinare Icoane; poate, şi aş spune mai ales, pentru că sunt aici ca şi Succesor al lui Petru, şi port în inima mea întreaga Biserică, mai mult, întreaga omenire. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul acestui pelerinaj, şi pentru oportunitatea de a împărtăşi cu voi o scurtă meditaţie, care mi-a fost sugerată de subtitlul acestei solemne Expuneri: “Misterul Sâmbetei celei Mari”. Se poate spune că Giulgiul este Icoana acestui mister, Icoana Sâmbetei celei Mari. Într-adevăr, este un giulgiu de înmormântare care a înfăşat trupul neînsufleţit al unui om răstignit întru totul corespunzător cu ceea ce Evangheliile ne spun despre Isus, care, răstignit către amiază, şi-a dat duhul către trei după-amiaza.

Sosind seara, deoarece era vineri, adică vigilia sâmbetei solemne a Paştilor, Iosif din Arimatea, un membru bogat şi cu autoritate al Sinedriului, a cerut în mod curajos lui Ponţiu Pilat să poată să îl îngroape pe Isus în mormântul său cel nou, pe care l-a săpat în stâncă la mică distanţă de Golgota. Obţinută permisiunea, a cumpărat un giulgiu nou şi, coborând trupul lui Isus de pe cruce, l-a învelit cu acel giulgiu şi l-a pus în mormânt (cf. Marcu 15,42-46). Aşa ne relatează Evanghelia lui Marcu, şi cu el sunt în acord ceilalţi evanghelişti. Din acel moment, Isus a rămas în mormânt până în zorii zilei de după sâmbătă, şi Giulgiul din Torino ne oferă imaginea trupului Său întins în mormânt în acel interval de timp, care a fost scurt din punct de vedere cronologic (circa o zi şi jumătate), dar a fost imens, infinit în valoarea sa şi în semnificaţia sa.

Sâmbăta Mare este ziua în care Dumnezeu se ascunde, aşa cum se citeşte într-o veche omilie: “Ce s-a întâmplat? Astăzi pe pământ este o mare tăcere, mare tăcere şi singurătate. Mare tăcere pentru că Regele doarme… Dumnezeu a murit în trup şi a coborât să tulbure împărăţia iadului” (Omilia la Sâmbăta Mare, PG 43,439). În Simbolul Apostolilor, noi mărturisim că Isus Cristos “a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat; s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi”.

Iubiţi fraţi şi surori, în vremurile noastre, în mod special după ce a străbătut secolul trecut, omenirea a devenit în mod particular sensibilă la misterul Sâmbetei Mari. Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, într-o manieră existenţială, aproape inconştientă, ca un gol în inimă care s-a tot lărgit. Spre finele secolului al XIX-lea, Nietzsche scria: “Dumnezeu e mort! Şi noi l-am ucis!” Această celebră expresie, privind-o bine, este luată aproape ad literam din literatura creştină; deseori o repetăm în Calea Crucii, poate fără să ne dăm seama pe deplin de ceea ce spunem. După cele două războaie mondiale, lagăre de concentrare, gulag-uri, Hiroshima şi Nagasaki, epoca noastră a devenit tot mai mult o Sâmbătă Mare: întunericul acestei zile îi interpelează pe toţi cei ce se întreabă despre viaţă, în mod particular ne interpelează pe noi, credincioşii. Şi noi avem de-a face cu acest întuneric.

Şi totuşi, moartea Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus din Nazaret, are un aspect opus, cu totul pozitiv, izvor de mângâiere şi de speranţă. Şi aceasta mă face să mă gândesc la faptul că Sfântul Giulgiu este ca un document “fotografic”, dotat cu un “pozitiv” şi un “negativ”. Şi într-adevăr este tocmai aşa: misterul cel mai întunecat al credinţei este în acelaşi timp semnul cel mai luminos al unei speranţe care nu are margini. Sâmbăta Mare este “tărâmul nimănui” între moarte şi înviere, dar în acest “tărâm al nimănui” a intrat Unul, Unicul, care l-a traversat cu semnele Patimilor sale pentru om: “Passio Christi. Passio hominis”. Şi Giulgiul ne vorbeşte exact de acel moment, dă mărturie tocmai despre acel interval unic şi irepetabil în istoria omenirii şi a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a împărtăşit nu numai moartea noastră, ci şi rămânerea noastră în moarte. Solidaritatea cea mai radicală. În acel “timp-dincolo-de-timp”, Isus Cristos a “coborât la iad”. Ce înseamnă această expresie? Vrea să spună că Dumnezeu, care s-a făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în singurătatea extremă şi absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domneşte părăsirea totală fără nici un cuvânt de mângâiere: “în iad”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei singurătăţi extreme, pentru a ne conduce şi pe noi să o depăşim împreună cu El.

Toţi am simţit uneori o senzaţie înfricoşătoare de părăsire, şi ceea ce din moarte ne înspăimântă cel mai mult este tocmai acest lucru, aşa cum ca şi copii ne este frică să rămânem singuri în întuneric şi numai prezenţa unei persoane care ne iubeşte ne poate linişti. Iată, tocmai aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare: în împărăţia morţii a răsunat glasul lui Dumnezeu. S-a întâmplat ceea ce era de neconceput: şi anume, că Iubirea a pătruns “în iad”, că până şi în întunericul extrem al singurătăţii omeneşti absolute noi putem să auzim un glas care ne cheamă şi să găsim o mână care ne prinde şi ne conduce afară. Fiinţa umană trăieşte prin faptul că este iubită şi poate iubi; şi dacă în spaţiul morţii a pătruns iubirea, atunci şi acolo a ajuns viaţa. În ceasul extremei singurătăţi, nu vom fi niciodată singuri: “Passio Christi. Passio homini”.

Acesta este misterul Sâmbetei Mari! Tocmai de acolo, din întunericul morţii Fiului lui Dumnezeu, a răsărit lumina unei speranţe noi: lumina Învierii. Şi iată, mi se pare că privind acest Sfânt Giulgiu cu ochii credinţei se percepe ceva din această lumină. Într-adevăr, Giulgiul a fost scufundat în acel întuneric profund, dar în acelaşi timp luminos; şi eu mă gândesc că dacă mii şi mii de persoane vin să îl venereze – fără a-i număra pe cei care îl contemplă prin intermediul imaginilor – este pentru că în el nu se vede doar întunericul, ci şi lumina; nu atât înfrângerea vieţii şi a iubirii, ci mai degrabă victoria, victoria vieţii asupra morţii, a iubirii asupra urii; se vede, da, moartea lui Isus, dar se întrezăreşte şi Învierea Sa; în sânul morţii pulsează acum viaţa, deoarece locuieşte în ea iubirea. Aceasta este puterea Giulgiului: din chipul acestui “Om al durerilor”, care poartă asupră-i patimile omului din orice timp şi din orice loc, chiar şi patimile noastre, suferinţele noastre, dificultăţile noastre, păcatele noastre – “Passio Christi. Passio homini” – emană o măreţie solemnă, o domnie paradoxală.

Acest chip, aceste mâini şi aceste picioare, această coastă, trupul acesta întreg vorbeşte, este el însuşi un cuvânt pe care putem să îl ascultăm în tăcere. Cum vorbeşte Giulgiul? Vorbeşte prin sânge, şi sângele este viaţă! Giulgiul este o Icoană pictată cu sânge; sângele unui om biciuit, încoronat cu spini, răstignit şi rănit la coasta dreaptă. Imaginea imprimată pe Giulgiu este aceea a unui mort, dar sângele vorbeşte despre viaţa sa. Fiecare urmă de sânge vorbeşte despre iubire şi viaţă. În mod special acea urmă mare din lateral, făcută de sânge şi apă ieşite în cantitate mare dintr-o mare rană făcută de o suliţă romană, acel sânge şi acea apă vorbesc despre viaţă. Este ca un izvor care murmură în tăcere, şi noi putem să îl auzim, putem să îl ascultăm, în liniştea Sâmbetei Mari.

Iubiţi prieteni, să îl lăudăm pe Domnul întotdeauna pentru iubirea sa fidelă şi milostivă. Plecând de la acest loc sfânt, să purtăm în ochi imaginea Giulgiului, să purtăm în inimă acest cuvânt de dragoste, şi să-l lăudăm pe Dumnezeu cu o viaţă plină de credinţă, de speranţă şi de iubire. Mulţumesc.