Constituţia dogmatică despre Biserică
LUMEN GENTIUM

CAPITOLUL I: Misterul Bisericii
CAPITOLUL II: Poporul lui Dumnezeu
CAPITOLUL III: Constituţia ierarhică a Bisericii
CAPITOLUL IV: Despre laici
CAPITOLUL V: Chemarea universală la sfinţenie în Biserică
CAPITOLUL VI: Călugării
CAPITOLUL VII: Caracterul escatologic al Bisericii peregrine şi unirea ei cu Biserica cerească
CAPITOLUL VIII: Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu în misterul lui Cristos şi al Bisericii
    I. Introducere
    II. Rolul sfintei Fecioare în economia mântuirii
    III. Sfânta Fecioară şi Biserica
    IV. Cultul sfintei Fecioare în Biserică
    V. Maria, semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964

CAPITOLUL I
MISTERUL BISERICII

Biserica, sacrament în Cristos

1. Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind evanghelia la toată făptura (Mc 16,15), să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos.

Planul Tatălui de mântuire universală

2. Părintele veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat lumea întreagă, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine, iar atunci când ei au căzut, prin Adam, nu i-a părăsit, ci le-a dăruit mereu ajutoare spre mântuire, în vederea lui Cristos Răscumpărătorul, “care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col 1, 15). Pe toţi cei aleşi, Tatăl “i-a cunoscut” din veşnicie “în preştiinţa sa şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, pentru ca el să fie întâiul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29). Iar pe cei care cred în Cristos a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul legământ[1] şi instituită în “timpurile din urmă”, a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia sfinţilor părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, “de la dreptul Abel până la ultimul ales”[2], se vor aduna la Tatăl în Biserica universală.

Misiunea Fiului

3. A venit, aşadar, Fiul trimis de Tatăl, care ne-a ales întru el înainte de întemeierea lumii şi ne-a predestinat spre înfiere, deoarece a voit să refacă toate în el (cf. Ef 1,4-5. 10). De aceea Cristos, pentru a împlini voinţa Tatălui, a pus început împărăţiei cerurilor pe pământ şi ne-a revelat taina sa, iar prin ascultarea sa a săvârşit răscumpărarea. Biserica – împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister – creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început şi această creştere sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (cf. In 19,34) şi sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea sa pe cruce: “Iar eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care “Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1Cor 5,7), se împlineşte opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul Pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17). Toţi oamenii sunt chemaţi la această unire cu Cristos care este Lumina lumii, de la care venim, prin care trăim, spre care tindem.

Duhul care sfinţeşte Biserica

4. O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica şi astfel cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieţii, izvorul apei săltătoare în viaţa veşnică (cf. In 4,14; 7,38-39), prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat, până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare (cf. Rom 8,10-11). Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (1Cor 3,16; 6,19) şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei[3]. Căci Duhul şi Mireasa spun Domnului Isus: “Vino!” (cf. Ap 22, 17).

Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca “popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”[4].

Împărăţia lui Dumnezeu

5. Misterul sfintei Biserici se manifestă în întemeierea ei. Într-adevăr, Domnul Isus a pus început Bisericii sale proclamând vestea cea bună, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură: “S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 1,15; cf. Mt 4,17). Această împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos. Cuvântul Domnului este comparat cu sămânţa care este semănată pe ogor (cf. Mc 4,14): cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos (cf. Lc 12,32) au primit însăşi împărăţia lui Dumnezeu; apoi sămânţa, prin puterea proprie, încolţeşte şi creşte până la timpul secerişului (cf. Mc 4,26-29). Minunile lui Isus sunt dovada că împărăţia lui Dumnezeu a şi venit pe pământ: “Dacă cu degetul lui Dumnezeu scot diavolii, a venit la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 11,20; cf. Mt 12,28). Dar, înainte de toate, împărăţia se manifestă în însăşi persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, care a venit “ca să slujească şi să-şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45).

După ce Isus, pătimind moartea pe cruce pentru oameni, a înviat, el a apărut ca Domn, Cristos şi Preot în veac (Fap 2,36; Evr 5,6; 7,17-21) şi a revărsat asupra ucenicilor săi pe Duhul promis de Tatăl (Fap 2,32). De atunci Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi a instaura la toate neamurile împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei împărăţii. Între timp, crescând încetul cu încetul, ea aspiră la Împărăţia desăvârşită şi din toate puterile speră şi doreşte să se unească în slavă cu Regele său.

Imagini ale Bisericii

6. După cum în Vechiul Testament revelarea împărăţiei adesea e prezentată prin figuri, tot astfel şi acum natura intimă a Bisericii ni se face cunoscută prin diferite imagini luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi nuntă, şi care sunt schiţate încă din cărţile profeţilor.

Astfel, Biserica este staul, a cărui poartă, unică şi necesară, este Cristos (cf. In 10,1-10). Ea este şi turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuşi (cf. Is 40,11; Ez 34,11 ss) şi ale cărei oi, deşi sunt conduse de păstori omeneşti, sunt totuşi călăuzite şi hrănite neîncetat de însuşi Cristos, Bunul Păstor şi Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11-15).

Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor creşte măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se va petrece împăcarea dintre iudei şi păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43 par.; Is 5,1 ss). Viţa adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică şi care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5).

Mai adesea Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Însuşi Domnul s-a asemănat cu piatra pe care au aruncat-o ziditorii şi care a fost pusă în capul unghiului (cf. Mt 21,42 par.; Fap 4,11; 1Pt 2,7; Ps 117,22). Pe această Temelie este construită de către apostoli Biserica (cf. 1Cor 3,11) şi de la el primeşte tărie şi coeziune. Acest edificiu primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu (cf. 1Tim 3, 15) în care locuieşte “familia sa”, locuinţa lui Dumnezeu în Duh (cf. Ef 2,19-22), cortul lui Dumnezeu printre oameni (Ap 21,3) şi mai ales “templul” sfânt pe care sfinţii părinţi îl văd şi îl laudă reprezentat în sanctuarele de piatră, şi care, în liturgie, este asemănat pe bună dreptate cu cetatea sfântă, noul Ierusalim[5]. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual (cf. 1Pt 2,5). Această sfântă cetate este contemplată de Ioan coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, “ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei” (Ap 21,1 ss).

Biserica este numită, de asemenea, “Ierusalimul ceresc” şi “Maica noastră” (Gal 4,26; cf. Ap 12,17); este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat (cf. Ap 19,7; 21,2.9; 22,17), pe care Cristos “a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5,25-26), pe care şi-a unit-o cu legământ indisolubil şi fără încetare “o hrăneşte şi o îngrijeşte” (Ef 5,29), pe care, purificând-o, a voit-o unită şi supusă lui în iubire şi fidelitate (cf. Ef 5,24) şi pe care a copleşit-o pentru veşnicie cu daruri cereşti pentru a ne face cunoscută dragostea lui Dumnezeu şi a lui Cristos faţă de noi, dragoste care întrece orice cunoştinţă (cf. Ef 3,19). Cât timp este călătoare aici pe pământ, departe de Domnul, (cf. 2Cor 5,6) Biserica se socoteşte exilată şi de aceea caută şi doreşte cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu, unde viaţa Bisericii este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, până ce va apărea în slavă cu Mirele său. (cf. Col 3,1-4).

Biserica, trupul lui Cristos

7. Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care şi-a asumat-o, învingând moartea prin moartea şi învierea sa, l-a răscumpărat pe om şi l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17). Căci împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca trup al său.

În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat[6]. Astfel, prin botez îmbrăcăm chipul lui Cristos: “căci toţi am fost botezaţi într-un singur duh ca să alcătuim un singur trup” (1Cor 12,13). Prin acest rit sacru este reprezentată şi realizată unirea cu moartea şi învierea lui Cristos: “Într-adevăr, prin botez am fost înmormântaţi împreună cu el, în moarte”; iar dacă “am fost altoiţi în el printr-o moarte asemenea cu a lui, la fel vom fi şi în învierea lui” (Rom 6,4-5). În frângerea pâinii euharistice, făcându-ne realmente părtaşi de trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu el şi între noi. “Întrucât este o singură pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine” (1Cor 10,17). Astfel, noi toţi devenim mădulare ale acestui trup (cf. 1Cor 12,27) “şi fiecare în parte suntem mădulare unii altora” (Rom 12,5).

După cum toate mădularele trupului omenesc, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot astfel şi credincioşii în Cristos (cf. 1Cor 12,12). Şi în alcătuirea trupului lui Cristos există diversitate de mădulare şi funcţiuni. Unul este Duhul care, după bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile sale diferite în folosul Bisericii (cf. 1Cor 12,1-11). Dintre aceste daruri, cel mai important este harul apostolilor, sub a căror autoritate Duhul însuşi îi aşează şi pe carismatici (cf. 1Cor 14). Acelaşi Duh, unificând trupul prin propria sa putere şi prin legătura internă dintre mădulare, face să se nască şi să crească dragostea între credincioşi. Astfel, dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el (cf. 1Cor 12,26).

Capul acestui trup este Cristos. El este chipul nevăzutului Dumnezeu şi în el au fost create toate. El este înainte de toate şi toate stau în el. El este capul trupului care este Biserica. El este începutul, întâiul născut dintre cei morţi, ca să aibă întâietate în toate lucrurile (cf. Col 1, 15-18). În măreţia puterii sale, el domneşte peste cele cereşti şi peste cele pământeşti şi, prin incomparabila sa perfecţiune şi acţiune, copleşeşte întregul trup cu bogăţiile slavei sale (cf. Ef 1,18-23)[7].

Toate mădularele trebuie să tindă la asemănarea cu chipul lui până ce Cristos se va întruchipa în ele (cf. Gal 4, 19). De aceea suntem cuprinşi în misterele vieţii lui, îmbrăcăm chipul lui, morţi şi înviaţi împreună cu el, până ce vom domni împreună cu el (cf. Fil 3,21; 2Tim 2,11; Ef 2, 6; Col 2,12 etc.); fiind călători încă pe pământ şi mergând pe urmele sale, în încercări şi prigoană, ne asociem pătimirilor sale – ca şi trupul faţă de cap – suferind împreună cu el, pentru a fi preamăriţi împreună cu el (cf. Rom 8,17).

Din el “întreg trupul, orânduit şi alcătuit prin legături şi încheieturi, sporeşte în creşterea ce i-o dă Dumnezeu” (Col 2,19). El împarte fără încetare în trupul său, care este Biserica, darurile slujirilor, datorită cărora, prin puterea sa, ne slujim unul pe altul spre mântuire, pentru ca, urmând adevărului în iubire, să creştem întru toate în el, care este Capul nostru (cf. Ef 4,11-16).

Şi, ca să ne reînnoim fără încetare în el (cf. Ef 4,23), ne-a dăruit din Duhul său care, fiind unul şi acelaşi în Cap şi în mădulare, dă întregului trup viaţa, unitatea şi mişcarea, aşa încât sfinţii părinţi au putut compara rolul său cu acela al principiului vital, adică al sufletului, în trupul omenesc[8].

Cristos iubeşte Biserica sa ca pe o mireasă, făcându-se model soţului care îşi iubeşte soţia ca pe propriul trup (cf. Ef 5,25-28); iar Biserica este supusă Capului său (ibid. 23-24). “Pentru că în el locuieşte întrupată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9), el copleşeşte cu darurile sale divine Biserica, trupul şi plinătatea sa (cf. Ef 1,22-23), pentru ca ea să tindă şi să ajungă la toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,19).

Biserica, realitate vizibilă şi spirituală

8. Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; el o susţine fără încetare[9] şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin[10]. De aceea, printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc Îi slujeşte acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu el, într-un mod comparabil organismul social al Bisericii e în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viaţă pentru creşterea trupului (cf. Ef 4,16)[11].

Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică[12]. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (cf. Mt 28,18 ss) şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el[13], deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică.

După cum Cristos a realizat opera răscumpărării în sărăcie şi prigoană, tot astfel şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale, pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii. Cristos Isus, “fiind din fire Dumnezeu, s-a nimicit pe sine şi a luat fire de rob” (Fil 2,6-7) şi pentru noi “s-a făcut sărac, deşi era bogat” (2Cor 8,9). La fel Biserica, deşi pentru împlinirea misiunii sale are nevoie de mijloace omeneşti, nu este instituită pentru a căuta slava omenească, ci pentru a propovădui, şi prin exemplul său, umilinţa şi abnegaţia. Cristos a fost trimis de Tatăl “pentru a aduce vestea cea bună săracilor… pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită” (Lc 4,18), “pentru a căuta şi salva ceea ce era pierdut” (Lc 19, 10). La fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei. Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 7,26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea.

Biserica “îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”[14], vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină.

CAPITOLUL II
POPORUL LUI DUMNEZEU

Noul legământ şi poporul cel nou

9. În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10, 35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat, manifestându-se pe sine şi dezvăluind planul voinţei sale în istoria lui, consfinţindu-l pentru sine. Toate acestea, însă, au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos şi a revelaţiei mai depline care urma să fie transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. “Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Iuda şi cu casa lui Israel un legământ nou… Voi pune legea mea înăuntrul lor, o voi înscrie în inima lor, şi eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, spune Domnul” (Ier 31,31-34). Cristos a instituit acest nou legământ, adică noua alianţă în sângele său (cf. 1Cor 11, 25), chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh, şi care să fie noul popor al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei care cred în Cristos, renăscuţi nu din sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu (cf. 1Pt 1, 23), nu din trup, ci din apă şi din Duhul Sfânt (cf. In 3,5-6), constituie în sfârşit un “neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat… care înainte nu era un popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2,9-10).

Acest popor mesianic îl are conducător pe Cristos, care “a fost dat morţii pentru fărădelegile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4,25) şi care, dobândind numele care este mai presus de orice nume, domneşte cu slavă în ceruri. Acest popor se află în starea demnităţii şi libertăţii fiilor lui Dumnezeu, şi în fiecare locuieşte Duhul Sfânt ca într-un templu. El are drept lege porunca nouă de a iubi precum însuşi Cristos ne-a iubit (cf. In 13,34). În sfârşit, are drept scop împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de el însuşi, când se va arăta Cristos, viaţa noastră (cf. Col 3,4), şi “făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii pentru a intra în libertatea plină de slavă a fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,1). De aceea poporul mesianic, deşi nu cuprinde în fapt pe toţi oamenii şi nu o dată apare ca o turmă mică, este totuşi pentru întreg neamul omenesc un germen foarte puternic de unitate, speranţă şi mântuire. Stabilit de Cristos în împărtăşire de viaţă, de iubire şi de adevăr, este folosit de el şi ca instrument al mântuirii tuturor şi este trimis în lumea întreagă ca lumină a lumii şi sare a pământului (cf. Mt 5, 13-16).

Poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (2Esd 13,1; cf. Num 20,4; Dt 23,1 ss); la fel noul Israel, care în veacul acesta e călător, îndreptându-se spre cetatea viitoare statornică (cf. Evr 13,14), este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16,18), întrucât acesta şi-a dobândit-o cu sângele său, a umplut-o cu Duhul său şi a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil şi social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii şi Principiul unităţii şi al păcii, şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare[15]. Trebuind să se răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depăşeşte totodată timpurile şi frontierele popoarelor. Înaintând prin încercări şi suferinţe, Biserica este susţinută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca, în condiţiile slăbiciunii omeneşti, să nu se abată de la fidelitatea desăvârşită, ci să rămână mireasa vrednică a Domnului său şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin cruce, va ajunge la lumina cea neînserată.

Preoţia comună

10. Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni (cf. Evr 5,1-5), a făcut din noul popor “o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său” (Ap 1,6; cf. 5,9-10). Într-adevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creştini, jertfe spirituale şi pentru a vesti puterea aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10). De aceea, toţi ucenicii lui Cristos, stăruind în rugăciune şi lăudându-l împreună pe Dumnezeu (cf. Fap 2,42-47), să se ofere pe ei înşişi drept jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), să dea mărturie despre Cristos pretutindeni, iar celor care le-o cer, să le dea seamă de speranţa vieţii veşnice aflată în ei (cf. 1Pt 3,15).

Preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică, deşi diferenţa dintre ele este de esenţă şi nu numai de grad, sunt totuşi rânduite una pentru alta, căci şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos[16]. Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit formează şi conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor; iar credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică[17] şi îşi exercită preoţia prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă.

Exercitarea preoţiei comune în sacramente

11. Natura sacră şi structurată organic a comunităţii sacerdotale se manifestă în fapt prin sacramente şi prin virtuţi. Credincioşii, încorporaţi în Biserică prin Botez, devin apţi, în puterea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creştine şi, renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică[18].

Prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt, şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos[19].

Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi odată cu ea[20]. Astfel, atât prin oferire cât şi prin sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică. Hrăniţi cu trupul lui Cristos în adunarea sfântă, ei manifestă concret unitatea poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat semnificată şi minunat realizată prin acest sacrament sublim.

Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi în acelaşi timp sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor.

Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunile preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui (Iac 5,14-16); mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie patimii şi morţii lui Cristos (cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13) pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu.

Apoi, aceia dintre credincioşi care sunt pecetluiţi cu caracterul preoţesc sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica, prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu.

În sfârşit, soţii creştini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unităţii şi dragostei rodnice dintre Cristos şi Biserică şi participă la el (cf. Ef 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală precum şi în acceptarea şi educarea copiilor. Prin aceasta, în starea şi felul lor de viaţă, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu[21]. Din această unire provine familia, în care se nasc noi membri ai societăţii umane, care, prin harul Duhului Sfânt, sunt ridicaţi prin Botez la starea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor poporul lui Dumnezeu. În ceea ce s-ar putea numi Biserica familială, părinţii trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei şi să vegheze la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre.

Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui.

Simţul credinţei şi carismele în poporul lui Dumnezeu

12. Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Totalitatea credincioşilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţământul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când “de la episcopi şi până la ultimii credincioşi laici”[22] îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri. Prin acest simţământ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primeşte nu cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13), aderă neclintit la “credinţa transmisă sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iud 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă.

Pe lângă aceasta, acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci “împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte” (1Cor 12,11), el dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: “Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie. Darurile extraordinare nu trebuie însă cerute în mod temerar, nici nu trebuie aşteptate de la ele cu prezumţie roadele acţiunilor apostolice. Iar judecata despre autenticitatea şi dreapta lor folosire aparţine acelora care sunt în fruntea Bisericii şi care au o datorie specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta toate şi a păstra ce e bun (cf. 1Tes 5,12.19-21).

Universalitatea poporului unic al lui Dumnezeu

13. Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiţi (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moştenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învăţătorul, Regele şi Preotul tuturor, Capul poporului nou şi universal al fiilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu a trimis şi pe Duhul Fiului său, Domnul şi de viaţă Dătătorul, care este pentru întreaga Biserică, pentru toţi credincioşii şi pentru fiecare dintre ei, principiul de unire şi de unitate în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fap 2,42).

În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el îşi ia cetăţenii din toate neamurile, cetăţeni ai unei împărăţii care nu este pământească, ci de natură cerească. Toţi credincioşii răspândiţi pe suprafaţa pământului se află în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt şi astfel “cel care stă la Roma ştie că indienii sunt mădularele sale”[23]. Şi fiindcă împărăţia lui Cristos nu este din această lume, Biserica sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăţie, nu sustrage nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează şi adoptă înzestrările, bogăţiile şi obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune şi, adoptându-le, le purifică, le întăreşte şi le înalţă. Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel Rege căruia i-au fost date neamurile drept moştenire (cf. Ps 2,8) şi în a cărui cetate neamurile vor aduce daruri şi ofrande (cf. Ps 71/72,10; Is 60,4-7; Ap 21,24). Acest caracter de universalitate care împodobeşte poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuşi, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său[24].

În virtutea acestei catolicităţi, fiecare parte comunică celorlalte şi întregii Biserici darurile proprii, astfel ca întregul şi fiecare parte să sporească prin contribuţia tuturor celorlalte spre plinătatea în unitate. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se dezvoltă şi înlăuntrul său în varietatea funcţiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există o diversitate, fie în ce priveşte funcţiunile, unii slujind prin preoţie spre binele fraţilor lor, fie în ce priveşte condiţia şi orânduirea vieţii, mulţi tinzând la sfinţenie pe o cale mai strâmtă, în starea călugărească, şi stimulând, prin exemplu, pe fraţii lor. În virtutea aceleiaşi catolicităţi există în mod legitim în comuniunea eclezială Biserici particulare, înzestrate cu tradiţii proprii, rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru care se află în fruntea adunării universale a carităţii[25], ocroteşte formele de diversitate legitime şi veghează, în acelaşi timp, ca ceea ce este particular să nu aducă nici un prejudiciu unităţii, ci mai degrabă să o slujească. Tot de acolo provin, în sfârşit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părţi ale Bisericii, în ce priveşte bogăţiile spirituale, lucrătorii apostolici şi resursele materiale. Căci membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemaţi să-şi împărtăşească unii altora bunurile, iar cuvintele apostolului sunt valabile şi pentru fiecare Biserică în parte: “Fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit, ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1Pt 4,10).

La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi, aşadar, toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu.

Credincioşii catolici

14. Sfântul Conciliu se adresează în primul rând credincioşilor catolici. Bazat pe Scriptură şi tradiţie, el afirmă învăţătura de credinţă că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire. Aceasta deoarece Cristos, care este singurul mijlocitor şi calea mântuirii, este prezent pentru noi în trupul său, care este Biserica; el însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului (cf. Mc 16,16; In 3,5), a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea.

Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil – prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti – cu Cristos, care o conduce prin supremul pontif şi prin episcopi. Totuşi nu se mântuieşte acela care, deşi încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii cu “trupul”, dar nu cu “inima”[26]. Toţi fiii Bisericii să nu uite că nu trebuie să atribuie nobila lor condiţie meritelor proprii, ci unui har al lui Cristos; iar dacă nu vor corespunde acestui har cu gândul, cuvântul şi fapta, nu numai că nu se vor mântui, ci vor fi mai aspru judecaţi[27].

Catehumenii care, sub impulsul Duhului Sfânt, doresc din toată inima să fie încorporaţi în Biserică, se unesc cu ea prin însăşi această dorinţă, iar Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi, cu iubire şi grijă.

Biserica şi creştinii necatolici

15. Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere[28]. Există, într-adevăr, mulţi care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul[29], sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se bucură şi de episcopat, celebrează sfânta Euharistie şi au o evlavie deosebită faţă de Fecioara Născătoare de Dumnezeu[30]. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune şi în alte binefaceri spirituale şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor[31]. Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere şi să lucreze şi îi îndeamnă pe fiii săi la curăţire şi la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii.

Biserica şi necreştinii

16. În sfârşit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri la poporul lui Dumnezeu[32]. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele, şi din care s-a născut Cristos după trup (cf. Rom 9,4-5), popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută (cf. Rom 11,28-29). Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre şi chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi ca Mântuitor voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică[33]. Providenţa divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă. Tot ceea ce este bun şi adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie[34] şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţa. Dar foarte adesea oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperarea absolută. De aceea, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea acestora, Biserica, amintindu-şi de porunca Domnului: “Predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,16), se îngrijeşte cu zel de dezvoltarea misiunilor.

Caracterul misionar al Bisericii

17. Într-adevăr, precum Fiul a fost trimis de Tatăl, la fel i-a trimis şi el pe apostoli (cf. In 20,21) zicând: “Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,19-20). Această poruncă solemnă a lui Cristos de a vesti adevărul mântuitor, Biserica a primit-o de la apostoli pentru a o împlini până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Ea îşi aplică, de aceea, cuvintele Apostolului: “Vai mie dacă nu voi vesti evanghelia” (1Cor 9,16) şi continuă să trimită neîncetat misionari până când tinerele Biserici sunt deplin constituite şi pot continua ele însele opera de evanghelizare. Duhul Sfânt o împinge să conlucreze pentru împlinirea efectivă a planului lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe Cristos principiu de mântuire pentru lumea întreagă. Predicând evanghelia, Biserica atrage pe aceia care o ascultă la credinţă şi la mărturisirea credinţei, îi dispune pentru Botez, îi smulge din robia greşelii şi îi încorporează în Cristos, pentru ca ei să crească în el prin iubire până la plenitudine. Prin activitatea sa face ca orice sămânţă bună aflată în mintea şi inima oamenilor sau în religiile şi culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălţată şi desăvârşită, spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi fericirea omului. Fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credinţa[35]. Dar dacă oricine poate boteza pe cei ce cred, preotul este totuşi cel care trebuie să desăvârşească zidirea trupului prin jertfa euharistică, împlinind cuvântul spus de Dumnezeu, prin profetul care zice: “De la răsăritul soarelui şi până la apus, mare este numele meu printre neamuri şi în tot locul se jertfeşte şi se aduce numelui meu jertfă curată” (Mal 1,11)[36]. Astfel se roagă şi munceşte Biserica pentru ca plinătatea lumii întregi să devină poporul lui Dumnezeu, trupul Domnului şi templul Duhului Sfânt, şi pentru ca în Cristos, Capul tuturor, să se aducă toată slava şi cinstea Creatorului şi Părintelui a toate.

CAPITOLUL III
CONSTITUŢIA IERARHICĂ A BISERICII

Introducere

18. Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire.

Acest sfânt Conciliu, mergând pe urmele primului conciliu din Vatican, învaţă şi declară, împreună cu el, că Isus Cristos, Păstorul veşnic, a întemeiat sfânta Biserică, trimiţându-i pe apostoli aşa cum el însuşi a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), şi a voit ca urmaşii lor, adică episcopii, să fie până la sfârşitul veacurilor păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuşi să fie unul şi indivizibil, a aşezat în fruntea celorlalţi apostoli pe sfântul Petru şi a stabilit în el principiul şi fundamentul veşnic şi vizibil al unităţii credinţei şi comuniunii[37]. Conciliul pune din nou în faţa tuturor credincioşilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învăţătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea şi rostul primatului sacru al pontifului roman şi despre magisteriul lui infailibil şi, mergând pe aceeaşi linie, a hotărât să mărturisească şi să proclame în faţa tuturor învăţătura despre episcopi, urmaşii apostolilor, care, împreună cu urmaşul lui Petru, vicarul lui Cristos[38] şi capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu.

Chemarea şi instituirea celor doisprezece

19. Domnul Isus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la sine pe cei pe care i-a voit, a stabilit doisprezece pentru a fi cu el şi pentru a-i trimite să predice împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 3,13-19; Mt 10,1-42); pe aceştia i-a constituit apostoli (cf. Lc 6,13) în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei (cf. In 21,15-17). I-a trimis mai întâi la fiii lui Israel şi apoi la toate popoarele (cf. Rom 1,16) pentru ca ei, împărtăşindu-se din puterea lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului, să-i sfinţească şi să-i cârmuiască (cf. Mt 28,16-20; Mc 16,15; Lc 24,45-48; In 20,21-23) şi astfel să extindă Biserica şi să o păstorească, exercitându-şi slujba sub conducerea Mântuitorului în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). În această misiune ei au fost pe deplin întăriţi în ziua Rusaliilor (Fap 2,1-36) conform făgăduinţei Domnului: “Veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). Apostolii, aşadar, predicând pretutindeni evanghelia (cf. Mc 16,20) primită prin lucrarea Duhului Sfânt de către cei care îi ascultau, adună laolaltă Biserica universală, pe care Domnul a întemeiat-o pe apostoli şi a zidit-o pe sfântul Petru, mai marele lor, Isus Cristos fiind el însuşi piatra din capul unghiului (cf. Ap 21, 14; Mt 16,18; Ef 2,20)[39].

Episcopii – urmaşi ai apostolilor

20. Misiunea divină încredinţată de Cristos apostolilor va trebui să continue până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), deoarece evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea apostolii, în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi.

Într-adevăr, nu numai că au avut diferiţi colaboratori în activitatea lor[40], ci, pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, ei au lăsat colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei[41], poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fap 20,28). Ei i-au rânduit, aşadar, pe aceştia şi au dispus apoi ca, după moartea lor, alţi oameni încercaţi să le preia slujirea[42]. Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiţiei, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini[43], sunt vlăstare din trunchiul apostolic[44]. Astfel, după cum atestă sfântul Irineu, prin aceia care au fost instituiţi episcopi de către apostoli şi prin urmaşii lor până la noi, tradiţia apostolică este manifestată[45] şi păstrată[46] în lumea întreagă.

Prin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutaţi de preoţi şi de diaconi[47], conducând în numele lui Dumnezeu turma[48] ai cărei păstori sunt, ca învăţători ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi având drept slujire conducerea Bisericii[49]. Şi după cum dăinuie misiunea încredinţată în mod individual de Domnul lui Petru, primul între apostoli, pentru a fi transmisă şi urmaşilor săi, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor[50]. De aceea Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că episcopii, în virtutea instituirii divine, au urmat apostolilor[51] ca păstori ai Bisericii; cine îi ascultă, pe Cristos îl ascultă, iar cine îi dispreţuieşte, pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe acela care l-a trimis pe Cristos (cf. Lc 10, 16)[52].

Caracterul sacramental al episcopatului

21. În persoana episcopilor, asistaţi de preoţi, este aşadar prezent în mijlocul credincioşilor Domnul Isus, Pontiful suprem. Într-adevăr, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, el nu încetează de a fi prezent în comunitatea pontifilor săi[53], ci, în primul rând prin slujba lor privilegiată, predică tuturor popoarelor cuvântul lui Dumnezeu şi administrează necontenit credincioşilor sacramentele credinţei; prin grija lor părintească (cf. 1Cor 4,15), încorporează noi mădulare în trupul său, renăscându-le la cele de sus; în sfârşit, prin înţelepciunea şi prudenţa lor, el conduce şi organizează poporul Noului Testament în peregrinarea sa spre fericirea veşnică. Aceşti păstori, aleşi pentru a paşte turma Domnului, sunt slujitorii lui Cristos şi împărţitorii tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1), cărora li s-a încredinţat să dea mărturie pentru evanghelia harului lui Dumnezeu (cf. Rom 15,16; Fap 20,24) şi pentru slujirea Duhului şi a dreptăţii în slavă (cf. 2Cor 3,8-9).

Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor (cf. Fap 1,8; 2,4; In 20,22-23). Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual (cf. 1Tim 4,14; 2Tim 1, 6-7), care s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală[54]. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plenitudinea sacramentului Preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul sfinţilor părinţi o numesc preoţia supremă, culmea slujirii sacre[55]. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce, misiuni care însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu capul şi membrii colegiului. Din tradiţia atestată mai ales în ceremoniile liturgice şi în obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât şi din Apus rezultă clar că impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt[56] şi imprimă un caracter sacru[57], astfel încât episcopii, în mod eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează in persona Christi, în numele şi ca reprezentanţi ai lui[58]. Numai episcopii au puterea de a primi noi aleşi în colegiul episcopal prin consacrare.

Colegiul episcopilor şi capul său

22. Precum, prin hotărârea Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor. Încă din cele mai vechi timpuri, disciplina după care episcopii din lumea întreagă comunicau între ei şi cu episcopul Romei prin legătura unităţii, a dragostei şi a păcii[59] arată caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal, arătate şi prin reunirea de concilii[60] pentru a hotărî în comun[61], după cântărirea şi discutarea[62] părerii multora, asupra unor probleme de mare importanţă, iar conciliile ecumenice care au avut loc în decursul veacurilor confirmă în mod vădit această colegialitate. Acelaşi lucru reiese şi din obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la ridicarea unui nou ales în slujba preoţiei supreme. Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului şi cu membrii lui.

Colegiul sau corpul episcopal nu are, însă, autoritate decât împreună cu pontiful roman, urmaşul lui Petru, în calitate de cap, care păstrează integral primatul asupra tuturor, atât păstori cât şi credincioşi. Căci pontiful roman, în virtutea misiunii sale de vicar al lui Cristos şi păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber. Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu şi în conducerea pastorală, colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără acest cap, subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici[63], putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman. Domnul l-a stabilit numai pe Simon ca piatră şi “purtătorul cheilor Bisericii” (cf. Mt 16,18-19) şi l-a făcut păstor al întregii sale turme (cf. In 21,15 ss); însă însărcinarea de a lega şi dezlega, care a fost dată lui Petru (cf. Mt 16,19), se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său (cf. Mt 18,18; 28,16-20)[64]. Acest colegiu, întrucât este compus din mulţi, exprimă varietatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar întrucât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos. În acest colegiu, episcopii, respectând cu fidelitate primatul şi preeminenţa capului lor, îşi exercită puterea proprie, spre binele credincioşilor lor, precum şi pentru acela al întregii Biserici, ale cărei structură organică şi armonie sunt necontenit întărite de Duhul Sfânt. Puterea supremă asupra întregii Biserici de care se bucură acest colegiu este exercitată solemn în conciliul ecumenic. Nu poate exista conciliu ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru; şi este o prerogativă a pontifului roman de a convoca aceste concilii, de a le prezida şi a le confirma[65]. Aceeaşi putere colegială poate fi exercitată împreună cu papa de episcopii aflaţi în lumea întreagă, cu condiţia de a fi chemaţi la o acţiune colegială de către capul colegiului, sau cel puţin cu condiţia ca acesta să aprobe sau să accepte liber acţiunea comună a episcopilor răspândiţi pe tot pământul, aşa încât să fie vorba de un adevărat act colegial.

Relaţiile în interiorul colegiului

23. Unitatea colegială apare de asemenea în relaţiile reciproce ale fiecărui episcop cu Bisericile particulare şi cu Biserica universală. Pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor[66]. Fiecare episcop, la rândul său, este principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lui particulară[67], formată după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă şi din ele este constituită Biserica Catolică, una şi unică[68]. Prin urmare, fiecare episcop reprezintă Biserica sa şi toţi împreună cu papa reprezintă Biserica întreagă în legătura păcii, a dragostei şi a unităţii.

Fiecare episcop pus în fruntea unei Biserici particulare îşi exercită conducerea pastorală asupra acelei părţi a poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată şi nu asupra altor Biserici, nici asupra Bisericii universale. Însă în calitate de membri ai colegiului episcopal şi urmaşi legitimi ai apostolilor, toţi episcopii sunt datori, prin orânduirea şi porunca lui Cristos, să aibă pentru Biserica întreagă[69] o grijă care, deşi nu se exercită printr-un act de jurisdicţie, contribuie în cel mai înalt grad la binele Bisericii universale. Într-adevăr, toţi episcopii trebuie să promoveze şi să apere unitatea credinţei şi disciplina comună a întregii Biserici, să educe pe credincioşi să iubească întregul trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace şi suferinde şi pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10), în sfârşit, să promoveze întreaga activitate comună a Bisericii, mai ales în vederea creşterii credinţei şi pentru ca lumina adevărului deplin să strălucească tuturor oamenilor. De altfel este sigur că, dacă îşi conduc bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, ei contribuie în mod eficient la binele întregului trup mistic, care este şi un trup format din Biserici[70].

Grija de a vesti evanghelia pe tot pământul revine colegiului păstorilor, cărora Cristos le-a dat această poruncă tuturor în comun, impunându-le o îndatorire comună, după cum papa Celestin le reaminteşte deja părinţilor conciliului din Efes[71]. Prin urmare, fiecare episcop, în măsura în care i-o permite împlinirea misiunii proprii, e dator să colaboreze cu colegii săi şi cu urmaşul lui Petru, căruia i-a fost încredinţată în mod deosebit înalta îndatorire de a răspândi numele creştin[72]. Ei trebuie să facă toate eforturile pentru a sprijini misiunile, nu numai trimiţând lucrători pentru seceriş, ci şi ajutoare spirituale şi materiale, atât direct, de la ei înşişi, cât şi trezind cooperarea ferventă a credincioşilor. În sfârşit, episcopii, în comuniunea universală a carităţii, trebuie să ofere din toată inima un ajutor frăţesc celorlalte Biserici, în special celor vecine şi celor mai sărace, urmând întru aceasta venerabilul exemplu al Bisericii de la începuturi.

Prin providenţa divină, diferite Biserici, întemeiate în diferite locuri de către apostoli şi urmaşii lor, s-au constituit în decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care, păstrând unitatea credinţei şi unica structură divină a Bisericii universale, au o disciplină proprie, o uzanţă liturgică proprie, un patrimoniu teologic şi spiritual propriu. Unele dintre ele, mai ales vechile Biserici patriarhale, au odrăslit, ca nişte trunchiuri, alte vlăstare ale credinţei, cu care au rămas unite până astăzi printr-o legătură mai strânsă de iubire în viaţa sacramentală şi în respectul reciproc al drepturilor şi îndatoririlor[73]. Această varietate de Biserici locale ce converg în unitate demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. În mod similar, conferinţele episcopale pot aduce astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete.

Slujirea episcopală

24. Episcopii, în calitate de urmaşi ai apostolilor, primesc de la Domnul, căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii, prin credinţă, Botez şi împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire (cf. Mt 28,18; Mc 16,15-16; Fap 26,17 ss). Pentru împlinirea acestei misiuni, Cristos Domnul a făgăduit pe Duhul Sfânt apostolilor şi în ziua de Rusalii l-a trimis din cer, pentru ca prin puterea acestuia ei să-i fie martori până la marginile pământului, înaintea neamurilor şi a popoarelor şi a regilor (cf. Fap 1,8; 2,1 ss; 9,15). Această misiune pe care Domnul a încredinţat-o păstorilor poporului său este o adevărată slujire, care în Sfânta Scriptură este numită în mod semnificativ “diakonia”, ministerium (cf. Fap 1,17.25; 21,19; Rom 11,13; 1Tim 1,12).

Misiunea canonică a episcopilor se poate transmite după obiceiurile legitime nerevocate de puterea supremă şi universală a Bisericii, sau prin legi date ori recunoscute de aceeaşi autoritate, sau, în mod direct, prin însuşi urmaşul lui Petru; dacă acesta se opune sau le refuză comuniunea apostolică, episcopii nu pot fi admişi în această funcţie[74].

Îndatorirea de a învăţa

25. Printre principalele îndatoriri ale episcopilor, prima este predicarea evangheliei[75]. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinţei, care aduc la Cristos noi ucenici; ei sunt adevăraţii învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos, care vestesc poporului încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică, învăţători care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, luminează această credinţă, scoţând din comoara revelaţiei lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), fac credinţa să rodească şi veghează cu grijă pentru a îndepărta de la turma lor erorile care o ameninţă (cf. 2Tim 4,1-4). Episcopii, când învaţă în comuniune cu pontiful roman, trebuie să fie veneraţi de toţi ca martori ai adevărului divin şi catolic; credincioşii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui Cristos, asupra credinţei şi moravurilor, şi cugetul lor să-l îmbrăţişeze cu un respect religios. Această supunere religioasă a voinţei şi a minţii este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al pontifului roman chiar atunci când nu vorbeşte ex cathedra, aşa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, ori din însuşi modul de exprimare.

Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos[76]. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă[77].

Această infailibilitate, cu care divinul Mântuitor a voit să înzestreze Biserica sa în definirea învăţăturii privind credinţa sau moravurile, are aceeaşi extindere cu tezaurul revelaţiei divine, pe care Biserica trebuie să-l păstreze cu sfinţenie şi să-l expună cu fidelitate. De această infailibilitate se bucură pontiful roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22,32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile[78]. De aceea pe drept se spune că definiţiile pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana sfântului Petru, şi că, prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare şi nu admit nici un apel la o altă instanţă. Într-adevăr, atunci pontiful roman nu se pronunţă ca persoană particulară, ci expune şi apără învăţătura credinţei catolice ca învăţător suprem al Bisericii universale, învăţător în care rezidă într-un mod deosebit carisma infailibilităţii Bisericii înseşi[79]. Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru. Aceste definiţii întâmpină întotdeauna asentimentul Bisericii datorită acţiunii aceluiaşi Duh Sfânt care păstrează şi face să progreseze în unitatea credinţei întreaga turmă a lui Cristos[80].

Când pontiful roman sau colegiul episcopilor împreună cu el definesc un adevăr, ei o fac conform Revelaţiei înseşi, căreia toţi trebuie să i se conformeze şi să i se supună şi care s-a transmis integral prin Scriptură sau prin tradiţie, prin succesiunea legitimă a episcopilor şi în primul rând prin grija pontifului roman însuşi; revelaţie care este păstrată cu sfinţenie şi expusă cu fidelitate în Biserică prin lumina Duhului adevărului[81]. Pontiful roman şi episcopii, în virtutea misiunii lor şi în funcţie de importanţa lucrului, se străduiesc cu grijă şi atenţie, prin mijloace corespunzătoare, ca revelaţia să fie cât mai bine cercetată şi să fie adecvat exprimată[82]; însă ei nu primesc o nouă revelaţie publică drept făcând parte din tezaurul divin al credinţei[83].

Îndatorirea de a sfinţi

26. Episcopul, înzestrat cu plinătatea sacramentului Preoţiei, este “împărţitorul harului cu care este înzestrată Preoţia supremă”[84], mai ales în ce priveşte Euharistia, pe care el însuşi o oferă şi se îngrijeşte să fie oferită[85] şi prin care Biserica trăieşte şi creşte fără încetare. Această Biserică a lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul păstorilor lor, sunt şi ele numite în Noul Testament “Biserici”[86]. Ele sunt, acolo unde se află, poporul cel nou, chemat de Dumnezeu în Duhul Sfânt şi cu deplină convingere (cf. 1Tes 1,5). În ele, prin predicarea evangheliei lui Cristos, se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului “pentru ca prin trupul şi sângele Domnului să fie strâns uniţi toţi fraţii trupului (mistic)”[87]. Orice comunitate adunată în jurul altarului, sub conducerea sacră a episcopului[88], este simbolul acelei iubiri şi “unităţi a trupului mistic în afara căreia nu există mântuire”[89]. În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică[90]. Într-adevăr, “participarea la trupul şi sângele lui Cristos nu face altceva decât să ne transforme în acela pe care îl primim”[91].

Oricare celebrare legitimă a Euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredinţată îndatorirea de a aduce maiestăţii dumnezeieşti cultul religiei creştine şi de a-l orândui conform poruncilor Domnului şi legilor Bisericii, pe care le aplică la dieceza sa, după judecata proprie.

Astfel, episcopii, rugându-se şi muncind pentru popor, revarsă, în diverse forme şi cu îmbelşugare, din plinătatea sfinţeniei lui Cristos. Prin slujirea cuvântului, ei împărtăşesc credincioşilor puterea lui Dumnezeu spre mântuire (cf. Rom 1,16), iar prin sacramente, a căror administrare corectă şi rodnică o orânduiesc cu autoritatea lor[92], îi sfinţesc pe credincioşi. Ei orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoţia împărătească a lui Cristos. Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă ordinele sacre şi reglementează disciplina penitenţială; îndeamnă şi instruiesc cu grijă poporul ca să-şi îndeplinească cu credinţă şi respect rolul pe care îl are în liturgie şi mai ales în sfânta jertfă a Liturghiei. Ei trebuie, în sfârşit, ca prin exemplul vieţii lor să-i ajute pe cei pe care îi conduc, păzindu-se de a săvârşi vreun rău şi, pe cât le stă în putinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, făcând binele, pentru a ajunge împreună cu turma încredinţată, la viaţa veşnică[93].

Îndatorirea de a conduce

27. Episcopii conduc Bisericile locale încredinţate lor, ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos[94], prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritatea şi puterea sacră de care ei nu se folosesc decât pentru a-şi edifica turma în adevăr şi sfinţenie, amintindu-şi că acela care este mai mare trebuie să fie ca cel mai mic şi cel care este în frunte, ca unul care slujeşte (cf. Lc 22,26-27). Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie, legată de consacrare şi imediată, deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii şi poate fi circumscrisă în anumite limite, ţinând seama de binele Bisericii şi al credincioşilor. În virtutea acestei puteri, episcopii au dreptul sacru şi, în faţa Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supuşii lor, de a judeca şi a organiza tot ceea ce ţine de cult şi de apostolat.

Lor le este încredinţată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obişnuită şi zilnică pentru turmă, şi nu trebuie să fie socotiţi vicari ai pontifului roman, deoarece exercită o putere care le e proprie şi pe bună dreptate sunt numiţi întâistătători ai popoarelor pe care le conduc[95]. Aşadar, puterea lor nu este micşorată de către puterea supremă şi universală, ci, dimpotrivă, este afirmată, întărită şi apărată[96], întrucât Duhul Sfânt păstrează neschimbată forma de conducere fixată de Cristos Domnul în Biserica sa.

Episcopul, trimis de Tatăl pentru a-i cârmui familia, trebuie să aibă în faţa ochilor exemplul Bunului Păstor care nu a venit spre a fi slujit, ci să slujească (cf. Mt 20,28; Mc 10,45) şi să-şi dea viaţa pentru oile sale (cf. In 10,11). Luat dintre oameni şi supus slăbiciunii, el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi (cf. Evr 5,1-2). Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi, de care se îngrijeşte, ca de nişte adevăraţi fii şi pe care îi îndeamnă să colaboreze activ cu el. Întrucât va avea de dat seamă lui Dumnezeu de sufletele lor (cf. Evr 13,17), el trebuie ca, prin rugăciune, prin predică şi prin toate faptele dragostei, să aibă grijă de ei, precum şi de aceia care încă nu sunt în turma unică şi pe care trebuie să-i considere încredinţaţi lui în Domnul. De vreme ce el, asemeni apostolului Paul, este dator tuturor, trebuie să fie gata să le vestească tuturor evanghelia (cf. Rom 1,14-15) şi să-i îndemne pe credincioşii săi la activitate apostolică şi misionară. Credincioşii, la rândul lor, trebuie să fie ataşaţi episcopului lor precum Biserica – lui Isus Cristos şi Isus Cristos Tatălui, pentru ca toate să se armonizeze în unitate[97] şi să sporească pentru slava lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,15).

Preoţii

28. Cristos, sfinţit şi trimis în lume de Tatăl (cf. In 10,36), i-a făcut părtaşi de consacrarea şi misiunea sa pe apostoli şi, prin ei, pe urmaşii lor, episcopii[98]; aceştia, la rândul lor, au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane. Astfel, slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată, în diferite ordine, de cei care încă din antichitate au fost numiţi episcopi, preoţi, diaconi[99]. Preoţii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală[100]; în virtutea sacramentului Preoţiei[101], după chipul lui Cristos, Marele Preot veşnic (cf. Evr 5,1-10; 7,24; 9,11-28), ei sunt consacraţi pentru a propovădui evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi ai noului legământ[102]. Părtaşi, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul mijlocitor (cf. 1Tim 2,5), ei vestesc tuturor cuvântul divin. Ei îşi exercită însă în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acţionând in persona Christi[103] şi proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică[104] până la venirea Domnului (cf. 1Cor 11,26), jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evr 9,11-28). Pentru credincioşii penitenţi sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba împăcării şi a alinării şi poartă în faţa lui Dumnezeu Tatăl nevoile şi rugăciunile credincioşilor (cf. Evr 5,1-3). Exercitând, în limitele autorităţii lor, misiunea lui Cristos, păstor şi cap[105], ei adună familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însufleţită de un singur scop[106] şi o aduc, prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Dumnezeu Tatăl. În mijlocul turmei, îl adoră în duh şi adevăr (cf. In 4,24). În sfârşit, ei se ostenesc, prin cuvânt şi învăţătură (cf. 1Tim 5, 17), crezând ceea ce au citit şi meditat în legea Domnului, învăţând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învăţat[107].

Preoţii, înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal[108], ajutoare şi instrumente ale acestuia, chemaţi să slujească poporul lui Dumnezeu, alcătuiesc, împreună cu episcopul lor, o unică preoţie[109] distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac, într-un fel, prezent pe episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos, luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija. Sub autoritatea episcopului, ei sfinţesc şi conduc acea parte din turma Domnului care le-a fost încredinţată; acolo unde se află, ei fac să apară în mod vizibil Biserica universală şi contribuie în mod eficient la zidirea întregului trup al lui Cristos (cf. Efes 4,12). Mereu preocupaţi de binele fiilor lui Dumnezeu, se vor strădui să-şi aducă contribuţia la activitatea pastorală a întregii dieceze şi chiar a întregii Biserici. Având în vedere această comuniune în preoţie şi misiune, preoţii trebuie să vadă în episcop pe tatăl lor şi să i se supună cu respect. Iar episcopul trebuie să-i considere pe colaboratorii săi preoţi ca pe nişte fii şi prieteni, după cum şi Cristos nu îi mai numeşte pe ucenicii săi servitori, ci prieteni (cf. In 15,15). Prin urmare, toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări, sunt asociaţi corpului episcopal în virtutea preoţiei şi a slujirii şi, după chemarea şi harul lor, contribuie la binele întregii Biserici.

În virtutea hirotonirii şi misiunii comune, toţi preoţii sunt uniţi între ei printr-o strânsă legătură frăţească, ce trebuie să se manifeste spontan şi cu dragă inimă în întrajutorarea spirituală şi materială, pastorală şi personală, în întruniri şi în comuniunea de viaţă, de muncă şi de iubire.

Ca nişte părinţi în Cristos, să aibă grijă de credincioşii pe care i-au născut în mod spiritual prin Botez şi învăţătură (cf. 1Cor 4,15; 1Pt 1,23). Făcându-se din tot sufletul pildă turmei (cf. 1 Pt 5,3), să-şi conducă şi să-şi slujească astfel comunitatea locală încât ea să poată fi numită pe drept cu numele ce împodobeşte întregul popor unic al lui Dumnezeu: Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,2; 2Cor 1,1 et passim). Să nu uite că, în purtarea şi preocupările lor zilnice, trebuie să arate credincioşilor şi necredincioşilor, catolicilor şi necatolicilor, chipul slujirii cu adevărat preoţeşti şi pastorale, să dea tuturor mărturia adevărului şi a vieţii şi, ca buni păstori, să-i caute şi pe aceia (cf. Lc 15,4-7) care, deşi botezaţi în Biserica Catolică, s-au îndepărtat de practica sacramentelor sau chiar de credinţă.

Întrucât în zilele noastre neamul omenesc se unifică tot mai mult pe plan civil, economic şi social, este cu atât mai necesar ca preoţii, unindu-şi strădaniile şi munca sub conducerea episcopilor şi a supremului pontif, să înlăture orice motiv de dezbinare, pentru ca întreg neamul omenesc să ajungă la unitatea familiei lui Dumnezeu.

Diaconii

29. Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor “nu pentru preoţie, ci pentru slujire”[110]. Într-adevăr, întăriţi de harul sacramental, în comuniune cu episcopul şi cu preoţimea lui, prin slujirea – diaconia – liturgiei, a cuvântului şi a carităţii, ei sunt în slujba poporului lui Dumnezeu. Îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredinţate de către autoritatea competentă, sunt: să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze şi să distribuie Euharistia, să asiste la căsătorie şi să o binecuvânteze în numele Bisericii, să ducă Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioşilor, să instruiască şi să îndemne poporul, să prezideze cultul şi rugăciunea credincioşilor, să administreze sacramentaliile, să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi înmormântărilor. Dăruiţi operelor de caritate şi de asistenţă, diaconii să-şi amintească de îndemnul sfântului Policarp: “Să fie milostivi, zeloşi, umblând în adevărul Domnului care s-a făcut slujitorul tuturor”[111].

Deoarece aceste funcţii extrem de necesare pentru viaţa Bisericii pot fi mai greu îndeplinite, în multe locuri, în cadrul actualei discipline a Bisericii latine, diaconatul va putea fi în viitor restabilit ca grad propriu şi permanent al ierarhiei. Conferinţele episcopale teritoriale competente vor hotărî, cu aprobarea supremului pontif, dacă şi unde este oportun, pentru binele sufletelor, să fie instituiţi astfel de diaconi. Cu consimţământul pontifului roman, acest diaconat va putea fi conferit unor bărbaţi de vârstă matură, chiar şi căsătoriţi, precum şi unor tineri apţi pentru aceasta, pentru care însă trebuie să rămână în vigoare legea celibatului.

CAPITOLUL IV
DESPRE LAICI

30. După ce s-a ocupat de funcţiile ierarhiei, sfântul Conciliu îşi îndreaptă cu drag atenţia asupra condiţiei acelor credincioşi care sunt numiţi laici. Toate cele spuse despre poporul lui Dumnezeu se adresează în mod egal laicilor, călugărilor şi clericilor; totuşi unele trăsături aparţin în mod deosebit laicilor, bărbaţi şi femei, în virtutea condiţiei şi misiunii lor: bazele acestor trăsături trebuie examinate mai îndeaproape, datorită condiţiilor deosebite ale vremurilor noastre. Păstorii sufleteşti sunt perfect conştienţi de marea contribuţie pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici. Ei ştiu că nu au fost instituiţi de Cristos pentru a-şi asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii faţă de lume, ci au măreaţa îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioşi şi să le recunoască slujirile şi carismele, încât toţi să conlucreze unanim, fiecare pe măsura lui, la opera comună. Căci trebuie ca toţi, “făptuind adevărul în iubire, să creştem întru toate spre acela care este Capul, Cristos, din care trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – şi se zideşte întru iubire” (Ef 4,15-16).

Natura şi misiunea laicilor

31. Prin “laici” se înţeleg aici toţi credincioşii, în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică, şi anume credincioşii care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, constituiţi popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi, în modul lor propriu, la funcţia preoţească, profetică şi împărătească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume.

Laicilor le este propriu şi caracteristic domeniul temporal. Într-adevăr, cei care participă la preoţie prin consacrare, deşi uneori se pot ocupa de lucruri temporale, chiar exercitând o profesie temporală, sunt totuşi, în virtutea chemării lor speciale, destinaţi în principal şi propriu zis (ex professo) slujirii sacre, iar călugării, prin starea lor de viaţă, oferă o mărturie luminoasă şi cu totul deosebită a faptului că lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul fericirilor. Chemarea specifică a laicilor este să caute Împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenaţi în toate îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le este ţesută existenţa. Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-şi menirea proprie, călăuziţi de spiritul evangheliei, să contribuie din lăuntru, ca o plămadă, la sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe Cristos, mai ales prin mărturia vieţii lor, prin iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor. Ei sunt, aşadar, aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice, în care sunt puternic implicaţi, în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului.

Demnitatea laicilor în poporul lui Dumnezeu

32. Sfânta Biserică, din instituire divină, este organizată şi condusă într-o minunată diversitate. “Căci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Cristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom 12, 4-5).

Unul este, aşadar, poporul ales al lui Dumnezeu: “Un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez” (Ef 4,5). Este comună tuturor demnitatea membrilor datorită renaşterii lor în Cristos; este comun harul înfierii, comună chemarea la desăvârşire; una este mântuirea, una este speranţa, neîmpărţită este iubirea. Aşadar, nu există în Cristos şi în Biserică nici o inegalitate în funcţie de rasă sau neam, de condiţie socială sau sex, căci “nu mai este iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este bărbat, nici femeie, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3,28; cf. Col 3,11).

Prin urmare, cu toate că, în Biserică, nu toţi merg pe aceeaşi cale, toţi sunt chemaţi la sfinţenie şi au primit o credinţă de aceeaşi valoare prin dreptatea lui Dumnezeu (cf. 2Pt 1,1). Chiar dacă unii, din voinţa lui Cristos, sunt puşi învăţători, împărţitori ai tainelor şi păstori pentru alţii, există totuşi între toţi o adevărată egalitate în privinţa demnităţii şi acţiunii comune tuturor credincioşilor pentru zidirea trupului lui Cristos. Într-adevăr, deosebirea stabilită de Domnul între slujitorii sacri şi restul poporului lui Dumnezeu implică o unire izvorâtă din relaţia reciprocă necesară care îi leagă pe păstori şi pe ceilalţi credincioşi; păstorii Bisericii, urmând exemplul Domnului, trebuie să-şi slujească unii altora şi celorlalţi credincioşi, iar aceştia trebuie să colaboreze din tot sufletul cu păstorii şi învăţătorii. Astfel, în diversitate, cu toţii dau mărturie despre minunata unitate din trupul lui Cristos; însăşi varietatea harurilor, slujirilor şi lucrărilor adună într-o unitate pe fiii lui Dumnezeu, căci “toate acestea le face unul şi acelaşi Duh” (1Cor 12,11).

După cum, din bunăvoinţa divină, laicii îl au frate pe Cristos, care, deşi este stăpânul a toate, “n-a venit ca să fie slujit, ci să slujească” (Mt 20,28), tot astfel îi au fraţi pe aceia care, rânduiţi în slujirea sacră, învăţând şi sfinţind şi conducând familia lui Dumnezeu cu autoritatea lui Cristos, o păstoresc în aşa fel ca noua poruncă a iubirii să fie îndeplinită de toţi. Despre aceasta spune foarte frumos sfântul Augustin: “Dacă ceea ce sunt pentru voi mă îngrozeşte, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Căci pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin. Primul este numele unei slujbe, al doilea – al unui har; primul este numele primejdiei, al doilea – al mântuirii”[112].

Apostolatul laicilor

33. Laicii, adunaţi în poporul lui Dumnezeu şi constituiţi în unicul trup al lui Cristos sub un singur cap, oricine ar fi ei, sunt chemaţi, ca mădulare vii, să contribuie la creşterea Bisericii şi la sfinţirea ei necontenită, cu toate puterile lor primite prin bunătatea Creatorului şi harul Răscumpărătorului.

Apostolatul laicilor este o participare la însăşi misiunea mântuitoare a Bisericii şi la acest apostolat sunt trimişi cu toţii de Domnul însuşi prin Botez şi Mir. Prin sacramente şi mai ales prin sfânta Euharistie le este împărtăşită şi hrănită acea iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni care este sufletul întregului apostolat. Însă laicii sunt chemaţi în mod deosebit să facă prezentă şi activă Biserica în acele locuri şi împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei[113]. Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor şi, în acelaşi timp, instrument viu al misiunii Bisericii înseşi “după măsura darului lui Cristos” (Ef 4,7).

În afara acestui apostolat care îi priveşte pe toţi credincioşii, fără excepţie, laicii pot fi chemaţi, în diferite feluri, şi la o cooperare mai directă cu apostolatul ierarhiei[114], în felul acelor bărbaţi şi femei care îl ajutau pe apostolul Paul în evanghelizare, ostenindu-se mult în Domnul (cf. Fil 4,3; Rom 16,3ss). În afară de aceasta, ei mai pot fi cooptaţi de ierarhie la exercitarea unor funcţii bisericeşti în scop spiritual.

Laicii au, prin urmare, măreaţa îndatorire de a lucra pentru ca planul divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toţi oamenii din orice timp şi din orice loc. Să le fie, aşadar, deschisă pretutindeni calea ca, după puterile lor şi după necesităţile timpului, să participe şi ei în mod activ la opera mântuitoare a Bisericii.

Funcţia preoţească

34. Cristos Isus, Marele Preot veşnic, voind să-şi continue şi prin laici mărturia şi slujirea, le dă viaţă prin Duhul Său şi îi îndeamnă necontenit la tot lucrul bun şi desăvârşit.

Într-adevăr, acelora pe care îi leagă intim de viaţa şi de misiunea sa le împărtăşeşte şi din funcţia sa preoţească, pentru ca ei să aducă un cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii, fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi.

Funcţia profetică şi mărturia

35. Cristos, Marele Profet, care, prin mărturia vieţii şi prin puterea cuvântului, a proclamat împărăţia Tatălui, îşi împlineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învaţă în numele şi prin puterea lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori şi i-a înzestrat cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17-18; Ap 19,10), pentru ca puterea evangheliei să strălucească în viaţa de toate zilele, în familie şi în societate. Ei se arată fii ai făgăduinţei dacă, statornici în credinţă şi speranţă, răscumpără clipa de faţă (cf. Ef 5,16; Col 4,5) şi aşteaptă cu răbdare mărirea ce va veni (cf. Rom 8,25). Această speranţă ei nu trebuie să o ascundă în adâncul sufletului, ci, printr-o continuă convertire şi prin lupta “împotriva stăpânitorilor acestei lumi de întuneric şi împotriva duhurilor rele” (Ef 6,12) trebuie să o manifeste şi prin structurile vieţii pământeşti.

Precum sacramentele legii noi, prin care sunt hrănite viaţa şi apostolatul credincioşilor, vestesc un cer nou şi un pământ nou (cf. Ap 21,1), tot astfel şi laicii sunt adevăraţi vestitori ai credinţei în cele nădăjduite (cf. Evr 11,1), dacă de viaţa trăită din credinţă leagă mărturisirea fără echivoc a credinţei. Această evanghelizare, această vestire a lui Cristos prin mărturia vieţii şi prin cuvânt, dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii.

Misiunea aceasta pune în lumină marea valoare a acelei stări de viaţă sfinţite printr-un sacrament deosebit, şi anume viaţa de căsătorie şi de familie. Acolo unde religia creştină străbate întreaga viaţă şi o transformă pe zi ce trece, se află cea mai bună practică şi şcoală de apostolat laic. Acolo soţii sunt chemaţi anume să fie unul pentru altul, şi împreună pentru copiii lor, martori ai credinţei şi iubirii lui Cristos. Familia creştină proclamă cu tărie atât puterea actuală a împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi speranţa vieţii fericite. Astfel, prin pilda şi mărturia ei, vădeşte lumea de păcat şi luminează pe cei care caută adevărul.

Aşadar, laicii, chiar atunci când sunt angrenaţi în problemele vieţii pământeşti, pot şi trebuie să exercite o preţioasă acţiune de evanghelizare a lumii. Unii dintre ei, atunci când nu sunt suficienţi preoţi sau când aceştia nu pot activa din cauza prigoanei, suplinesc, după puterile acordate lor, anumite funcţii sacre; mulţi îşi consacră toate forţele muncii apostolice; cu toţii, însă, trebuie să coopereze la răspândirea şi creşterea împărăţiei lui Cristos în lume. De aceea, laicii trebuie să caute cu stăruinţă să cunoască mai profund adevărul revelat şi să ceară de la Dumnezeu darul înţelepciunii.

Funcţia regească

36. Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte şi de aceea a fost înălţat de Tatăl (cf. Fil 2,8-9), a intrat în slava împărăţiei sale; lui îi sunt supuse toate până când el însuşi se va supune Tatălui, împreună cu toată făptura, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1Cor 15,27-28). Această putere el a împărtăşit-o ucenicilor săi, pentru ca şi ei să fie statorniciţi în libertatea regească, iar prin lepădarea de ei înşişi şi printr-o viaţă sfântă să învingă în ei stăpânirea păcatului (cf. Rom 6,12) şi slujindu-l pe Cristos şi în alţii, să-i ducă pe fraţii lor cu umilinţă şi răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni. Căci Domnul doreşte să-şi extindă şi prin credincioşii laici împărăţia: “Împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”[115]; în ea făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, spre a se bucura de libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21). Într-adevăr, mare făgăduinţă şi mare poruncă se dă ucenicilor: “Toate sunt ale voastre, dar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos – al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23).

Credincioşii trebuie, aşadar, să recunoască natura intimă a întregii făpturi, valoarea şi menirea ei spre lauda lui Dumnezeu şi, chiar prin activităţile lor pământeşti, să se ajute unii pe alţii spre o viaţă mai sfântă, aşa încât lumea să se pătrundă de spiritul lui Cristos şi să-şi atingă în mod mai eficient scopul în dreptate, iubire şi pace. În împlinirea acestei îndatoriri în toată universalitatea ei, laicii deţin locul principal. Prin competenţa lor în disciplinele profane şi prin activitatea lor înălţată în mod intrinsec de harul lui Cristos, ei trebuie să contribuie activ ca bunurile create să fie valorificate, prin munca umană, prin tehnică şi civilizaţie, conform cu rânduiala stabilită de Creator şi cu lumina cuvântului său, spre folosul tuturor oamenilor, fără excepţie; să fie împărţite între ei cu mai multă dreptate şi să ducă, pe măsura lor, la progresul universal, în libertatea umană şi creştină. Astfel, Cristos, prin membrii Bisericii, va lumina din ce în ce mai mult întreaga societate umană cu lumina lui mântuitoare.

Pe lângă aceasta, laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume, dacă acestea conţin elemente ce ar îndemna la păcat; astfel toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi, în loc să stânjenească, vor favoriza practicarea virtuţilor. Acţionând astfel, ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului. În acest fel, ogorul lumii va fi mai bine pregătit pentru sămânţa cuvântului divin şi, în acelaşi timp, i se vor deschide mai larg Bisericii porţile pentru ca mesajul păcii să poată străbate lumea.

Ţinând seamă de însăşi economia mântuirii, credincioşii să înveţe să distingă atent între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele, amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu. În epoca noastră este de cea mai mare importanţă ca această distincţie şi această armonie să strălucească în mod cât mai limpede în felul de a acţiona al credincioşilor, pentru ca misiunea Bisericii să poată răspunde mai plenar condiţiilor caracteristice lumii de azi. Aşa cum trebuie să recunoaştem că cetatea pământească, angrenată pe bună dreptate în griji vremelnice, este condusă de principii proprii, tot astfel este pe drept cuvânt respinsă teoria nefastă care pretinde să construiască societatea fără a ţine seama în nici un fel de religie şi care combate sau suprimă libertatea religioasă a cetăţenilor[116].

Relaţiile cu ierarhia

37. Ca toţi credincioşii, laicii au dreptul să primească din belşug de la păstorii sufleteşti bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales ajutorul cuvântului lui Dumnezeu şi al sacramentelor[117], şi trebuie să le facă cunoscute nevoile şi dorinţele lor, cu libertatea şi încrederea cuvenite unor fii ai lui Dumnezeu şi fraţi în Cristos. În măsura ştiinţei, competenţei şi prestigiului de care se bucură, ei au dreptul, ba uneori chiar şi datoria, de a-şi spune părerea în cele ce privesc binele Bisericii[118]. Aceasta se va face, dacă este cazul, prin instituţiile stabilite în acest scop de Biserică şi întotdeauna în spiritul adevărului, tăriei şi prudenţei, cu respect şi iubire faţă de aceia care, în virtutea misiunii lor sacre, îl reprezintă pe Cristos.

Ca toţi credincioşii, laicii vor îmbrăţişa cu promptitudine, în ascultarea creştină, ceea ce păstorii, ca reprezentanţi ai lui Cristos, hotărăsc în calitate de învăţători şi conducători în Biserică; în acest fel, ei urmează exemplul lui Cristos care, prin ascultarea sa până la moarte, a deschis tuturor oamenilor calea fericită a libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Să nu neglijeze să-i încredinţeze lui Dumnezeu prin rugăciuni pe cei aşezaţi în fruntea lor, care veghează ca unii care trebuie să dea socoteală pentru sufletele noastre, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu gemând (cf. Evr 13,17).

La rândul lor, păstorii să recunoască şi să promoveze demnitatea şi responsabilitatea laicilor în Biserică; să se folosească bucuros de sfaturile lor prudente, să le dea cu încredere însărcinări în serviciul Bisericii şi să le lase libertate şi câmp de acţiune, ba chiar să-i încurajeze în a întreprinde şi acţiuni din proprie iniţiativă. Cu o iubire părintească, să examineze atent, în Cristos, proiectele, cererile şi dorinţele prezentate de laici[119]. Păstorii să le recunoască cu respect acea dreaptă libertate ce se cuvine tuturor în cetatea pământească.

De la aceste relaţii familiare dintre laici şi păstori e de aşteptat mult bine pentru Biserică. Într-adevăr, în laici se întăreşte astfel simţul responsabilităţii proprii, li se încurajează elanul şi forţele lor sunt mai uşor asociate la lucrarea păstorilor. Aceştia, la rândul lor, ajutaţi de experienţa laicilor, pot judeca mai clar şi mai corect atât în cele spirituale, cât şi în cele pământeşti, astfel încât întreaga Biserică, susţinută de toţi membrii săi, să-şi poată împlini mai eficient misiunea pentru viaţa lumii.

Concluzie

38. Orice laic trebuie să fie, în faţa lumii, martor al învierii şi al vieţii Domnului Isus şi semn al Dumnezeului celui viu. Toţi împreună şi fiecare în parte trebuie să hrănească lumea cu roade spirituale (cf. Gal 5,22) şi să reverse în ea spiritul de care sunt însufleţiţi acei săraci, blânzi şi făcători de pace pe care Domnul, în evanghelie, i-a proclamat fericiţi (cf. Mt 5,3-9). Într-un cuvânt, “ceea ce este sufletul în trup, să fie în lume creştinii”[120].

CAPITOLUL V
CHEMAREA UNIVERSALĂ LA SFINŢENIE ÎN BISERICĂ

Introducere

39. Noi credem că Biserica, al cărei mister îl expune sfântul Conciliu, este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat “unul sfânt”[121], a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească (cf. Ef 5,25-26); a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: “Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4). Această sfinţenie a Bisericii se manifestă continuu şi trebuie să se manifeste prin roadele harului pe care Duhul Sfânt le face să crească în sufletul credincioşilor; ea se exprimă diferit în fiecare dintre aceia care, în modul lor de viaţă, ajung la desăvârşirea iubirii, edificându-i pe ceilalţi; ea apare într-un mod aparte în practicarea sfaturilor numite, de obicei, “evanghelice”. Această practicare a sfaturilor, îmbrăţişată de mulţi creştini sub impulsul Duhului Sfânt, fie în particular, fie într-o condiţie sau stare recunoscută de Biserică, aduce şi trebuie să aducă în lume o mărturie şi o pildă strălucită a acestei sfinţenii.

Chemarea universală la sfinţenie

40. Divinul învăţător şi exemplu al oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor şi fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărei autor şi înfăptuitor este el însuşi: “Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”[122] (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile (cf. Mc 12, 30) şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o. Apostolul îi îndeamnă să trăiască “după cum se cuvine unor sfinţi” (Ef 5,3), să se îmbrace “ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu simţăminte de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Col 3,12) şi să aibă roadele Duhului în sfinţenie (cf. Gal 5, 22; Rom 6,22). Şi pentru că toţi greşim în multe (cf. Iac 3, 2), avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu şi trebuie să ne rugăm zilnic: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt 6,12)[123].

Este limpede, aşadar, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii[124]: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum preabine o dovedeşte, în istoria Bisericii, viaţa atâtor sfinţi.

Diverse forme de trăire a unicei sfinţenii

41. În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire.

În primul rând, păstorii turmei lui Cristos trebuie ca, asemeni Marelui Preot veşnic, Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre, să-şi împlinească slujirea cu sfinţenie şi elan, cu umilinţă şi tărie, pentru că o astfel de împlinire va fi şi pentru ei înşişi cel mai bun mijloc de sfinţire. Aleşi pentru plinătatea preoţiei, ei primesc harul sacramental spre a-şi îndeplini în mod desăvârşit îndatorirea carităţii pastorale, rugându-se, aducând jertfa şi predicând, precum şi prin orice formă a purtării de grijă şi a activităţii unui episcop[125]; să nu şovăie să-şi dea viaţa pentru oi şi, făcându-se pildă turmei (cf. 1Pt 5,3), să îndemne şi prin exemplul lor Biserica la o sfinţenie din zi în zi mai mare.

Preoţii, asemenea episcopilor, a căror cunună spirituală sunt[126], participând la harul misiunii lor, prin Cristos, veşnicul şi unicul mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să păstreze legătura comuniunii preoţeşti, să abunde în orice bogăţie spirituală şi să dea tuturor mărturie vie despre Dumnezeu[127], după exemplul acelor preoţi care, de-a lungul veacurilor, într-o slujire adeseori umilă şi ascunsă, au lăsat o strălucită pildă de sfinţenie. Lauda lor răsună în Biserica lui Dumnezeu. Rugându-se şi aducând jertfa – în virtutea îndatoririi lor – pentru turma încredinţată şi pentru întreg poporul lui Dumnezeu, conştienţi de ceea ce fac şi imitând ceea ce săvârşesc[128], departe de a fi împiedicaţi de grijile, primejdiile şi ostenelile apostolatului, ei trebuie să se ridice, mai degrabă, prin ele, la o sfinţenie mai înaltă, hrănindu-şi şi înviorându-şi activitatea la izvoarele nesecate ale contemplaţiei, spre bucuria întregii Biserici a lui Dumnezeu. Toţi preoţii, şi în special aceia care prin hirotonire sunt numiţi preoţi diecezani, să nu uite în ce măsură contribuie la sfinţenia lor unirea fidelă şi cooperarea generoasă cu episcopul lor.

La misiunea şi harul Marelui Preot participă într-un mod deosebit şi slujitorii din ordinele inferioare, în primul rând diaconii, care, slujind tainelor lui Cristos şi ale Bisericii[129], trebuie să se păstreze curaţi de orice viciu, să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să făptuiască tot binele înaintea oamenilor (cf. 1Tim 3,8-10.12-13). Clericii, care, chemaţi de Domnul şi puşi deoparte pentru el, se pregătesc sub privegherea păstorilor pentru exercitarea unei slujiri sacre, sunt datori să-şi conformeze gândurile şi inimile unei alegeri atât de înalte: stăruitori în rugăciune, înflăcăraţi în iubire, cugetând la tot ce este adevărat, drept şi cu nume bun, săvârşind toate pentru slava şi cinstea lui Dumnezeu. Acestora li se adaugă laicii aleşi de Dumnezeu care sunt chemaţi de episcop pentru a se dedica pe deplin activităţilor apostolice şi care lucrează cu mult rod în ogorul Domnului[130].

Soţii şi părinţii creştini, urmându-şi propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susţină reciproc în har în tot cursul vieţii, iar pe copiii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învăţătura creştină şi în virtuţile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită şi generoasă, edifică o fraternitate a carităţii şi se fac martori şi colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn şi participare la iubirea cu care Cristos şi-a iubit Mireasa şi s-a dat pe sine pentru ea[131]. Un exemplu asemănător este oferit, în alt mod, de către persoanele văduve şi de cele necăsătorite care pot şi ele să contribuie considerabil la sfinţenia şi activitatea Bisericii. Cât despre aceia care îndeplinesc munci adeseori grele, ei trebuie, prin realizările lor omeneşti, să se perfecţioneze pe sine, să-şi ajute concetăţenii, să îmbunătăţească starea întregii societăţi şi a întregii creaţii; mai mult, printr-o iubire activă, bucuroşi în speranţă şi purtându-şi poverile unii altora, să-l imite pe Cristos, care a muncit cu mâinile sale şi care lucrează pururi împreună cu Tatăl la mântuirea tuturor; în sfârşit, prin însăşi munca lor de fiecare zi, ei trebuie să se ridice la o sfinţenie mai înaltă, chiar şi apostolică.

Se ştie că sunt în mod deosebit uniţi cu Cristos care suferă pentru mântuirea lumii cei ce sunt apăsaţi de sărăcie, de slăbiciune, de boală şi de necazuri sau care sunt prigoniţi pentru dreptate: pe aceştia Domnul, în evanghelie, i-a numit fericiţi, iar “Dumnezeul a tot harul, care ne-a chemat la mărirea sa cea veşnică în Cristos Isus, după puţină suferinţă îi va desăvârşi, îi va face statornici şi îi va întări” (1Pt 5,10).

Aşadar, toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai mult în condiţiile lor de viaţă, în îndatoririle lor şi în împrejurările în care se află şi prin toate aceste condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc toate cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu voinţa divină, manifestând tuturor, în însăşi îndeplinirea activităţilor pământeşti, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea.

Căi şi mijloace de sfinţire

42. “Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (1In 4,16). Dumnezeu şi-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea, primul dar, şi cel mai necesar, este dragostea, prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele pentru Dumnezeu. Dar pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voinţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practicarea tuturor virtuţilor. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârşirii şi plinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop[132]. De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

De vreme ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi-a arătat iubirea dându-şi viaţa pentru noi, nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru el şi pentru fraţii săi (cf. 1In 3,16; In 15,13). Încă din primele timpuri, unii creştini au fost chemaţi să dea această mărturie supremă de iubire în faţa tuturor, mai ales a prigonitorilor, şi pururi vor fi creştini chemaţi la aceasta. De aceea, martiriul, prin care ucenicul devine asemenea cu Învăţătorul, care primeşte în mod liber moartea pentru mântuirea lumii, şi se ridică la conformitatea cu el prin vărsarea sângelui, este preţuit de Biserică drept darul cel mai ales şi suprema dovadă a iubirii. Şi chiar dacă nu le este acordat multora, toţi trebuie să fie, însă, pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe calea crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii.

Sfinţenia Bisericii este, de asemenea, susţinută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi[133]. Între acestea străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34), în feciorie sau în celibat[134]. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume.

Biserica îşi aminteşte şi de cuvintele Apostolului care, chemându-i pe credincioşi la iubire, îi îndeamnă să aibă în ei aceleaşi simţăminte care au fost în Cristos Isus, care “s-a nimicit pe sine luând chip de rob… făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8) şi care pentru noi “s-a făcut sărac deşi era bogat” (2Cor 8,9). Întrucât e necesar ca ucenicii să imite mereu această iubire şi umilinţă a lui Cristos şi să dea mărturie pentru ele, Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulţi bărbaţi şi femei care urmează mai îndeaproape şi manifestă mai limpede această nimicire a Mântuitorului, îmbrăţişând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu şi renunţând la voinţa proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârşirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător[135].

Aşadar, toţi credincioşii sunt chemaţi şi datori să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea proprie stării lor. Să se străduiască, aşadar, toţi să-şi orienteze corect înclinările ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite; şi, într-adevăr, Apostolul ne avertizează: cei ce se folosesc de lumea aceasta să nu se oprească aici, căci faţa acestei lumi e trecătoare (cf. 1Cor 7,31)[136].

CAPITOLUL VI
CĂLUGĂRII

Sfaturile evanghelice în Biserică

43. Sfaturile evanghelice ale curăţiei închinate lui Dumnezeu, sărăciei şi ascultării, fiind întemeiate pe cuvintele şi exemplul Domnului şi fiind recomandate de apostoli şi de părinţii Bisericii, de învăţătorii şi păstorii ei, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul său şi pe care, prin harul lui, îl păstrează necontenit. Autoritatea Bisericii, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a îngrijit să le interpreteze, să orânduiască practicarea lor şi să organizeze, plecând de la ele, forme stabile de viaţă. Ca urmare, ca pe un copac care, dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu, poartă în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor, cât şi spre binele întregului trup al lui Cristos[137]. Căci aceste familii oferă membrilor lor sprijinul unei stabilităţi mai ferme în modul de a trăi, al unei doctrine aprobate pentru urmărirea perfecţiunii, al comuniunii frăţeşti în armata lui Cristos, al libertăţii întărite prin ascultare, astfel încât să-şi poată împlini în siguranţă şi păzi cu credinţă profesiunea călugărească şi să poată înainta pe calea iubirii, bucurându-se în duh[138].

Ţinând seama de alcătuirea divină şi ierarhică a Bisericii, o astfel de stare de viaţă nu e o stare intermediară între condiţia de cleric şi cea de laic, ci creştini din ambele stări sunt chemaţi de Dumnezeu să se bucure în viaţa Bisericii de un dar deosebit şi să contribuie, fiecare în felul său, la misiunea ei mântuitoare[139].

Natura şi importanţa vieţii călugăreşti

44. Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie – prin care creştinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruieşte cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, astfel încât e închinat cu un titlu nou şi deosebit slujirii lui Dumnezeu şi cinstirii lui. Prin Botez a murit păcatului şi a fost consfinţit lui Dumnezeu, însă, pentru a primi un rod mai bogat al harului baptismal, tinde, prin profesiunea sfaturilor evanghelice în Biserică, să se elibereze de piedicile care l-ar putea reţine de la râvna iubirii şi de la perfecţiunea cultului divin şi se consacră mai intim slujirii lui Dumnezeu[140]. Iar consacrarea va fi cu atât mai desăvârşită cu cât, prin legături mai puternice şi mai stabile, îl reprezintă mai mult pe Cristos legat printr-o legătură indisolubilă de Mireasa lui, Biserica.

Dar, pentru că sfaturile evanghelice, prin iubirea la care duc[141], îi unesc în mod deosebit cu Biserica şi cu misterul ei pe cei care le urmează, se cuvine ca şi viaţa spirituală a acestora să fie închinată binelui întregii Biserici. De aici se naşte îndatorirea ca, după puteri şi după chemarea fiecăruia, fie prin rugăciune, fie prin alte activităţi, ei să lucreze la înrădăcinarea şi întărirea împărăţiei lui Cristos în suflete şi la extinderea ei pe tot pământul. De aceea, şi Biserica apără şi susţine caracterul propriu al diferitelor institute călugăreşti.

Profesiunea sfaturilor evanghelice apare aşadar ca un semn care poate şi trebuie să atragă în mod eficace pe toţi membrii Bisericii la îndeplinirea cu râvnă a îndatoririlor chemării de creştin. Căci, întrucât poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică, ci merge în căutarea celei viitoare, starea călugărească, eliberându-i în mai mare măsură de grijile pământeşti pe aceia care o urmează, arată mai mult, tuturor celor care cred, prezenţa chiar în această lume a bunurilor cereşti; dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava împărăţiei cerurilor. De asemenea, această stare de viaţă imită mai îndeaproape şi reprezintă pururi în Biserică forma de viaţă pe care a îmbrăţişat-o Fiul lui Dumnezeu venind în lume pentru a face voia Tatălui şi pe care a propus-o ucenicilor care îl urmau. În sfârşit, manifestă în mod deosebit superioritatea împărăţiei lui Dumnezeu faţă de tot ce este pământesc precum şi exigenţele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreţie a forţei lui Cristos stăpânitorul şi infinita putere a Duhului Sfânt care acţionează în chip minunat în Biserică.

Aşadar, starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii, se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei.

Autoritatea Bisericii şi viaţa călugărească

45. Fiind îndatorirea ierarhiei bisericeşti de a paşte poporul lui Dumnezeu şi de a-l duce la păşuni mănoase (cf. Ez 34, 14), ei îi revine să orânduiască cu înţelepciune, prin legile sale, practicarea sfaturilor evanghelice, prin care este favorizată în mod deosebit desăvârşirea iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele[142]. De asemenea, urmând cu docilitate impulsurile Duhului Sfânt, ea primeşte regulile propuse de oameni străluciţi, bărbaţi şi femei, şi după ce sunt revizuite, le aprobă în mod autentic; de asemenea, sprijină cu autoritatea sa vigilentă şi ocrotitoare institutele înfiinţate în orice loc pentru edificarea trupului lui Cristos, ca ele să crească şi să înflorească urmând spiritul întemeietorilor lor.

Pentru a se răspunde mai bine la nevoile întregii turme a Domnului, orice institut călugăresc şi fiecare membru în parte pot fi scoşi de sub jurisdicţia ordinariului locului pentru binele comun, de către supremul pontif, în virtutea primatului său în Biserica întreagă, şi subordonaţi lui singur[143]. De asemenea, pot fi lăsaţi sau încredinţaţi autorităţilor patriarhale proprii. Membrii înşişi, în împlinirea îndatoririi faţă de Biserică după forma lor particulară de viaţă, trebuie să aibă faţă de episcopi respect şi ascultare după legile canonice, pentru autoritatea lor pastorală în Bisericile particulare şi pentru unitatea şi buna înţelegere necesare în munca apostolică[144].

Biserica nu numai că ridică, prin confirmarea sa, la demnitatea de stare canonică profesiunea călugărească, dar şi prin acţiunea sa liturgică o prezintă ca stare de viaţă consacrată lui Dumnezeu. Căci Biserica însăşi, cu autoritatea încredinţată ei de Dumnezeu, primeşte voturile celor care fac profesiunea, le mijloceşte de la Dumnezeu, prin rugăciunea ei publică, ajutoare şi har, îi încredinţează lui Dumnezeu şi le oferă binecuvântarea spirituală, asociind ofranda lor cu jertfa euharistică.

Măreţia consacrării călugăreşti

46. Călugării să se străduiască cu grijă ca prin ei Biserica să-l arate într-adevăr, din zi în zi mai bine, atât credincioşilor cât şi necredincioşilor, pe Cristos – fie în contemplaţie pe munte, fie vestind mulţimilor împărăţia lui Dumnezeu, fie vindecând bolnavi şi infirmi, fie întorcându-i pe păcătoşi pe calea cea bună, fie binecuvântând copiii, şi tuturor făcându-le bine, totdeauna ascultător faţă de voia Tatălui care l-a trimis[145].

În sfârşit, să le fie tuturor foarte limpede că profesiunea sfaturilor evanghelice, deşi comportă renunţarea la bunuri care sunt, neîndoielnic, vrednice de apreciere, totuşi nu se opune adevăratului progres al persoanei umane, ci prin însăşi natura sa îi este de cel mai mare folos. Căci sfaturile evanghelice, primite de bunăvoie după chemarea personală a fiecăruia, ajută în mare măsură la purificarea inimii şi la libertatea spirituală, aprind necontenit râvna iubirii şi mai ales, după cum se dovedeşte prin pilda atâtor sfinţi fondatori, au puterea de a-l conforma pe creştin în mai mare măsură cu modul de viaţă feciorelnic şi sărac pe care şi l-a ales pentru sine Cristos Domnul şi pe care l-a îmbrăţişat Maica sa Fecioară. Şi să nu socotească cineva că, prin consacrarea lor, călugării devin străini de oameni sau nefolositori în cetatea pământească. Într-adevăr, chiar dacă uneori nu-i asistă direct pe contemporanii lor, îi au prezenţi totuşi într-un mod mai profund în inima lui Cristos şi cooperează în mod spiritual cu ei, pentru ca edificarea cetăţii pământeşti să se întemeieze întotdeauna pe Domnul şi spre el să se îndrepte, ca nu cumva să lucreze în deşert acei ce o zidesc[146].

De aceea, Conciliul confirmă şi laudă bărbaţii şi femeile, fraţi şi surori, care în mănăstiri sau şcoli şi spitale, ori în misiuni, cu fidelitate statornică şi smerită faţă de această consacrare, împodobesc Mireasa lui Cristos şi aduc tuturor oamenilor servicii generoase şi foarte variate.

47. Fiecare om care este chemat la profesiunea sfaturilor să se străduiască deci cu râvnă să rămână şi să exceleze în cel mai înalt grad în acea chemare în care a fost chemat de Dumnezeu, pentru mai îmbelşugata sfinţenie a Bisericii, pentru mai marea glorie a Treimii de o fiinţă şi nedespărţite, care în Cristos şi prin Cristos este pentru orice sfinţenie izvor şi origine.

CAPITOLUL VII
CARACTERUL ESCATOLOGIC AL BISERICII PEREGRINE ŞI UNIREA EI CU BISERICA CEREASCĂ

Caracterul escatologic al chemării creştine

48. Biserica, la care suntem chemaţi cu toţii în Cristos Isus şi în care, prin harul lui Dumnezeu, dobândim sfinţenia, nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească, atunci când va veni timpul desăvârşirii tuturor lucrurilor (cf. Fap 3,21) şi când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos (cf. Ef 1,10; Col 1,20; 2 Pt 3,10-13).

Cristos, fiind înălţat de pe pământ, i-a atras pe toţi la sine (cf. In 12,32). Înviat din morţi (cf. Rom 6,9), a trimis asupra ucenicilor pe Duhul cel de viaţă dătător şi, prin el, a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire; şezând la dreapta Tatălui, lucrează fără încetare în lume pentru a-i călăuzi pe oameni spre Biserică, pentru a-i uni mai strâns cu sine prin ea şi pentru ca, hrănindu-i cu trupul şi sângele său, să-i facă părtaşi de viaţa sa glorioasă. Aşadar, desăvârşirea făgăduită, pe care o aşteptăm, a şi început în Cristos; ea înaintează prin trimiterea Duhului Sfânt şi prin el continuă în Biserică, a cărei învăţătură de credinţă ne arată şi sensul vieţii pământeşti, în timp ce noi ducem la bun sfârşit, în speranţa bunurilor viitoare, lucrarea care ne-a fost încredinţată în lume de către Tatăl şi lucrăm la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12).

Aşadar, a ajuns la noi sfârşitul veacurilor (cf. 1Cor 10, 11) şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi, într-un anume sens, este realmente anticipată pe pământ. Căci Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfinţenie adevărată, chiar dacă nedesăvârşită. Dar, până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea (cf. 2Pt 3,13), Biserica peregrină, în sacramentele şi în instituţiile ei care ţin de lumea aceasta, poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii, aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19-22).

Aşadar, uniţi cu Cristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Duhului Sfânt, “care este chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu şi suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2). De aceea, “atâta timp cât suntem în trup, suntem surghiuniţi departe de Dumnezeu” (2Cor 5,6) şi, având pârga Duhului, suspinăm în noi înşine (cf. Rom 8,23) şi dorim să fim cu Cristos (cf. Fil 1,23). Aceeaşi iubire ne zoreşte să trăim mai mult pentru el, care pentru noi a murit şi a înviat (cf. 2Cor 5,15).

Ne străduim deci să-i fim în toate plăcuţi Domnului (cf. 2Cor 5,9) şi îmbrăcăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi curselor diavolului şi să ţinem piept în ziua cea rea (cf. Ef 6,11-13). Şi întrucât nu ştim nici ziua nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti (cf. Evr 9,27), să ne învrednicim să intrăm cu el la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi (cf. Mt 25,31-46) şi să nu auzim, ca nişte slujitori răi şi leneşi (cf. Mt 25,26), porunca de a merge în focul veşnic (cf. Mt 25,41), în întunericul cel mai din afară, unde “va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 22,13; 25,30). Într-adevăr, înainte de a domni cu Cristos în slavă, toţi ne vom înfăţişa “înaintea judecăţii lui Cristos, ca fiecare să-şi primească răsplata celor făcute pe când era în trup: fie bine, fie rău” (2Cor 5,10) şi la sfârşitul lumii “cei care au făcut binele vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecăţii” (In 5,29; cf. Mt 25,46).

Socotind, aşadar, că “nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare ce se va arăta în noi” (Rom 8,18; cf. 2Tim 2,11-12), tari în credinţă, aşteptăm “nădejdea fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13), “care va schimba trupul smereniei noastre făcându-l asemenea cu trupul gloriei sale” (Fil 3,21) şi care va veni “ca să fie preamărit în sfinţii săi şi să se arate minunat în toţi cei care au crezut” (2Tes 1,10).

Comuniunea dintre Biserica din cer şi cea peregrină

49. Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu el (cf. Mt 25,31) şi, moartea fiind nimicită, toate îi vor fi supuse (cf. 1Cor 15,26-27), unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii sunt în glorie, contemplând “limpede pe Dumnezeu însuşi, unul întreit, aşa cum este”[147]. Cu toţii, însă, deşi în grade şi în feluri diferite, suntem uniţi în aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Într-adevăr, toţi care sunt ai lui Cristos, având Duhul lui, formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos (cf. Ef 4,16). Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credinţa statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale[148]. Datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie, înnobilează cultul pe care ea îl aduce lui Dumnezeu aici pe pământ şi contribuie în multe feluri la propăşirea ei tot mai intensă (cf. 1Cor 12,12-27)[149]. Căci primiţi în patrie şi stând înaintea Domnului (cf. 2Cor 5,8), aceştia nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos[150], oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Cristos Isus (cf. 1Tim 2,5), slujind Domnului în toate şi împlinind în trupul lor cele ce lipsesc patimii lui Cristos pentru trupul lui care este Biserica (cf. Col 1,24)[151]. Aşadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească.

50. Conştientă de această comuniune a întregului trup mistic al lui Isus Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi[152] şi, “pentru că sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor” (2Mac 12,46), a oferit şi jertfe pentru ei. Biserica a crezut întotdeauna că apostolii şi martirii lui Cristos, care, prin vărsarea sângelui, au dat mărturie supremă de credinţă şi iubire, sunt mai strâns uniţi cu noi în Cristos; i-a venerat cu o evlavie deosebită, alături de preacurata Fecioară Maria şi de sfinţii îngeri[153] şi a implorat cu pietate ajutorul mijlocirii lor. Acestora le-au fost adăugaţi în scurt timp şi alţii care au imitat mai îndeaproape fecioria şi sărăcia lui Cristos[154], şi, în sfârşit, ceilalţi pe care practicarea strălucită a virtuţilor creştine[155] şi carismele divine îi făceau vrednici să fie cinstiţi şi imitaţi de credincioşi[156].

Într-adevăr, privind viaţa acelora care l-au urmat cu fidelitate pe Cristos, suntem îndemnaţi de un motiv în plus să tindem spre cetatea viitoare (cf. Evr 13,14; 11,10) şi în acelaşi timp învăţăm calea cea mai sigură pe care, în această lume schimbătoare, vom putea ajunge, după starea şi condiţia fiecăruia, la unirea desăvârşită cu Cristos, la sfinţenie[157]. În viaţa acelora care, deşi părtaşi ai firii noastre omeneşti, sunt transformaţi mai desăvârşit după chipul lui Cristos (cf. 2Cor 3,18), Dumnezeu îşi arată pregnant oamenilor prezenţa şi chipul. În ei ne vorbeşte el însuşi şi ne arată semnul împărăţiei sale[158] spre care, având în faţa noastră un asemenea nor de martori (cf. Evr 12,1) şi o asemenea afirmare a adevărului evangheliei, suntem atraşi cu putere.

Însă noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult încă, pentru ca unitatea întregii Biserici în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti (cf. Ef 4,1-6). Căci, după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos, tot astfel comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos, de la care, ca de la izvorul şi capul său, izvorăşte orice har şi însăşi viaţa poporului lui Dumnezeu[159]. Se cade, aşadar, în cel mai înalt grad să-i iubim pe aceşti prieteni şi împreună moştenitori ai lui Isus Cristos, fraţii şi aleşii noştri binefăcători, să-i mulţumim cum se cuvine lui Dumnezeu pentru ei[160], “să-i chemăm în rugăciune stăruitoare şi să recurgem la ajutorul lor puternic pentru a dobândi binefacerile lui Dumnezeu prin Fiul lui, Isus Cristos, Domnul nostru, care este singurul nostru Răscumpărător şi Mântuitor”[161]. Într-adevăr, orice mărturie autentică de iubire pe care o aducem sfinţilor, tinde şi ajunge, prin însăşi natura ei, la Cristos, care este “cununa tuturor sfinţilor”[162] şi prin el la Dumnezeu, care este minunat în sfinţii săi şi în ei este preamărit[163].

Însă unirea noastră cu Biserica din ceruri se realizează în modul cel mai înalt atunci când – mai ales în liturgia sacră în care puterea Duhului Sfânt acţionează asupra noastră prin semnele sacramentale – cântăm într-un glas laudele maiestăţii divine[164] şi toţi din orice neam, limbă şi popor, răscumpăraţi prin sângele lui Cristos (cf. Ap 5,9) şi adunaţi într-o unică Biserică, preamărim cu aceeaşi cântare de laudă pe Dumnezeu unul întreit. Aşadar, celebrând jertfa euharistică, ne alăturăm în cel mai înalt grad cultului adus de Biserica cerească împărtăşindu-ne din el şi amintind şi cinstind înainte de toate pe preasfânta Fecioară Maria precum şi pe sfântul Iosif, pe sfinţii apostoli şi martiri şi pe toţi sfinţii[165].

Directive pastorale

51. Conciliul primeşte cu mare pietate venerabila credinţă a înaintaşilor noştri despre comuniunea noastră de viaţă cu fraţii aflaţi în mărirea cerească sau cu aceia care, după moarte, se mai află încă în purificare; el reafirmă decretele celui de-al doilea conciliu din Niceea[166], ale conciliului din Florenţa[167] şi ale conciliului Tridentin[168]. În acelaşi timp, în grija sa pastorală el îndeamnă pe toţi cei competenţi să se străduiască să îndepărteze sau să corecteze abuzurile, excesele sau lipsurile apărute eventual pe alocuri şi să restabilească totul spre lauda mai deplină a lui Cristos şi a lui Dumnezeu. Să-i înveţe, aşadar, pe credincioşi că un cult autentic al sfinţilor constă nu atât în mulţimea actelor exterioare, cât mai degrabă în intensitatea iubirii noastre active prin care, spre mai marele bine al nostru şi al Bisericii, căutăm “în viaţa sfinţilor – un exemplu, în comuniunea cu ei – o împărtăşire şi în mijlocirea lor – un ajutor”[169]. Pe de altă parte, să-i înveţe pe credincioşi că relaţia noastră cu sfinţii, cu condiţia să fie concepută într-o lumină mai deplină a credinţei, nu micşorează în nici un fel cultul de adorare adus lui Dumnezeu Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt, ci dimpotrivă îl îmbogăţeşte[170].

Căci noi toţi cei care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos (cf. Evr 3,6), atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi, corespundem la vocaţia intimă a Bisericii şi participăm, pregustând-o, la liturgia gloriei desăvârşite[171]. Iar când se va arăta Cristos şi va fi învierea glorioasă a morţilor, strălucirea lui Dumnezeu va lumina cetatea cerească şi făclia ei va fi Mielul (cf. Ap 21, 23). Atunci întreaga Biserică a sfinţilor, în fericirea supremă a iubirii, va adora pe Dumnezeu şi “pe Mielul care a fost jertfit” (Ap 5,12), strigând într-un glas: “Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor!” (Ap 5,13).

CAPITOLUL VIII
SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, ÎN MISTERUL Lui CRISTOS ŞI AL BISERICII

I. INTRODUCERE

Sfânta Fecioară în misterul lui Cristos

52. Dumnezeu cel preabun şi preaînţelept, voind să înfăptuiască răscumpărarea lumii, “la plinirea timpului a trimis pe Fiul său născut din femeie… ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Acesta, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara”[172]. Acest mister divin al mântuirii ne este revelat şi se continuă în Biserică, pe care Domnul a constituit-o ca trupul său şi în care credincioşii, unindu-se cu Cristos, capul lor, şi trăind în comuniune cu toţi sfinţii lui, trebuie să cinstească amintirea “înainte de toate a slăvitei pururea Fecioare Maria, Născătoarea Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Cristos”[173].

Sfânta Fecioară şi Biserica

53. Într-adevăr, Fecioara Maria, care la vestirea îngerului a primit în inima şi în trupul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a adus lumii viaţa, e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Mântuitorului. Răscumpărată în mod atât de sublim în vederea meritelor Fiului ei şi unită strâns şi indisolubil cu el, este înzestrată cu suprema menire şi demnitate de a fi Născătoarea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea fiica predilectă a Tatălui şi templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult pe toate celelalte făpturi din cer şi de pe pământ, prin acest har cu totul deosebit. În acelaşi timp însă, fiind din sămânţa lui Adam, ea este unită cu toţi oamenii care au nevoie de mântuire, ba mai mult, este “într-adevăr Mamă a mădularelor (lui Cristos)… pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor, care sunt mădularele acestui Cap”[174]. De aceea, ea este cinstită şi ca membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii, chipul şi exemplul ei desăvârşit în credinţă şi dragoste, iar Biserica Catolică, ascultând de Duhul Sfânt, o venerează cu afecţiunea pietăţii filiale ca pe o mamă preaiubitoare.

Intenţia Conciliului

54. De aceea, sfântul Conciliu, expunând învăţătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuieşte mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat şi al trupului mistic, cât şi îndatoririle oamenilor răscumpăraţi faţă de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos şi mama oamenilor, mai ales a credincioşilor, însă fără a intenţiona să propună o învăţătură completă despre Maria sau să decidă în probleme pe care munca teologilor încă nu le-a elucidat complet. Rămân, aşadar, în drepturile lor părerile liber expuse în şcolile catolice de teologie cu privire la aceea care deţine în sfânta Biserică locul cel mai de seamă după Cristos şi este, în acelaşi timp, cea mai apropiată de noi[175].

II. ROLUL SFINTEI FECIOARE ÎN ECONOMIA MÂNTUIRII

Mama lui Mesia în Vechiul Testament

55. Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament şi tradiţia venerabilă arată cu o limpezime crescândă rolul Mamei Mântuitorului în economia mântuirii şi ne-o pun, într-un fel, în faţa ochilor. Cărţile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, istorie în care venirea lui Cristos în lume este îndelung pregătită. Aceste documente din primele timpuri, aşa cum sunt citite în Biserică şi înţelese în lumina revelaţiei depline care avea să urmeze, pun, treptat, tot mai clar în lumină chipul unei femei: Mama Răscumpărătorului. În această lumină, ea este deja schiţată profetic în făgăduinţa făcută protopărinţilor noştri căzuţi în păcat, făgăduinţă privind biruinţa asupra şarpelui (cf. Gen 3,15). De asemenea, ea este Fecioara care va zămisli şi va naşte un fiu care va fi numit Emanuel (cf. Is 7,14; cf. Mih 5, 2-3; Mt 1,22-23). Ea se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la el mântuirea şi o primesc. În sfârşit, cu ea, fiica strălucită a Sionului, după îndelunga aşteptare a făgăduinţei, se împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie atunci când Fiul lui Dumnezeu şi-a luat din ea firea omenească pentru ca prin misterele trupului său să-l elibereze pe om din păcat.

Maria la Bunavestire

56. Părintele îndurărilor a voit ca întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă, pentru ca astfel, după cum o femeie a contribuit la venirea morţii, tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii. Acest lucru este valabil într-un mod cu totul deosebit pentru Mama lui Isus, care a revărsat asupra lumii însăşi Viaţa ce reînnoieşte toate şi a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire. Nu este deci de mirare dacă sfinţii părinţi pe Născătoarea de Dumnezeu obişnuiesc să o numească cea preasfântă şi neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă[176]. Împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfinţenii unice, Fecioara din Nazaret este, din porunca lui Dumnezeu, salutată de îngerul vestitor ca “plină de har” (cf. Lc 1,28), iar ea răspunde solului ceresc: “Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Astfel Maria, fiica lui Adam, consimţind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, aşadar, sfinţii părinţi consideră că Maria nu a fost numai un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinţei şi a ascultării. Într-adevăr, ea, după cum spune sfântul Irineu, “prin ascultare a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”[177]. De aceea multor părinţi din vechime le place să afirme în propovăduirea lor că “nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă”[178] şi, făcând o comparaţie cu Eva, o numesc pe Maria “Mama celor vii”[179] şi afirmă foarte adesea: “Moartea a venit prin Eva, iar viaţa prin Maria”[180].

Sfânta Fecioară şi copilăria lui Isus

57. Această unire a Mamei cu Fiul în opera răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui; mai întâi, când Maria, ridicându-se şi pornind în grabă spre Elisabeta, este proclamată de aceasta fericită pentru credinţa ei în mântuirea făgăduită, iar Înaintemergătorul a tresăltat în sânul mamei sale (cf. Lc 1, 41-45); se manifestă, apoi, la naştere, atunci când Născătoarea de Dumnezeu le-a arătat, plină de bucurie, păstorilor şi magilor pe Fiul său întâi născut, care nu i-a atins fecioria, ci i-a consacrat-o[181]. Iar când l-a înfăţişat Domnului în templu, oferind darul săracilor, ea a auzit prevestirea lui Simeon că Fiul ei va fi un semn ce va stârni împotrivire şi că o sabie îi va străpunge inima de mamă, ca să fie dezvăluite gândurile multor inimi (cf. Lc 2,34-35). Pierzându-l pe copilul Isus şi căutându-l cu durere, părinţii l-au găsit în templu, ocupându-se cu cele ale Tatălui său; şi n-au înţeles cuvintele Fiului lor. Iar mama lui păstra toate acestea cumpănindu-le în inima ei (cf. Lc 2,41-51).

Sfânta Fecioară şi viaţa publică a lui Isus

58. În viaţa publică a lui Isus, Mama lui apare în mod semnificativ: încă de la început, la nunta din Cana Galileii, îndemnată de compătimire, a determinat prin mijlocirea sa începutul minunilor lui Isus-Mesia (cf. In 2,1-11). În timpul propovăduirii lui, a primit cuvintele prin care Fiul ei, punând împărăţia mai presus de relaţiile şi legăturile trupului şi sângelui, i-a declarat fericiţi pe cei care ascultă şi păzesc cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc 3,35; Lc 11,27-28), aşa cum ea făcea cu fidelitate (cf. Lc 2,19. 51). Astfel şi sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii, unde nu fără un plan divin a stat neclintită (cf. In 19,25), a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea; în sfârşit a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele: “Femeie, iată fiul tău” (cf. In 19, 26-27)[182].

Sfânta Fecioară după Înălţare

59. Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe apostoli înainte de ziua Rusaliilor “stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fap 1,14), iar Maria implora şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Bunavestire. În sfârşit, Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc[183], la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească[184] şi a fost înălţată de Domnul ca regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (cf. Ap 19,16) şi învingător asupra păcatului şi a morţii[185].

III. SFÂNTA FECIOARĂ ŞI BISERICA

Maria şi Cristos, unicul Mijlocitor

60. Unul singur este Mijlocitorul nostru, după cum spune Apostolul: “Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos-Isus, care s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim 2,5-6). Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea. Căci orice influenţă mântuitoare a sfintei Fecioare asupra oamenilor nu decurge dintr-o necesitate intrinsecă, ci din bunul plac al lui Dumnezeu şi din belşugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioşilor cu Cristos, ci o înlesneşte.

61. Sfânta Fecioară, a cărei maternitate divină a fost predestinată din veşnicie, ca şi întruparea Cuvântului, după planul providenţei divine a fost, aici pe pământ, Mama aleasă a divinului Răscumpărător, însoţitoare de o excepţională generozitate şi slujitoare umilă a Domnului. Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului.

62. Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului, de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub cruce, până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice[186]. În iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în patria fericită. De aceea, sfânta Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare, de Sprijinitoare, de Ajutătoare, de Mijlocitoare[187]. Acestea sunt înţelese totuşi într-un sens care nu răpeşte şi nu adaugă nimic demnităţii şi eficacităţii lui Cristos, unicul Mijlocitor[188].

Într-adevăr, nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul întrupat, Răscumpărătorul. Însă, după cum la preoţia lui Cristos participă în moduri diferite atât preoţii, cât şi poporul credincios, şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi, la fel şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci suscită în făpturi o cooperare variată, ce provine de la unicul Izvor. Acest rol subordonat al Mariei, Biserica nu pregetă să-l mărturisească, îl experimentează necontenit şi îl recomandă inimii credincioşilor pentru ca, sprijiniţi de această ocrotire maternă, să se ataşeze mai strâns de Mijlocitorul şi Mântuitorul lor.

Maria, modelul Bisericii

63. Prin darul şi menirea maternităţii divine, prin care este unită cu Fiul ei, Răscumpărătorul, şi prin harurile şi funcţiile ei deosebite, sfânta Fecioară este strâns unită şi cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii, aşa cum afirma deja sfântul Ambroziu, şi anume în ordinea credinţei, iubirii şi unirii perfecte cu Cristos[189]. Într-adevăr, în misterul Bisericii, numită şi ea pe drept cuvânt Mamă şi Fecioară, sfânta Fecioară Maria este cea dintâi, oferind în mod neasemuit şi unic exemplul de Fecioară şi Mamă[190]. Căci, prin credinţă şi ascultare, ea a născut pe pământ pe însuşi Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt, ca o nouă Evă, arătând, nu şarpelui din vechime, ci vestitorului lui Dumnezeu, o credinţă nealterată de vreo îndoială. Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulţi fraţi (cf. Rom 8,29), adică dintre credincioşi, la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă.

64. Contemplând sfinţenia tainică a Mariei şi imitându-i iubirea, împlinind cu fidelitate voinţa Tatălui, prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu Biserica devine şi ea mamă: prin predicare şi botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Ea este şi fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei şi, imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în mod feciorelnic credinţa neatinsă, speranţa tare, iubirea sinceră[191].

65. În timp ce Biserica îşi atinge în preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură (cf. Ef 5,27), credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie învingând păcatul; de aceea, ei îşi ridică ochii spre Maria, care străluceşte ca model de virtuţi în faţa întregii comunităţi a celor aleşi. Biserica, gândindu-se la ea cu pietate şi contemplând-o în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc, cu veneraţie, în sublimul mister al întrupării şi devine tot mai asemenea cu Mirele său. Într-adevăr Maria, intrată intim în istoria mântuirii, uneşte într-un fel în sine şi reflectă cele mai înalte date ale credinţei; de aceea, când este predicată şi cinstită, ea cheamă pe credincioşi la Fiul său, la jertfa lui şi la iubirea Tatălui. Iar Biserica, urmărind slava lui Cristos, devine mai asemănătoare cu prototipul ei sublim, înaintând necontenit în credinţă, speranţă şi iubire şi căutând şi urmând voinţa lui Dumnezeu în toate. De aceea, chiar şi în lucrarea sa apostolică, Biserica priveşte pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt şi născut din Fecioară tocmai pentru a se naşte şi a creşte, prin Biserică, şi în inimile credincioşilor. Căci Fecioara a fost în viaţa ei exemplu al acelei iubiri materne de care trebuie să fie însufleţiţi toţi aceia care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la regenerarea oamenilor.

IV. CULTUL SFINTEI FECIOARE ÎN BISERICĂ

Natura şi temeiul cultului sfintei Fecioare

66. Maria, care a fost înălţată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor şi oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu şi a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de “Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu faţă de Maria s-a dezvoltat minunat în veneraţie şi iubire, în invocare şi imitare, după cuvintele ei profetice: “Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deşi este cu totul aparte, diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, şi îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învăţăturii sănătoase şi adevărate, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc şi după firea şi mentalitatea credincioşilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) şi în care Tatălui veşnic “i-a plăcut să sălăşluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, şi poruncile lui să fie urmate.

Norme pastorale

67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de sfânta Fecioară, să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, şi să respecte cu sfinţenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare şi ale sfinţilor[193]. El îndeamnă stăruitor şi pe teologi şi pe predicatorii cuvântului divin să se ţină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum şi de orice îngustime a minţii în considerarea demnităţii deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinţilor părinţi şi învăţători şi al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul şi privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfinţeniei şi al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât şi în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe fraţii despărţiţi sau pe orice altă persoană, în privinţa adevăratei învăţături a Bisericii. La rândul lor, credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei.

V. MARIA, SEMN DE SPERANŢĂ SIGURĂ ŞI DE MÂNGÂIERE PENTRU POPORUL PEREGRIN AL LUI DUMNEZEU

68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).

69. Este o mare bucurie şi mângâiere pentru acest sfânt Conciliu că nu lipsesc, nici printre fraţii despărţiţi, oameni care aduc cinstea cuvenită Maicii Domnului şi a Mântuitorului, mai ales la orientali, care se întrec cu elan arzător şi cu suflet devotat în a aduce un cult Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară[195]. Toţi creştinii să înalţe rugi stăruitoare către Mama lui Dumnezeu şi Mama oamenilor pentru ca ea, care a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii, şi acum, când este înălţată în ceruri peste toţi sfinţii şi îngerii, să mijlocească la Fiul său, în comuniunea tuturor sfinţilor, ca toate familiile popoarelor, atât cele împodobite cu numele de creştin cât şi cele care nu-l cunosc încă pe Mântuitorul lor, să se unească în mod fericit, cu pace şi armonie, într-un singur popor al lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei şi nedespărţitei Treimi.

Toate cele stabilite în această constituţie dogmatică şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de Ecclesia Lumen gentium (Sessio V, 21 noiem. 1964): AAS 57 (1965) 5-67.

NOTIFICĂRI
FĂCUTE DE SECRETARIATUL GENERAL AL CONCILIULUI ÎN A 123-A ADUNARE GENERALĂ
(16 noiembrie 1964)

S-a pus întrebarea: Care trebuie să fie calificarea teologică a învăţăturii expuse în schema supra Bisericii şi supuse la vot? Comisia doctrinală a răspuns la întrebarea referitoare la evaluarea amendamentelor (modi) ce privesc capitolul al III-lea al schemei asupra Bisericii după cum urmează: “După cum se vede de la sine, textul Conciliului trebuie interpretat întotdeauna după regulile generale cunoscute de toţi”. Cu aceeaşi ocazie, comisia doctrinală trimite la Declaraţia sa din 6 martie 1964, al cărui text îl transcriem aici:

Conform cu uzanţa conciliilor şi cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare defineşte ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credinţă sau de morală, numai ceea ce a declarat ca atare în mod explicit. Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învăţătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite şi îmbrăţişate de toţi creştinii şi de fiecare dintre ei conform cu intenţia acestei sfinte adunări, intenţie care se face cunoscută fie prin subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice. Din însărcinarea autorităţii superioare este comunicat apoi părinţilor o notă explicativă prealabilă la amendamentele privitoare la capitolul al III-lea al schemei asupra Bisericii; în conformitate cu intenţia şi cu decizia acestei note trebuie să fie explicată şi înţeleasă învăţătura expusă în respectivul capitol al III-lea.

NOTĂ EXPLICATIVĂ PREALABILĂ

Comisia a hotărât ca examinarea amendamentelor să fieprecedată de următoarele observaţii generale:

1. “Colegiu” nu se înţelege în sens “strict juridic”, adică referitor la un grup de egali care şi-au delegat puterea celui care îi prezidează, ci referitor la un grup stabil, ale cărui structură şi autoritate trebuie deduse din Revelaţie. De aceea, în răspunsul la amendamentul 12, se spune în mod explicit despre cei doisprezece că Domnul i-a constituit “în modul unui colegiu sau «grup» (coetus) stabil”. Cf. şi modul 53, c. Din acelaşi motiv, pentru colegiul episcopilor se folosesc frecvent şi cuvintele ordin (ordo) sau corp (corpus).Paralelismul dintre Petru şi ceilalţi apostoli, pe de o parte, şi supremul pontif şi episcopii, pe de altă parte, nu implică transmiterea puterii extraordinare a apostolilor urmaşilor lor şi nici, după cum e evident, “o egalitate” (aequalitatem) între capul şi membrii colegiului, ci numai o “proporţionalitate” (proportionalitatem) între prima relaţie (Petru – apostoli) şi cea de-a doua (papa – episcopi). De aceea, comisia a decis să scrie la nr. 22 nu eadem ratione, “în acelaşi mod”, ci pari ratione, “în mod asemănător”. Cf. amendamentul 57.

2. Cineva devine “membru al colegiului” în virtutea consacrării episcopale şi prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului şi cu membrii lui. Cf. nr.22 §1, la sfârşit.

Prin consacrare este conferită o participare “ontologică” la “funcţiile” sacre, aşa cum se constată în mod indubitabil din tradiţie, chiar şi din cea liturgică. Dinadins se foloseşte cuvântul manus şi nu potestas, pentru că aceasta din urmă ar putea fi înţeleasă ca o putere ad actum expedita, “exercitabilă în mod liber”. Dar pentru a avea o astfel de putere liberă, trebuie să se adauge “determinarea canonică sau juridică” (iuridica determinatio) din partea autorităţii ierarhice. Iar această determinare a puterii poate consta în conferirea unei funcţii anume sau în atribuirea de supuşi şi este conferită conform “normelor” aprobate de autoritatea supremă. O astfel de normă ulterioară este cerută de natura lucrului (ex natura rei), fiind vorba de funcţii care trebuie exercitate de “mai mulţi subiecţi” care cooperează în mod ierarhic, din voinţa lui Cristos. Este evident că această “comuniune” a fost aplicată, în viaţa Bisericii, în funcţie de timpuri şi împrejurări, mai înainte de a fi codificată “în drept”.

De aceea, se spune în mod expres că este cerută comuniunea “ierarhică” cu capul Bisericii şi cu membrii. “Comuniune” este un concept care s-a bucurat de mare cinste în Biserica antică (şi se bucură şi astăzi, mai ales în Orient). Prin ea nu se înţelege un “sentiment” vag, ci o “realitate organică” care pretinde o formă juridică şi este, în acelaşi timp, însufleţită de iubire. De aceea, comisia, cu un consens cvasi-unanim, a stabilit să se scrie “în comuniune ierarhică“, cf. amendamentul 40, ceea ce se spune despre missio canonica, la nr.24.

Documentele recenţilor pontifi romani privitoare la jurisdicţia episcopilor trebuie interpretate cu referire la această necesară determinare a puterilor.

3. Despre colegiu, care nu poate exista fără cap, se spune că este şi el “subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici”. Acest lucru trebuie admis în mod necesar, pentru a nu pune sub semnul întrebării plinătatea puterii pontifului roman. Într-adevăr, colegiul presupune, în mod necesar şi întotdeauna, şi capul său, “care, în colegiu, îşi păstrează integral funcţia de vicar al lui Cristos şi de păstor al Bisericii universale”. Cu alte cuvinte, distincţia nu este între pontiful roman şi episcopii luaţi în mod colectiv, ci între pontiful roman, luat separat, şi pontiful roman împreună cu episcopii. Dar pentru că pontiful suprem este “capul” colegiului, el poate face singur anumite acte care nu sunt în nici un fel de competenţa episcopilor, cum ar fi de a convoca şi de a conduce colegiul, de a aproba normele de acţiune etc. Cf. amendamentul 81. E de competenţa judecăţii supremului pontif, căruia îi este încredinţată grija pentru toată turma lui Cristos, ca, după necesităţile Bisericii, care variează în cursul veacurilor, să determine modul în care această grijă trebui exercitată, fie personal, fie colegial. În orânduirea, promovarea şi aprobarea exercitării colegiale, pontiful roman procedează după judecata proprie, având în vedere binele Bisericii.

4. Supremul pontif, ca păstor suprem al Bisericii, îşi poate exercita, după plac, puterea în orice timp, aşa cum i-o cere misiunea sa. Colegiul însă, deşi există întotdeauna, nu acţionează în mod permanent în mod “strict colegial”, lucru care se vede din tradiţia Bisericii. Cu alte cuvinte, el nu este tot timpul in actu pleno (“în act deplin”), ci acţionează în mod strict colegial doar din timp în timp şi “cu consimţământul capului”. Se spune “cu consimţământul capului”, ca acest lucru să nu fie înţeles ca o “dependenţă faţă de un străin”; termenul de “consimţământ” presupune, dimpotrivă, “comuniunea” dintre cap şi membre şi implică necesitatea “actului”, care este în mod propriu de competenţa capului. Lucrul este afirmat în mod explicit la nr.22 §2 şi explicat acolo, la sfârşit. Formula negativă nonnisi cuprinde toate cazurile, de unde este evident că “normele” aprobate de autoritatea supremă trebuie să fie întotdeauna observate. Cf. amendamentul 84.

Este evident pretutindeni că este vorba de “unirea” episcopilor “cu capul lor” şi niciodată de o acţiune a episcopilor “independent” de papa. În acest caz din urmă, lipsind acţiunea capului, episcopii nu pot acţiona în calitate de colegiu, aşa cum rezultă din noţiunea de “colegiu”. Această comuniune ierarhică a tuturor episcopilor cu supremul pontif este, cu siguranţă, un dat important al tradiţiei.

N.B. Fără comuniunea ierarhică, funcţia sacramentală ontologică, ce trebuie deosebită de aspectul canonico-juridic, “nu poate” fi exercitată. Comisia a decis că nu trebuie să intre în probleme de “liceitate” şi “validitate”, care sunt lăsate la dezbaterea teologilor, mai ales în ce priveşte puterea care se exercită de facto la orientalii despărţiţi şi asupra explicaţiei căreia există păreri diferite.

+ Pericle Felici
Arhiepiscop tit. de Samosata
Secretar general al Conciliului

Note

^[1] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 64, 4: PL 3, 1017; sf. HILARIU DE POITIERS, Pict. In Mt. 23,6: PL 9, 1047; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, passim; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Glaph. in Gen. 2,10: PG 69, 110 A.
^[2] Sf. GRIGORE, Hom. in Evang. 19, 1: PL 76, 1154 B; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 341, 9, 11: PL 39, 1499s; sf. IOAN DAMASCHINUL, Adv. Iconocl., 11: PG 96, 1357.
^[3] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 24, 1: PG 7, 966 B; SCh, 398.
^[4] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, De Orat. Dom., 23: PL 4,553; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 71, 20, 33: PL 38, 463s; sf. IOAN DAMASCHINUL, Adv. Iconocl., 12: PG 96, 1358 D.
^[5] Cf. ORIGENE, In Mt. 16,21: PG 13, 1443 C; TERTULIAN, Adv. Mar., 3, 7: PL 2, 357 C; Pentru documentele liturgice, cf. Sacramentarium Gregorianum: PL 78, 160 B.
^[6] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q. 62, a.5ad I.
^[7] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Mystici Corporis, 29 iunie 1943: AAS 35 (1943), 208.
^[8] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Divinum illud, 9 mai 1897: ASS 29 (1896-97), 650; PIUS AL XII-LEA, Enc. Mystici Corporis, l. c., 219-220; Denz. 2288 (3808); sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm. 268, 2: PL 38, 1232; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Eph., Hom. 9, 3: PG 62, 72; DIDIM DE ALEXANDRIA, Trin., 2, 1: PG 39, 449 S; sf. TOMA DE AQUINO, In Col. 1,18, lect. 5: “Sicut constituitur unum corpus ex unitate animae, ita Ecclesia ex unitate Spiritus…”.
^[9] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Sapientiae Christianae, 10 ian. 1890; ASS 22 (1889-90), 392. Id., Epist. Enc. Satis cognitum, 29 iunie 1896: ASS 28 (1895-96), 710 şi 724 ss; PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 199-200.
^[10] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, l.c., 221ss. Id., Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 571.
^[11] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum, l.c., 713.
^[12] Cf. Symbolum Ap.: Denz. 6-9 (10-30); Symb. Nic-Const.: Denz. 86 (150); coll. Prof. fidei Trid.: Denz. 994 şi 999 (1862 şi 1868).
^[13] Apare “Sancta (catholica apostolica) Romana Ecclesia”, în Prof. fidei Trid., l. c. şi în CONCILIUL VATICAN I, Sess. III, Const. dogm. Dei Filius: Denz. 1782 (3001).
^[14] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De civ. Dei, XVIII, 51, 2: PL 41, 614.
^[15] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Ep., 69, 6: PL 3, 1142 B: “inseparabile unitatis sacramentum”.
^[16] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Magnificate Dominum, 2 noiembrie 1954: AAS 46 (1954), 669. Litt. Enc. Mediator Dei, 20 noiembrie 1947: AAS 39 (1947), 555.
^[17] Cf. PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Miserentissimus Redemptor, 8 mai 1928: AAS 20 (1928), 171s; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Vous nous avez, 22 sept. 1956: AAS 48 (1956), 714.
^[18] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Th., III, q. 63, a. 2.
^[19] Cf. sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech. 17, de Spiritu S., II, 35-37: PG 33,1009-1012; NICOLAE CABASILA, De vita in Christo, lib. III, de utilitate chrismatis: PG. 150, 569-580; Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Th., III, q.65, a.3 şi q.72, a 1 et 5.
^[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS 39 (1947), mai ales 552s.
^[21] 1Cor 7,7: “Unusquisque proprium donum (idion charisma) habet ex Deo alius quidem sic, alius vero sic”; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Dono Persev., 14, 37: PL 45, 1015s.: “Non tantum continentia Dei donum est, sed coniugatorum etiam castitas”.
^[22] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Praed. Sanct., 14, 27: PL 44, 980.
^[23] Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Io., Hom. 65, 1: PG 59, 361.
^[24] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 16, 6; III, 22, 1-3: PG 7, 925 C-926 A şi 955 C-958 A; SCh, 290-292 şi 372 ss.
^[25] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Ad Rom., Praef.: ed. Funk, I, 252.
^[26] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Bapt. c. Donat., V, 28, 39: PL 43, 197: “Certe manifestum est, id quod dicitur, in Ecclesia intus et foris, in corde non in corpore cogitandum”; Cf. ib., III, 19, 26: col.152; V, 18, 24: col.189; In Io., Tr. 61, 2: PL 35, 1800 et alibi saepe.
^[27] Lc 12,48: “Omni autem, cui multum datum est, multum quaeretur ab eo”; Cf. Mt 5,19-20; 7,21-22; 25,41-46; Iac 2,14.
^[28] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Apost. Praeclara gratulationis, 20 iun. 1894: ASS 26 (1893-94), 107.
^[29] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum, 29 iun. 1896: ASS 28, (1895-1896), 738; Epist. Enc. Caritatis studium, 25 iul. 1898: ASS 31, (1898-1899), 11; PIUS AL XII-LEA, Nuntius radioph. Nell’alba, 24 dec. 1941: AAS 34 (1942), 21.
^[30] Cf. PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum Orientalium, 8 sept. 1928: AAS 20 (1928), 287;PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Orientalis Ecclesiae, 9 apr. 1944: AAS 36 (1944), 137.
^[31] Cf. Instr. S.S.C.S. Officii, 20 dec. 1949: AAS 42 (1950), 142.
^[32] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q.8, a.3, ad 1.
^[33] Cf. Epist. S.S.C.S. Officii ad Archiep. Boston.: Denz., 3869-72.
^[34] Cf. EUSEBIU DE CEZAREEA, Praeparatio Evangelica, 1, 1: PG 21, 28 AB.
^[35] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Epist. Apost. Maximum illud: AAS 11 (1919), 440, mai ales 451ss; PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum Ecclesiae: AAS 18 (1926), 68-69; PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Fidei Donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 236-237.
^[36] Cf. Didache, 14: ed. Funk, I, 32; Sf. IUSTIN, Dial. 41: PG 6, 564; sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer. IV, 17, 5: PG 7, 1023; CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 22, cap. I: Denz. 939 (1742).
^[37] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de Ecclesia Christi, Pastor aeternus: Denz. 1821 (3050 s.).
^[38] Cf. CONCILIUL DIN FLORENŢA, Decretum pro Graecis: Denz. 694 (1307); CONCILIUL VATICAN I, ib.: Denz. 1826 (3059).
^[39] Cf. sf. GRIGORE, Liber sacramentorum, Praef. in natalis s. Matthiae et s. Thomae: PL 78, 51 et 152; cf. Cod. Vat. lat. 3548, f.18; sf. HILARIU DE POITIERS, In Ps. 67,10: PL 9, 450; sf. IERONIM, Adv. Iovin., 1, 26: PL 23, 247 A; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ps. 86,4: PL 37, 1103; sf. GRIGORE, Mor. in Iob, XXVIII, V: PL 76, 455-456; PRIMASIU, Comm. in Apoc., V: PL 68, 924 BC; PASCHASIU RADB., In Mt., L. VIII, cap. 16: PL 120, 561 C; cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Et sane, 17 dec. 1888: AAS 21 (1888), 321.
^[40] Cf. Fap 6,2-6; 11,30; 13,1; 14,23; 20,17; 1Tes 5,12-13; Fil 1,1; Col 4, 11, et passim.
^[41] Cf. Fap 20,25-27; 2Tim 4, 6 s. coll. 1Tim 5,22; 2Tim 2,2; Tit 1,5; sf. CLEMENT ROMANUL, Ad Cor., 44, 3: ed. Funk, I, 156.
^[42] Cf. sf. CLEMENT ROMANUL, ibid., 44, 2.
^[43] Cf. TERTULIAN, Praescr. Haer., 32: PL 2, 52 s; sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, passim.
^[44] Cf. TERTULIAN, ibid.: PL 2, 53.
^[45] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848 A; Harvey 2, 8; Sagn., 100.
^[46] Cf. sf. IRINEU DE LYON, ibid., III, 2, 2: PG 7, 847; Harvey 2, 7; Sagn., 100.
^[47] Sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Philad., Praef.: ed. Funk, I, 264.
^[48] Sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Philad., 1, 1; Magn. 6, 1: ed. Funk, I, 264 şi 234.
^[49] Sf. CLEMENT ROMANUL, l. c., 42, 3-4; 44, 3-4; 57,1-2: ed. Funk, I, 152, 156, 171 s; sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Philad., 2; Smyrn., 8; Magn., 3; Trall., 7: ed. Funk, I, 265 s;282; 232; 246 s. etc.; sf. IUSTIN, Apol., 1, 65: PG 6, 428; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., passim.
^[50] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum; ASS 28 (1895-96), 732.
^[51] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De sacr. Ordinis, cap.4: Denz. 960 (1768); CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. I Pastor aeternus, cap. 3: Denz. 1828 (3061); PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 209 şi 212; Codex Iuris Canonici, can. 329 §1.
^[52] Cf. LEON AL XIII-LEA, Et sane: ASS 21 (1888), 321 s.
^[53] Cf. sf. LEON, Serm., 5, 3: PL 54, 154.
^[54] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.23, cap.3 citează 2Tim 1,6-7 pentru a demonstra că Preoţia este un adevărat sacrament: Denz. 959 (1766).
^[55] In Trad. Apost., 3: ed. Botte, Sch, 27-30; episcopului i se conferă “primatus sacerdotii”; cf. Sacramentarium Leonianum, ed. C. Mohlberg, Sacramentarium Veronense, Romae, 1955, 119: “ad summi sacerdotii ministerium… Comple in Sacerdotibus tuis mysterii tui summam”… Idem, Liber Sacramentorum Romanae Ecclesiae, Romae, 1960, 121-122: “Tribuas eis, Domine, cathedram episcopalem ad regendam Ecclesiam tuam et plebem universam”; Cf. PL 78, 224.
^[56] Cf. Trad. Apost., 2: ed. Botte, 27.
^[57] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.23, cap.4 – caracterul neşters imprimat de sacramentul Preoţiei: Denz. 960 (1767); cf. IOAN XXIII, Alloc. Iubilate Deo, 8 mai 1960: AAS 52 (1960), 466; PAUL AL VI-LEA, Homilia in Bas. Vaticana, 20 oct. 1963: AAS 55 (1963), 1014.
^[58] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 63, 14: PL 4, 386: “Sacerdos vice Christi vere fungitur”; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In 2Tim., Hom. 2, 4: PG 62, 612: Preotul este “symbolon” lui Cristos; sf. AMBROZIU DE MILANO, In Ps. 38, 25-26: PL 14, 1051-1052; AMBROZIU DE MILANO, In 1Tim., 5,19: PL 17, 479C şi In Ephes., 4, 11-12: col.387 C; TEODOR DE MOPSUESTIA, Hom. Catech., XV, 21 şi 24: ed. Tonneau, 497 şi 503; HESICHIU DE IERUSALIM, In Lev., L. 2, 9, 23: PG 93, 894B.
^[59] Cf. EUSEBIU DE CEZAREA, Hist. Eccl., V, 24, 10: GCS II, 1, 495; ed. Bardy, SCh II, 69; DIONISIU, apud Eusebium, ib., VII, 5, 2: GCS II, 2, 638 s.; Bardy, II, 168 s.
^[60] Cf. despre vechile sinoade, EUSEBIU DE CEZAREA, Hist. Eccl., V, 23-24: GCS II, 1, 488 ss; Bardy, II, 66 ss et passim. CONCILIUL DIN NICEEA, Can.5: Conc. Oec. Decr., 7.
^[61] TERTULIAN, De Ieiunio, 13: PL 2, 972B; CSEL 20, 292, rd. 13-16.
^[62] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 56, 3: Hartel, III B, 650; Bayard, 154.
^[63] Cf. Relatarea oficială Zinelli, în CONCILIUL VATICAN I: Mansi 52, 1109 C.
^[64] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Schema Const. dogm.II, De Ecclesia Christi, c.4: Mansi 53, 310; cf. relatarea Kleutgen despre Schema revizuită: Mansi 53, 321 B-322 B şi declaraţia Zinelli: Mansi 52, 1110 A. A se vedea şi sf. LEON, Serm., 4, 3: PL 54, 151 A.
^[65] Cf. Codex Iuris Canonici, can.222 şi 227.
^[66] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. Pastor aeternus: Denz. 1821 (3050 s.).
^[67] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 66, 8: Hartel III, 2, 733: “Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in Episcopo”.
^[68] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 55, 24: Hartel, 642, lin. 13: “Una Ecclesia per totum mundum in multa membra divisa”. Epist., 36, 4: Hartel, 575, rd. 20-21.
^[69] Cf. PIUS AL XII-LEA, Litt. Encycl. Fidei Donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 237.
^[70] Cf. sf. HILARIU DE POITIERS, In Ps., 14,3: PL 9, 206; CSEL 22, 86; sf. GRIGORE, Moral., IV, 7, 12: PL 75, 643 C; PSEUDO-VASILE, In Is., 15, 296: PG 30, 637 C.
^[71] Sf. CELESTIN, Epist., 18, 1-2, ad Conc. Eph.: PL 50, 505 AB; Schwartz, Acta Conc. Oec., I, 1, 1, 22; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Epist. Apost. Maximum illud: AAS 11 (1919), 440; PIUS AL XI-LEA, Encycl. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 69; PIUS AL XII-LEA, Encycl. Fidei donum, l.c.
^[72] LEON AL XIII-LEA, Encycl. Grande munus, 30 sept. 1880: AAS 13 (1880), 145; cf. Codex Iuris Canonici, can. 1327; 1350 §2.
^[73] Despre drepturile scaunelor patriarhale, cf. CONCILIUL DIN NICEEA, can.6 despre Alexandria şi Antiohia şi can.7 despre Ierusalim: Conc. Oec. Decr., 8; CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, anul 1215, Constit. V: De dignitate Patriarcharum: ibid., 212; CONCILIUL DIN FERRARA-FLORENŢA: ibid., 504.
^[74] Cf. Cod. Iuris pro Eccl. Orient., can.216-314: de Patriarchis; can.324-339: de Archiepiscopis maioribus; can.362-391: de aliis dignitariis; in specie, can.238 §3; 216; 240; 251; 255: de Episcopis a Patriarcha nominandis.
^[75] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. de reform., Sess. V, c.2, n.9; şi Sess. XXIV, can.4: Conc. Oec. Decr., 645 şi 739.
^[76] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Dei Filius, 3: Denz. 1792 (3011); cf. nota anexă la Schema I De Eccl. (luată de la sf. Robert Bellarmin): Mansi 51,579 C; de asemenea, Schema reformatum Const. II De Ecclesia Christi, împreună cu comentariul lui Kleutgen: Mansi 53,313 AB; PIUS AL IX-LEA, Epist. Tuas libenter: Denz. 1683 (2879).
^[77] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1322-1323.
^[78] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor Aeternus: Denz. 1839 (3074).
^[79] Cf. Explicaţia lui Gasser în CONCILIUL VATICAN I: Mansi 52, 1213 AC.
^[80] GASSER, ib. Mansi 1214 A.
^[81] GASSER, ib. Mansi 1215 CD, 1216-1217 A.
^[82] GASSER, ib.: Mansi 1213.
^[83] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor Aeternus, 4: Denz. 1836 (3070).
^[84] Rugăciune la consacrarea episcopală în ritul bizantin: Euchologion to mega, Roma 1873, 139.
^[85] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Smyrn., 8,1: ed. Funk, I, 282.
^[86] Cf. Fap 8,1; 14,22-23; 20,17 et passim.
^[87] Rugăciune mozarabă: PL 96, 759 B.
^[88] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Smyrn., 8, 1: ed. Funk, I, 282.
^[89] Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q.73, a.3.
^[90] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, C. Faustum, 12, 20: PL 42, 265; Serm., 57, 7: PL 38, 89, etc.
^[91] Sf. LEON, Serm., 63, 7: PL 54, 357 C.
^[92] HIPOLIT DE ROMA, Traditio Apostolica, 2-3: ed. Botte, 26-30.
^[93] Cf. textul examinării de la începutul consacrării episcopale şi Oratio la sfârşitul Liturghiei aceleiaşi consacrări, după Te Deum.
^[94] BENEDICT AL XIV-LEA, Br. Romana Ecclesia, 5 oct. 1752, §1: Bullarium Benedicti XIV, t. IV, Roma 1758, 21: “Episcopus Christi typum gerit. Eiusque munere fungitur”; PIUS XII, Mystici Corporis, l. c., 211: “Assignatos sibi greges singuli singulos Christi nomine pascunt et regunt”.
^[95] LEON AL XIII-LEA, Satis cognitum, 29 iun. 1896: ASS 28 (1895-96), 732. Idem, Epist. Officio sanctissimo, 22 dec. 1887: ASS 20 (1887), 264; PIUS AL IX-LEA, Scrisoare apostolică adresată episcopilor din Germania, 12 martie 1875 şi Alloc. Consist., 15 martie 1875: Denz. 3112-3117, ultima ediţie.
^[96] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor aeternus, 3: Denz. 1828 (3061). Cf. Relatarea Zinelli: Mansi 52, 1114 D.
^[97] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Ad Ephes., 5, 1: ed. Funk, I, 216.
^[98] Cf. Ibid., 6,1: ed. Funk, I, 218.
^[99] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 23, De sacr. Ordinis, cap.2: Denz. 958 (1765) şi can.6: Denz. 966 (1776).
^[100] Cf. INOCENŢIU I , Epist. ad Decentium: PL 20, 554 A; Mansi 3, 1029; Denz. 98 (215): “Presbyteri, licet secundi sint sacerdotes, pontificatus tamen apicem non habent”; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 61, 3: ed. Hartel, 696.
^[101] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l. c., Denz. 956a-968 (1763-1778) şi mai ales can.7: Denz. 967 (1777); PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Sacramentum Ordinis: Denz. 2301 (3857-3861).
^[102] Cf. INOCENŢIU I, l. c.; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Apol. II, 22: PG 35, 432 B; PSEUDO-DIONISIU, Eccl. Hier., 1, 2: PG 3, 372 D.
^[103] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.22: Denz. 940 (1743); PIUS AL XII-LEA, Litt. Encycl. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS 39 (1947), 553; Denz. 2300 (3850).
^[104] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 22: Denz. 938 (1739-40); CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia, nr.7 şi nr.47: AAS 56 (1964), 100-113.
^[105] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei, l. c., sub nr. 67.
^[106] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 11, 3: PL 4, 242 B; Hartel, II, 2, 497.
^[107] Ordo consecrationis sacerdotalis, la impunerea ornatelor.
^[108] Ordo consecrationis sacerdotalis, în Prefaţă.
^[109] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Philad., 4: ed. Funk, I, 266; sf. CORNELIU I, în sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 48, 2: Hartel, III, 2, 610.
^[110] Constitutiones Ecclesiae aegyptiacae, III, 2: ed. Funk, Didascalia, II, .103; Statuta Eccl. Ant. 37-41: Mansi, 3, 954.
^[111] Sf. POLICARP DE SMIRNA, Ad Phil., 5, 2: ed. Funk, I, 300: se spune despre Cristos: “omnium diaconus factus”; Cf. Didache, 15, 1: ib. 32; sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Trall., 2, 3: ib., 242; Constitutiones Apostolorum, 8, 28, 4: ed. Funk, Didascalia, I, 530.
^[112] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 340, 1: PL 38, 1483.
^[113] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno, 15 mai 1931: AAS 23 (1931), 221s.; PIUS AL XII-LEA, Cuv. De quelle consolation, 14 oct. 1951: AAS 43 (1951), 790s.
^[114] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuv. Six ans se sont écoulés, 5 oct. 1957: AAS 49 (1957), 927.
^[115] Din Prefaţa de la sărbătoarea Cristos-Rege.
^[116] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885: ASS 18 (1885), 166ss.; id., Enc. Sapientiae Christianae, 10 ian. 1890: ASS 22 (1889-90), 397ss.; PIUS AL XII-LEA, Cuv. Alla vostra filiale, 23 martie 1958: AAS 50 (1958), 220: “laicitatea sănătoasă şi legitimă a statului”.
^[117] Codex Iuris Canonici, can.682.
^[118] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuv. De quelle consolation, l.c., 789: “Dans les batailles decisives, c’est parfois du front que partent les plus heureuses initiatives…”; Id., Cuv. L’Importance de la presse catholique, 17 febr. 1950: AAS 42 (1950), 256.
^[119] Cf. 1Tes 5,19 şi 1In 4,1.
^[120] Epist. ad Diognetum, 6: ed. Funk, 1, 400; cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Matth., Hom. 46 (47), 2: PG 58, 478, despre plămada în aluat.
^[121] Liturghierul Roman, Gloria in excelsis; Cf. Lc 1,35; Mc 1,24; Lc 4, 34; In 6,69 (ho hagios tou theou); Fap 3,14; 4,27. 30; Evr 7,26; 1In 2,20; Ap 3,7.
^[122] Cf. ORIGENE, Comm. Rom., 7, 7; PG 14, 1122 B; PSEUDO- MACARIE, De Oratione, 11: PG 34, 861 AB; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.3.
^[123] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Retract., II, 18: PL 32, 637s.; PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943), 225.
^[124] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum omnium, 26 ian. 1923: AAS 15 (1923), 50 şi 59-60; Enc. Casti Connubii, 31 dec. 1930: AAS 22 (1930), 548; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, 2 febr. 1947: AAS 39 (1947), 117; Cuv. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 27-28; Cuv. Nel darvi, 1 iul. 1956: AAS 48 (1956), 574s.
^[125] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.5 şi 6; De perf. vitae spir., c.18; ORIGENE, In Is., Hom. 6, 1: PG 13, 239.
^[126] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Magn., 13, 1: ed. Funk, I, 241.
^[127] Cf. sf. PIUS AL X-LEA, Ind. ap. Haerent animo, 4 aug. 1908: ASS 41 (1908), 560s.; Codex Iuris Canonici, can.124; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 22s.
^[128] Ordo consecrationis sacerdotalis, în îndemnul de la început.
^[129] Cf. sf. IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Trall., 2, 3: ed. Funk, I, 244.
^[130] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Sous la maternelle protection, 9 dec. 1957: AAS 50 (1958), 36.
^[131] PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii, 31 dec. 1930: AAS 22 (1930), 548s.; cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ephes., Hom. 20, 2: PG 62, 136ss.
^[132] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enchir., 121, 32: PL 40, 288; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.1; PIUS AL XII-LEA, Exhort. Apost. Menti nostrae, 23 sept. 1950: AAS 42 (1950), 660.
^[133] Asupra sfaturilor evanghelice în general, cf. ORIGENE, Comm. Rom., X, 14: PG 14, 1275 B; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De S. Virginitate, 15, 15: PL 40, 403; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q.100, a.2 C (în fine); II-II, q.44, a.4, ad.3.
^[134] Asupra superiorităţii sfintei feciorii, cf. TERTULIAN, Exhort. Cast., 10: PL 2, 925 C; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Hab. Virg., 3 şi 22: PL 4, 443 B şi 461 As.; sf. ATANAZIU, De Virg.: PG 28, 252ss; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, De Virg.: PG 48, 533ss.
^[135] Asupra sărăciei în spirit., cf. Mt 5,3 şi 19,21; Mc 10, 21; Lc 18,22; în privinţa ascultării se aminteşte exemplul lui Cristos la In 4,34 şi 6,38; Fil 2,8-10; Evr 10,5-7; sfinţii părinţi şi fondatorii de ordine călugăreşti vorbesc mereu despre aceasta.
^[136] Referitor la urmarea sfaturilor evanghelice care nu este impusă tuturor, cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Matth., Hom. 7, 7: PG 57, 81s.; sf. AMBROZIU DE MILANO, De Viduis, 4, 23: PL 16, 241s.
^[137] Cf. ROSWEYDUS, Vitae Patrum, Antwerpiae, 1628. Apophtegmata Patrum: PG 65; PALLADIUS, Historia Lausiaca: PG 34, 995ss; ed. C. Butler, Cambridge 1898 (1904); PIUS AL XI-LEA, Const. Apost. Umbratilem, 8 iul. 1924: AAS 16 (1924), 386-387; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Nous sommes heureux, 11 apr. 1958: AAS 50 (1958), 283.
^[138] PAUL AL VI-LEA, Alloc. Magno gaudio, 23 mai 1964: AAS 56 (1964), 566.
^[139] Cf. Codex Iuris Canonici, can.487 şi 488, 4°; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 27s.; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, febr. 1947: AAS 39 (1947), 120ss.
^[140] PAUL AL VI-LEA, l.c., 567.
^[141] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.3 şi q.188, a.2; sf. BONAVENTURA, Opusc. XI, Apologia Pauperum, c.3, 3: ed. Opera, Quaracchi, t.8, 1898, 245 a.
^[142] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Schema De Ecclesia Christi, cap. XV şi Adnot. 48: Mansi 51,549s şi 619s.; LEON XIII, Epist. Au milieu des consolations, 23 dec. 1900: ASS 33 (1900-01), 361; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, l.c., 114s.
^[143] Cf. LEON AL XIII-LEA, Const. Romanos Pontifices, 8 mai 1881: ASS (1880-81), 483; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 28s.
^[144] Cf. PIUS AL XII-LEA, Annus sacer, l.c., 28; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956: AAS 48 (1956), 355; PAUL AL VI-LEA, l.c., 570-571.
^[145] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943). 214 s.
^[146] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, l.c., 30. Alloc. Sous la maternelle protection, 9 dec. 1957: AAS 50 (1958), 39s.
^[147] CONCILIUL DIN FLORENŢA, Decretum pro Graecis: Denz. 693 (1305).
^[148] Pe lângă documentele mai vechi împotriva oricărei forme de chemare a spiritelor, începând cu cel dat de Alexandru IV (27 sept. 1258), cf. Enc. S.S.C.S. Officii, De magnetismi abusu, 4 aug. 1856: ASS (1865), 177-178, Denz. 1653-1654 (2823-2825); răspunsul sf. Oficiu, 24 apr. 1917: AAS 9 (1917), 268, Denz. 2182 (3642).
^[149] Această învăţătură a sfântului Paul este sintetizată în: PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 200 et passim.
^[150] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enarr. in Ps .,85, 24: PL 37, 1099; sf. IERONIM, Liber contra Vigilantium, 6: PL 23, 344; sf. TOMA DE AQUINO, In 4m Sent., d.45, q.3, a.2; sf. BONAVENTURA, In 4m Sent., d.45, a.3, q.2 etc.
^[151] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 245.
^[152] Cf. numeroase inscripţii din catacombele Romei.
^[153] Cf. GELASIU I, Decretalis De libris recipiendis, 3: PL 59, 160, Denz., 165 (353).
^[154] Cf. sf. METODIU, Symposion, VII, 3: GCS (Bonwetsch), 74.
^[155] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Decretum approbationis virtutum in causa beatificationis et canonizationis Servi Dei Ioannis Nepomuceni Neumann: AAS 14 (1922), 23; numeroase alocuţiuni ale Papei Pius XI referitoare la sfinţi: Inviti all’eroismo. Discorsi… t.I-III, Roma 1941-1942, passim; PIUS AL XII-LEA, Discorsi e Radiomessaggi, t.10, 1949, 37-43.
^[156] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei: AAS 39 (1947), 581.
^[157] Cf. Evr 13,7; Qoh 44-50; Evr 11,3-40; cf. şi PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei: AAS 39 (1947), 582-583.
^[158] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. De fide catholica, cap.3: Denz. 1794 (3013).
^[159] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 216.
^[160] Despre recunoştinţa faţă de sfinţi, cf. E. DIEHL, Inscriptiones latinae christianae veteres, I, Berolini, 1925, nr.2008, 2382 et passim.
^[161] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.25, De invocatione… Sanctorum: Denz. 984 (1821).
^[162] Breviarul Roman, Invitatorium in festo Sanctorum Omnium.
^[163] Cf. v.g. 2Tes 1,10.
^[164] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia, cap.5, nr.104.
^[165] Canonul Liturghiei Romane.
^[166] CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA, Act. VII: Denz. 302 (600).
^[167] CONCILIUL DIN FLORENŢA, Decretum pro Graecis: Denz. 693 (1304).
^[168] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 25, De invocatione, veneratione et reliquiis Sanctorum et sacris imaginibus: Denz. 984-988 (1821-1824); Sess.25, Decretum de Purgatorio: Denz. 983 (1820); Sess. 6, Decretum de iustificatione, can.30: Denz. 840 (1580).
^[169] Din Prefaţa la sărbătorile sfinţilor, aprobată pentru diecezele din Franţa.
^[170] Cf. sf. PETRU CANISIU, Catechismus Maior seu Summa Doctrinae christianae, cap. III (ed. crit. F. Streicher), partea I, nr.44, 15-16 şi nr.49, 100-101
^[171] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, De Sacra Liturgia, cap. I, nr.8.
^[172] Credo din Liturgia Romană: Symbolum Constantinopolitanum: Mansi 3, 566; cf. CONCILIUL DIN EFES, ib. 4,1130 (precum şi ib. 2,665 şi 4,1071); CONCILIUL DIN CALCEDON, ib. 7, 111-116; CONCILIUL AL II-LEA DIN CONSTANTINOPOL, ib. 9, 375-396.
^[173] Canonul Liturghiei Romane.
^[174] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De S. Virginitate, 6: PL 40, 399.
^[175] Cf. PAUL AL VI-LEA, Allocutio in Concilio, 4 dec. 1963: AAS 56, (1964), 37.
^[176] Cf. sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, Hom. in Annunt. Deiparae: PG 98, 328 A; In Dorm. 2: col. 357; ANASTAZIU DE ANTIOHIA, Serm. 2 de Annunt., 2: PG 89, 1377 AB; Serm., 3, 2: 388 C; sf. ANDREI DE CRETA, Can. in B. V. Nat., 4: PG 97, 1321 B. In B. V. Nat., 1: col. 812 A. Hom. in dorm., 1: col. 1068 C; sf. SOFRONIU, Or. 2 in Annunt., 18: PG 87 (3), 3237 BD.
^[177] Sf. IRINEU DE LYON, Ad. Haer., III, 22, 4: PG 7, 959 A; Harvey, 2, 123.
^[178] Sf. IRINEU DE LYON, ib.; Harvey, 2, 124.
^[179] Sf. EPIFANIU, Haer., 78, 18: PG 42, 728 CD-729 AB.
^[180] Sf. IERONIM, Epist., 22, 21: PL 22, 408; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 51, 2, 3: PL 38, 335; Serm., 232, 2: col. 1108; sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 12, 15: PG 33, 741 AB; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ps., 44,7: PG 55, 193; sf. IOAN DAMASCHINUL, Hom. 2 in dorm., B.M.V., 3: PG 96, 728.
^[181] Cf. CONCILIUL DIN LATERAN, anul 649, can. 3: Mansi 10, 1151; sf. LEON, Epist. ad Flav.: PL 54, 759; CONCILIUL DIN CALCEDON: Mansi 7, 462; sf. AMBROZIU DE MILANO, De inst. virg.: PL 16, 320.
^[182] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 247-248.
^[183] Cf. PIUS AL IX-LEA, Bulla Ineffabilis, 8 dec. 1854: Acta Pii IX, 1, I, 616; Denz. 1641 (2803).
^[184] Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950); Denz. 2333 (3903); Cf. SF. IOAN DAMASCHINUL, Enc. in dorm. Dei genitricis, Hom. 2 şi 3: PG 96, 721-761, mai ales col.728 B; sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, In S. Dei Gen. dorm., Serm. 1: PG 98 (6),340-348; Serm.3: col. 361; sf. MODEST DEIERUSALIM, In Dorm. SS. Deiparae: PG 86 (2), 3277-3312.
^[185] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Ad coeli Reginam, 11 oct. 1954: AAS 46 (1954), 633-636; Denz. 3913 ss.; cf. sf. ANDREI DE CRETA, Hom. 3 in dorm. SS. Deiparae: PG 97, 1089-1109; sf. IOAN DAMASCHINUL, De fide orth., IV, 14: PG 94, 1153-1161.
^[186] Cf. KLEUTGEN, text revizuit De mysterio Verbi incarnati, cap.IV: Mansi 53,290; cf. sf. ANDREI DE CRETA, In nat. Mariae, sermo 4: PG 97, 865 A.; sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, In annunt. Deiparae: PG 98, 321 BC. In dorm. Deiparae, III: col. 361 D; sf. IOAN DAMASCHINUL, In dorm. B. V. Mariae, Hom. 1, 8: PG 96, 712 BC-713 A.
^[187] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Adiutricem populi, 5 sept. 1895: AAS 28 (1895-96), 129; sf. PIUS AL X-LEA, Enc. Ad diem illum, 2 febr. 1904: Acta, I, 154; Denz. 1978 a (3370); PIUS AL XI-LEA, Enc. Miserentissimus, 8 mai 1928: AAS 20 (1928), 178; PIUS AL XII-LEA, Radiomessaggio, 13 mai 1946: AAS 38 (1946), 266.
^[188] Sf. AMBROZIU DE MILANO, Epist., 63: PL 16, 1218.
^[189] Sf. AMBROZIU DE MILANO, Expos. Lc., II, 7: PL 15, 1555.
^[190] Cf. PSEUDO-PETRU DAMIAN, Serm., 63: PL 144, 861 AB; GODEFRID A S. VICTORE, In nat. B. M., Ms. Paris Mazarine, 1002, fol. 109 r.; GERHOHUS REICH., De gloria et honore Filii hominis, 10: PL 194, 1105 AB.
^[191] Sf. AMBROZIU DE MILANO, l.c. et Expos. Lc., II, 7; X, 24-25: PL 15, 1555,1810; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Io., tr.XIII, 12: PL 35, 1499; cf. Serm., 191, 2, 3: PL 38, 1010; etc.; cf. şi BEDA VENERABILUL, In Lc. Expos., I, cap.2: PL 92, 330; ISAAC DE STELLA, Serm., 51: PL 194, 1863 A.
^[192] Cf. Brev. Rom., Ant. “Sub tuum praesidium”, de la primele Vespere ale Micului Oficiu al sfintei Fecioare Maria.
^[193] CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA, anul 787: Mansi 13, 378-379; Denz. 302 (600-601); CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.25: Mansi 33, 171-172.
^[194] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic din 24 oct. 1954: AAS 46 (1954), 679; Enc. Ad Coeli Reginam, 11 oct. 1954: AAS 46 (1954), 637.
^[195] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ecclesiam Dei, 12 nov. 1923: AAS 15 (1923), 581; PIUS AL XII-LEA, Enc. Fulgens Corona, 8 sept. 1953: AAS 45 (1953), 590-591.