Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană
GAUDIUM ET SPES

Introducere
Expunere preliminară: condiţia omului în lumea contemporană
Partea întâi: Biserica şi vocaţia omului
CAPITOLUL I: Demnitatea persoanei umane
CAPITOLUL II: Comunitatea umană
CAPITOLUL III: Activitatea umană în lume
CAPITOLUL IV: Misiunea Bisericii în lumea contemporană
Partea a doua: Câteva probleme mai urgente
CAPITOLUL I: Demnitatea căsătoriei şi a familiei şi promovarea ei
CAPITOLUL II: Promovarea culturii
CAPITOLUL III: Viaţa economico-socială
CAPITOLUL IV: Viaţa comunităţii politice
CAPITOLUL V: Promovarea păcii şi construirea comunităţii popoarelor
Secţiunea I: Necesitatea de a evita războiul
Secţiunea II: Construirea comunităţii internaţionale
Încheiere

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere[1]

Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

1. BUCURIA ŞI SPERANŢA, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui şi au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaşte în mod real şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui.

Cui se adresează Conciliul

2. De aceea, după o cercetare mai profundă a misterului Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican îşi îndreaptă acum fără şovăire cuvântul nu numai către fiii Bisericii şi către toţi cei care invocă numele lui Cristos, ci către toţi oamenii, dorind să expună tuturor în ce fel concepe prezenţa şi activitatea Bisericii în lumea contemporană.

Aşadar, el are în faţa ochilor lumea oamenilor, întreaga familie umană, cu toate realităţile în mijlocul cărora trăieşte; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcată de efortul, de înfrângerile şi de victoriile acestuia; lumea, care, conform credinţei creştinilor, este creată şi păstrată de iubirea Creatorului, şi care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar a fost eliberată de Cristos răstignit şi înviat care a frânt puterea celui rău, pentru a fi transformată după planul lui Dumnezeu şi a ajunge la desăvârşire.

În slujba omului

3. În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri şi de puterea proprie, se întreabă totuşi cu anxietate, adesea, asupra evoluţiei actuale a lumii, asupra locului şi rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale şi colective şi, în sfârşit, asupra destinului ultim al lucrurilor şi al oamenilor. De aceea, Conciliul, mărturisind şi proclamând credinţa întregului popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de Cristos, nu poate oferi o dovadă mai grăitoare a solidarităţii, a respectului şi a iubirii sale faţă de întreaga familie a oamenilor, în care este inserat, decât instituind cu ea un dialog despre aceste variate probleme, aducând asupra lor lumina evangheliei şi punând la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului şi afirmând prezenţa seminţei divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiţie pământească; ea urmăreşte un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor şi Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului[2], pentru a mântui şi nu pentru a judeca, pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit[3].

EXPUNERE PRELIMINARĂ
CONDIŢIA OMULUI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Speranţa şi angoasa

4. Pentru a duce la bun sfârşit o astfel de misiune, Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poate răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele. Aşadar, lumea în care trăim, precum şi aşteptările, aspiraţiile şi caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute şi înţelese. Unele dintre principalele trăsături fundamentale ale lumii de astăzi pot fi schiţate în felul următor:

- Neamul omenesc trăieşte astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde şi rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligenţa şi activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuşi, asupra judecăţilor şi dorinţelor lui individuale şi colective, asupra modului lui de a gândi şi de a acţiona, atât faţă de lucruri cât şi faţă de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială şi culturală care se reflectă chiar şi în viaţa religioasă.

- Aşa cum se întâmplă în orice criză de creştere, această transformare aduce cu sine şi dificultăţi deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul îşi extinde atât de mult puterea, nu reuşeşte întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieţii sociale, rămâne în ezitare asupra direcţiei pe care trebuie să i-o imprime.

- Niciodată neamul omenesc nu a avut la dispoziţie atâta belşug de bogăţii, de resurse şi de putere economică, şi totuşi o uriaşă parte a locuitorilor pământului este chinuită încă de foame şi de sărăcie şi mulţimi întregi de oameni sunt apăsate de analfabetism. Niciodată oamenii nu au avut un simţ atât de acut al libertăţii ca astăzi, însă, în acelaşi timp, apar noi forme de aservire socială şi psihică. În timp ce lumea are conştiinţa atât de puternică a unităţii sale şi a interdependenţei tuturor într-o necesară solidaritate, este totuşi violent sfâşiată de forţe ce se luptă între ele: dăinuie încă aprige disensiuni politice, sociale, economice, rasiale şi ideologice şi nu este îndepărtată primejdia unui război atotnimicitor. În timp ce se extinde schimbul de idei, înseşi cuvintele prin care se exprimă concepte de mare importanţă îmbracă sensuri foarte diferite în diversele ideologii. În sfârşit, se caută stăruitor o ordine pământească mai perfectă, fără ca aceasta să fie însoţită de un progres spiritual pe măsură.

Cuprinşi într-un asemenea complex de situaţii, foarte mulţi contemporani ai noştri sunt împiedicaţi să discearnă realmente valorile perene şi, în acelaşi timp, nu ştiu cum să le armonizeze cu descoperirile recente. De aceea, oscilând între speranţă şi angoasă, întrebându-se asupra mersului lumii de azi, sunt apăsaţi de nelinişte. Acest mers al lumii îi provoacă pe oameni, ba chiar îi constrânge să dea un răspuns.

Mutaţii profunde

5. Tulburarea actuală a spiritelor şi modificarea condiţiilor de viaţă sunt legate de o transformare mai amplă care face să capete o pondere crescândă în formaţia intelectuală ştiinţele matematice, naturale şi antropologice, iar în planul acţiunii, tehnicile care decurg din aceste ştiinţe. Această mentalitate ştiinţifică modelează altfel decât în trecut cultura şi gândirea. Tehnica progresează într-atât încât transformă faţa pământului şi se lansează deja în cucerirea spaţiului cosmic.

Inteligenţa umană îşi extinde stăpânirea, într-un fel, şi asupra timpului: în trecut, prin cunoaşterea istorică; în viitor, prin prognoză şi planificare. Progresul ştiinţelor biologice, psihologice şi sociale nu numai că îi dau omului posibilitatea unei mai bune cunoaşteri de sine, ci îl ajută şi să exercite o influenţă directă asupra vieţii societăţilor, folosind metode tehnice. În acelaşi timp, neamul omenesc se preocupă tot mai mult de prevederea şi controlarea propriei creşteri demografice.

Istoria însăşi evoluează atât de rapid încât poate fi cu greu urmărită de indivizi izolaţi. Destinul comunităţii umane devine unul singur, fără a se mai diversifica în istorii diferite. Astfel, neamul omenesc trece de la o concepţie oarecum statică asupra ordinii lucrurilor la o concepţie mai degrabă dinamică şi evolutivă şi de aici se naşte o uriaşă complexitate de probleme noi ce obligă la noi analize şi sinteze.

Transformări sociale

6. Ca urmare, comunităţile locale tradiţionale – familii patriarhale, clanuri, triburi, sate – diferitele grupări şi pături sociale suferă transformări din zi în zi mai profunde.

Se răspândeşte treptat tipul de societate industrială care duce la belşug economic anumite ţări şi transformă radical concepţii şi condiţii de viaţă socială ce dăinuiau de veacuri. În acelaşi fel, civilizaţia urbană şi atracţia pe care o exercită se intensifică, fie prin înmulţirea oraşelor şi a locuitorilor lor, fie prin extinderea felului de viaţă urban în lumea satului.

Noi mijloace de comunicare socială, din ce în ce mai perfecţionate, favorizează cunoaşterea evenimentelor şi răspândirea extrem de rapidă şi de largă a ideilor şi sentimentelor, provocând astfel numeroase reacţii în lanţ.

Nu trebuie neglijat nici faptul că atâţia oameni, determinaţi de diverse motive să emigreze, ajung să-şi schimbe modul de viaţă.

Astfel, relaţiile omului cu semenii se înmulţesc neîncetat şi, în acelaşi timp, însăşi această “socializare” creează noi relaţii, fără a dezvolta însă totdeauna o maturizare corespunzătoare a persoanei şi relaţii cu adevărat personale (“personalizare”).

O astfel de evoluţie se manifestă mai ales în ţările care se bucură deja de avantajele progresului economic şi tehnic, dar pune în mişcare şi popoarele în curs de dezvoltare care doresc să obţină pentru ţările lor binefacerile industrializării şi urbanizării. Aceste popoare, mai ales dacă sunt legate de tradiţii mai vechi, resimt în acelaşi timp un impuls spre o exercitare mai matură şi mai personală a libertăţii.

Mutaţii psihologice, morale şi religioase

7. Transformarea mentalităţilor şi structurilor pune adesea sub semnul întrebării valorile moştenite, mai ales la tineri care, adesea, nerăbdători sau nemulţumiţi, ajung chiar să se revolte şi, conştienţi de propria importanţă în viaţa socială, doresc să-şi asume cât mai curând un rol în ea. De aceea, nu arareori părinţii şi educatorii întâmpină dificultăţi tot mai mari în îndeplinirea îndatoririlor lor.

Instituţiile, legile, modurile de a gândi şi de a simţi moştenite din trecut nu mai par întotdeauna adecvate stării actuale de lucruri: de aici o gravă perturbare în comportament şi în înseşi normele de conduită.

În sfârşit, noile condiţii influenţează şi viaţa religioasă. Pe de o parte, un simţ critic mai acut o purifică de o concepţie magică despre lume şi de elemente de superstiţie care mai dăinuie şi pretinde o adeziune din ce în ce mai personală şi mai activă la credinţă, ceea ce face ca mulţi să ajungă la un simţ mai viu al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, mulţimi întregi se îndepărtează practic de religie. Spre deosebire de vremurile trecute, negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobişnuit şi individual: nu arareori astăzi astfel de atitudini sunt prezentate ca o exigenţă a progresului ştiinţific sau a vreunui nou umanism. În multe ţări toate acestea nu sunt exprimate numai la nivel filozofic, ci afectează în largă măsură literatura, artele, interpretarea ştiinţelor umaniste şi a istoriei şi chiar legile civile, fapt ce duce la dezorientarea multora.

Dezechilibrele lumii contemporane

8. O schimbare atât de rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum şi însăşi conştiinţa mai acută a discrepanţelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicţii şi dezechilibre.

În primul rând, la nivelul persoanei se resimte frecvent un dezechilibru între inteligenţa practică modernă şi gândirea teoretică, aceasta din urmă nereuşind să stăpânească ansamblul cunoştinţelor, nici să le orânduiască în sinteze satisfăcătoare. Apare, de asemenea, un dezechilibru între preocuparea pentru eficienţa practică şi exigenţele conştiinţei morale şi, de multe ori, între condiţiile vieţii colective şi exigenţele unei gândiri personale şi chiar ale contemplaţiei. În sfârşit, apare un dezechilibru între specializarea activităţii umane şi viziunea universală asupra realităţii.

În familie apar tensiuni, fie datorită condiţiilor demografice, economice şi sociale apăsătoare, fie datorită conflictelor dintre generaţii, fie datorită noilor raporturi sociale între bărbaţi şi femei. Apar mari divergenţe şi între rase, între diversele categorii sociale; între naţiunile bogate şi cele mai puţin înzestrate şi sărace; în sfârşit, între instituţiile internaţionale născute din dorinţa de pace a popoarelor, pe de o parte, şi ambiţia de a-şi răspândi propria ideologie precum şi egoismele colective existente în naţiuni şi în alte grupuri, pe de altă parte.

De aici, neîncrederi şi duşmănii reciproce, conflicte şi suferinţe, a căror cauză şi victimă în acelaşi timp este omul însuşi.

Aspiraţiile tot mai largi ale omenirii

9. Creşte între timp convingerea că neamul omenesc poate şi trebuie nu numai să-şi întărească tot mai mult dominaţia asupra creaţiei, ci şi să instituie o ordine politică, socială şi economică aflată tot mai mult în slujba omului şi care să-i ajute pe indivizi şi grupurile să-şi afirme şi să-şi dezvolte propria demnitate.

De aceea, foarte mulţi pretind cu vehemenţă acele bunuri de care au conştiinţa acută că au fost frustraţi datorită nedreptăţii sau datorită unei împărţiri inechitabile. Naţiunile în curs de dezvoltare precum şi acelea care şi-au dobândit recent independenţa doresc să participe la binefacerile civilizaţiei moderne nu numai pe plan politic, ci şi economic şi să-şi joace rolul în lume în mod liber, în timp ce, dimpotrivă, creşte din zi în zi distanţa şi, foarte adesea, dependenţa lor economică faţă de celelalte naţiuni mai bogate, care se dezvoltă mai repede. Popoarele chinuite de foame interpelează popoare mai prospere. Femeile revendică, acolo unde nu au dobândit-o încă, egalitatea de drept şi de fapt cu bărbaţii. Muncitorii şi ţăranii vor nu numai să-şi câştige existenţa, ci, prin munca lor, să-şi dezvolte personalitatea şi chiar să participe la organizarea vieţii economice, sociale, politice şi culturale. Pentru prima dată în istoria omenirii, toate popoarele sunt convinse că binefacerile civilizaţiei pot şi trebuie să se extindă realmente la toate popoarele.

Sub toate aceste exigenţe se ascunde însă o aspiraţie mai profundă şi mai universală: indivizii şi grupurile însetează după o viaţă plenară şi liberă, demnă de om, care să pună în slujba lor tot ceea ce lumea de astăzi le poate oferi din belşug. Pe lângă aceasta, naţiunile se străduiesc tot mai mult să realizeze o anumită comunitate universală.

Astfel stând lucrurile, lumea de azi apare, în acelaşi timp, puternică şi slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în faţă i se deschide calea libertăţii sau a servituţii, calea progresului sau a regresului, calea fraternităţii sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conştient că de el depinde buna orientare a forţelor pe care le-a pus în mişcare el însuşi şi care pot să-l strivească sau să-l slujească. De aceea, îşi pune întrebări.

Întrebările cele mai profunde ale omenirii

10. Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, îşi experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte se simte nelimitat în dorinţele sale şi chemat la o viaţă superioară. Solicitat de multe atracţii, el este necontenit constrâns să aleagă şi să renunţe la unele dintre ele. Mai mult, slab şi păcătos adesea face ceea ce nu vrea şi ceea ce ar vrea să facă nu face[4]. De aceea, este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atâtea şi atât de mari dezbinări în societate. Desigur, foarte mulţi dintre aceia a căror viaţă este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicaţi să perceapă clar această stare dramatică sau, copleşiţi de mizerie, nu reuşesc să reflecteze asupra ei. Mulţi socotesc că îşi pot găsi liniştea în diferitele încercări de a interpreta lumea. Unii aşteaptă numai de la efortul omului adevărata şi deplina eliberare a neamului omenesc şi sunt convinşi că viitoarea dominaţie a omului asupra pământului le va împlini toate dorinţele inimii. Sunt unii care, pierzând nădejdea de a afla sensul vieţii, laudă îndrăzneala acelora care, socotind că existenţa umană este în sine lipsită de orice semnificaţie, se străduiesc să-i dea o semnificaţie completă, în mod subiectiv. Totuşi, în faţa evoluţiei actuale a lumii, creşte din zi în zi numărul acelora care îşi pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societăţii? Ce poate aştepta de la ea? Ce va urma după această viaţă pământească?

Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort şi înviat pentru toţi[5], oferă omului lumină şi puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocaţiei sale supreme; şi că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui[6]. De asemenea, ea crede că în Domnul şi Învăţătorul ei se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă şi care îşi au temeiul ultim în Cristos, care este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac[7]. Aşadar, sub lumina lui Cristos, chipul nevăzutului Dumnezeu, întâiul-născut din toată făptura[8], Conciliul îşi propune să se adreseze tuturor pentru a desluşi misterul omului şi a colabora la găsirea unei soluţii pentru principalele probleme ale timpului nostru.

PARTEA ÎNTÂI
BISERICA ŞI VOCAŢIA OMULUI

Răspunsul la îndemnurile Duhului

11. Poporul lui Dumnezeu, împins de credinţa că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, credinţa aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă şi dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocaţiei integrale a omului, orientând astfel mintea spre soluţii pe deplin umane.

Conciliul îşi propune, în primul rând, să evalueze în această lumină valorile cele mai preţuite astăzi şi să le refere la izvorul lor divin. Fiindcă aceste valori, în măsura în care izvorăsc din înzestrarea omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune; însă, nu arareori, datorită coruperii inimii omului, sunt abătute de la rostul lor şi, de aceea, au nevoie de purificare.

Ce gândeşte Biserica despre om? Ce s-ar putea recomanda pentru edificarea societăţii de astăzi? Care este semnificaţia ultimă a activităţii umane în univers? La aceste întrebări se aşteaptă un răspuns. De aici va apărea mai limpede că poporul lui Dumnezeu şi neamul omenesc, în care acesta este inserat, se servesc unul pe altul şi astfel misiunea Bisericii apare de natură religioasă şi, tocmai de aceea, profund umană.

CAPITOLUL I
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE

Omul după chipul lui Dumnezeu

12. Credincioşi şi necredincioşi, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul şi culmea sa.

Dar ce este omul? El a formulat şi formulează despre sine multe păreri, diverse şi chiar contrare, fie exaltându-se ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare şi sfârşind astfel în dubiu şi în angoasă. Profund conştientă de aceste dificultăţi, Biserica, instruită de Dumnezeu care se revelează, le poate da un răspuns care defineşte adevărata condiţie a omului, îi explică slăbiciunile şi, în acelaşi timp, îi oferă posibilitatea de a-şi recunoaşte cu dreptate demnitatea şi chemarea.

Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat “după chipul lui Dumnezeu”, capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului[9], pentru a le stăpâni şi a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu[10]. “Ce este omul de îţi aminteşti de el, sau fiul omului de îi porţi de grijă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor tale. Toate le-ai aşezat sub picioarele lui” (Ps 8,5-7).

Însă Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: încă de la începuturi “bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27), iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Căci omul, din natura sa intimă, este o fiinţă socială, şi fără relaţii cu ceilalţi nu poate nici să trăiască nici să-şi dezvolte calităţile.

De aceea, Dumnezeu, după cum citim în Scriptură, a privit “toate câte le făcuse şi erau foarte bune” (Gen 1,31).

Păcatul

13. Constituit de Dumnezeu în dreptate, omul, totuşi, împins de cel rău încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu. Deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, oamenii nu i-au dat mărirea cuvenită, ci s-a întunecat inima lor necugetată şi au slujit creaturii mai degrabă decât creatorului[11]. Ceea ce ni se dezvăluie prin revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Într-adevăr, omul, dacă îşi cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat şi spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi, în acelaşi timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii şi cu întreaga creaţie.

Aşadar, omul este împărţit în sine însuşi. De aceea, întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieşi de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, aşa încât fiecare se simte legat în lanţuri. Însă Domnul însuşi a venit ca să-l elibereze pe om şi să-l întărească, reînnoindu-l din lăuntru, iar “pe stăpânitorul lumii acesteia” (In 12,31), care îl ţinea pe om în robia păcatului[12], să-l alunge afară. Iar păcatul îl micşorează pe om împiedicându-l să-şi atingă plinătatea.

În lumina acestei revelaţii, atât chemarea sublimă cât şi profunda mizerie pe care o experimentează oamenii îşi află semnificaţia ultimă.

Alcătuirea omului

14. Unitate de trup şi suflet, omul, prin însăşi condiţia sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator[13]. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi. Totuşi, rănit de păcat, omul experimentează revoltele trupului. Aşadar, însăşi demnitatea omului cere ca el să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu[14] şi să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinaţiile rele ale inimii.

Însă omul nu se înşeală recunoscându-se superior elementelor corporale şi considerându-se mai mult decât o părticică a naturii sau un element anonim al cetăţii umane. Într-adevăr, prin interioritatea sa el depăşeşte universul: la această interioritate profundă se întoarce atunci când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl aşteaptă Dumnezeu care cercetează inimile[15] şi unde el însuşi, sub privirea lui Dumnezeu, îşi hotărăşte soarta. Recunoscând, deci, în sine un suflet spiritual şi nemuritor, el nu se lasă amăgit de o plăsmuire iluzorie explicabilă numai prin condiţii fizice şi sociale, ci, dimpotrivă, atinge însuşi adevărul profund al realităţii.

Demnitatea inteligenţei, adevărul şi înţelepciunea

15. Părtaş fiind la lumina inteligenţei divine, omul are dreptate când consideră că datorită intelectului său este superior universului. Exercitându-şi neobosit capacităţile de-a lungul veacurilor, el a progresat în ştiinţele empirice, în tehnici şi în arte. În zilele noastre, el a dobândit succese deosebite mai ales în cercetarea şi cucerirea lumii materiale. Totuşi el a căutat şi a descoperit mereu un adevăr mai profund. Căci inteligenţa nu se limitează doar la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realitatea inteligibilă, chiar dacă, în urma păcatului, ea este parţial întunecată şi slăbită.

În sfârşit, natura intelectuală a persoanei umane se desăvârşeşte şi trebuie desăvârşită prin înţelepciune, care atrage cu suavitate mintea omului să caute şi să iubească adevărul şi binele, şi care îl călăuzeşte pe omul ce se hrăneşte cu ea, prin cele văzute, la cele nevăzute.

Epoca noastră, mai mult decât secolele trecute, are nevoie de o astfel de înţelepciune pentru ca toate noile descoperiri ale omului să devină mai umane. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înţelepţi. Pe deasupra, trebuie observat faptul că multe popoare, deşi mai sărace în bunuri materiale dar mai bogate în înţelepciune, pot oferi celorlalte un ajutor de preţ.

Prin darul Duhului Sfânt, omul ajunge, în credinţă, să contemple şi să guste misterul planului divin[16].

Demnitatea conştiinţei morale

16. În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: “Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat[17]. Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri[18]. Prin conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele[19]. Din fidelitate faţă de conştiinţă, creştinii se unesc cu ceilalţi oameni pentru a căuta adevărul şi rezolvarea în adevăr a atâtor probleme morale care apar în viaţa indivizilor precum şi în relaţiile sociale. Aşadar, cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii. Totuşi, nu arareori, conştiinţei i se întâmplă să rătăcească din ignoranţă invincibilă, fără a-şi pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se poate spune însă când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului.

Măreţia libertăţii

17. Dar omul nu se poate întoarce spre bine decât în mod liber. Această libertate contemporanii noştri o preţuiesc mai mult şi o caută cu pasiune: şi pe bună dreptate. Totuşi, adesea, ei o promovează în mod greşit, ca pe o îngăduinţă de a face orice, cu condiţia să fie plăcut, inclusiv răul. Însă adevărata libertate este la om un semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit “să-l lase pe om în mâna sfatului lui”[20], astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de el, să ajungă în libertate la perfecţiunea deplină şi fericită. Demnitatea omului îi cere, aşadar, să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, adică în mod personal, împins şi călăuzit dinlăuntru, şi nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui şi îşi procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa. Însă libertatea omului, rănită fiind de păcat, nu poate realiza pe deplin această orientare spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Şi fiecare om va trebui să dea socoteală de viaţa proprie în faţa judecăţii lui Dumnezeu, după binele sau răul săvârşit[21].

Misterul morţii

18. În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate, însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii. Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului: prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui.

Dacă orice imaginaţie amuţeşte în faţa morţii, Biserica însă, instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământeşti. Mai mult, credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit[22], va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi[23], eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Aşadar, oricărui om care reflectează, credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare; în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viaţă.

Forme şi cauze ale ateismului

19. Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său. Totuşi, mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru şi trebuie supus unei cercetări foarte atente.

Prin cuvântul “ateism” se înţeleg fenomene foarte diverse. În timp ce unii îl neagă în mod expres pe Dumnezeu, alţii consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; alţii examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens. Mulţi, neţinând seama de limitele ştiinţelor pozitive, fie se străduiesc să explice toate numai prin criteriile ştiinţei, fie, dimpotrivă, nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. Unii îl aşează atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu devine fără vlagă, ei părând mai degrabă înclinaţi spre afirmarea omului decât spre negarea lui Dumnezeu. Alţii şi-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul evangheliei. Alţii nici nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe de religie. Pe lângă aceasta, nu arareori ateismul se naşte dintr-un protest violent împotriva răului din lume, sau din faptul că se atribuie greşit caracter absolut unor valori umane, astfel încât acestea iau locul lui Dumnezeu. Însăşi civilizaţia modernă, nu în sine, ci în măsura în care este prea implicată în realităţile pământeşti, poate îngreuna adesea apropierea de Dumnezeu.

Fără îndoială, cei care se străduiesc în mod deliberat să-l ţină departe pe Dumnezeu de inima lor şi să evite problemele religioase, refuzând să urmeze ceea ce le dictează conştiinţa, nu sunt lipsiţi de vină; totuşi, adeseori şi credincioşii poartă o anumită răspundere în această privinţă. Într-adevăr, ateismul, privit în ansamblu, nu este un fenomen originar, ci se naşte din diferite cauze, printre care se numără şi o reacţie critică împotriva religiilor şi, în anumite regiuni, mai ales împotriva religiei creştine. De aceea, în această geneză a ateismului credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei.

Ateismul sistematic

20. Ateismul modern prezintă adeseori şi o formă sistematică: aceasta, pe lângă alte cauze, împinge dorinţa de autonomie a omului atât de departe încât pune piedică oricărei dependenţe de Dumnezeu. Cei ce profesează acest fel de ateism pretind că libertatea constă în faptul că omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii; ei consideră că această viziune este incompatibilă cu recunoaşterea unui stăpân, autor şi scop al tuturor lucrurilor, sau cel puţin că ea face să fie de-a dreptul superfluă o astfel de afirmaţie. Această doctrină poate fi favorizată de sentimentul de putere conferit omului de progresul tehnic de astăzi.

Între formele ateismului contemporan, nu trebuie trecută cu vederea aceea care aşteaptă eliberarea omului mai ales din eliberarea lui economică şi socială. Se pretinde că religia, prin natura sa, se opune acestei eliberări în măsura în care, îndreptând speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, îl abate de la construirea cetăţii pământeşti. De aceea, susţinătorii unei astfel de doctrine, atunci când ajung la conducerea statului, combat violent religia, răspândind ateismul chiar şi prin folosirea, mai ales în educaţia tineretului, a mijloacelor de presiune de care dispune puterea publică.

Atitudinea Bisericii faţă de ateism

21. Biserica, fidelă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni, nu poate să nu dezaprobe cu durere şi cu toată fermitatea, aşa cum a făcut-o şi în trecut[24], acele învăţături şi acţiuni nefaste ce contravin raţiunii şi experienţei comune a omului şi care îl fac să decadă din nobleţea lui înnăscută.

Totuşi ea încearcă se sesizeze cauzele ascunse ale negării lui Dumnezeu din mintea ateilor; conştientă de gravitatea problemelor pe care le ridică ateismul şi îndemnată de iubirea faţă de toţi oamenii, consideră că trebuie să le supună unei examinări mai serioase şi mai profunde.

Biserica susţine că recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnităţii omului, întrucât această demnitate este întemeiată şi se desăvârşeşte în Dumnezeu însuşi: căci omul este constituit în societate, inteligent şi liber, de Dumnezeu Creatorul; dar, mai ales, este chemat ca fiu la însăşi comuniunea cu Dumnezeu şi la împărtăşirea fericirii lui. Pe lângă acestea, Biserica afirmă că speranţa escatologică nu diminuează importanţa îndatoririlor pământeşti, ci mai degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor. Dimpotrivă, când lipsesc fundamentul divin şi speranţa vieţii veşnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, aşa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieţii şi morţii, ale vinovăţiei şi durerii rămân fără soluţie, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare.

În acelaşi timp, orice om rămâne pentru sine însuşi o problemă nerezolvată, percepută în mod nelămurit. Căci nimeni nu poate scăpa total, în anumite momente, mai ales în evenimentele majore ale vieţii, de acest fel de întrebări. Numai Dumnezeu le dă răspuns deplin şi cu toată siguranţa, el care îl cheamă pe om la o cugetare mai înaltă şi la o cercetare mai smerită.

Remediul împotriva ateismului este de aşteptat pe de o parte de la o expunere corespunzătoare a doctrinei, iar pe de altă parte de la întreaga viaţă a Bisericii şi a membrilor ei. Într-adevăr, Biserica este aceea care are misiunea să-l facă prezent şi, într-un anume sens, vizibil pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul lui întrupat, reînnoidu-se şi purificându-se necontenit[25], sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aceasta se realizează în primul rând prin mărturia unei credinţe vii şi mature, adică special educată pentru a putea recunoaşte cu luciditate dificultăţile şi a le depăşi. Această strălucită mărturie de credinţă au dat-o şi o dau nenumăraţi martiri. Rodnicia ei trebuie să se manifeste din faptul că ea străbate întreaga viaţă a credincioşilor, chiar şi pe cea profană, şi îi duce la trăirea dreptăţii şi a iubirii, mai ales faţă de cei lipsiţi. În sfârşit, la manifestarea prezenţei lui Dumnezeu foarte mult contribuie iubirea frăţească a credincioşilor care colaborează într-un cuget pentru credinţa evangheliei[26] şi apar ca semn al unităţii.

Biserica, deşi respinge total ateismul, recunoaşte sincer că toţi oamenii, credincioşi şi necredincioşi, trebuie să ia parte la dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă: acest lucru, cu siguranţă, nu se poate împlini fără un dialog deschis şi prudent. Biserica deplânge, aşadar, discriminarea între credincioşi şi necredincioşi pe care unele autorităţi civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere pentru credincioşi o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea de a construi în această lume şi templul lui Dumnezeu. Iar pe atei îi invită cu bunăvoinţă să cerceteze evanghelia lui Cristos cu inimă deschisă.

Biserica ştie prea bine că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului atunci când ea apără demnitatea vocaţiei umane, redând speranţa acelora care nu mai îndrăznesc să creadă într-un destin mai înalt. Acest mesaj nu numai că nu îl diminuează pe om, ci revarsă lumină, viaţă şi libertate pentru înaintarea lui; iar în afară de aceasta nimic nu poate mulţumi inima omului: “Ne-ai creat pentru tine”, Doamne, “şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în tine”[27].

Cristos, omul nou

22. De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea aceluia ce avea să vină[28], Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că în el toate adevărurile mai sus amintite îşi află izvorul şi punctul culminant.

El este “chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1,15)[29], el este omul desăvârşit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită[30], prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească[31], a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat[32].

Miel nevinovat, prin sângele său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi viaţa şi, în el, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine şi între noi[33], şi ne-a scos din robia diavolului şi a păcatului, aşa încât fiecare dintre noi poate spune împreună cu Apostolul: Fiul lui Dumnezeu “m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20). Suferind pentru noi, nu numai că ne-a dat exemplu ca să mergem pe urmele lui[34], dar ne-a deschis şi calea: dacă o străbatem, viaţa şi moartea sunt sfinţite şi primesc un sens nou.

Creştinul, devenit asemenea chipului Fiului, care este întâiul-născut dintre mulţi fraţi[35], primeşte “pârga Duhului” (Rom 8,23), prin care devine în stare să împlinească legea nouă a iubirii[36]. Prin acest Duh, care este “chezăşia moştenirii” (Ef 1,14), omul întreg este refăcut înlăuntru, până la “răscumpărarea trupului” (Rom 8,23): “Dacă Duhul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, pentru Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11)[37]. Desigur, pentru creştin este o necesitate şi o datorie presantă să lupte împotriva răului cu preţul multor încercări şi să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal şi făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranţă, va merge spre înviere[38].

Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil[39]. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi[40] iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal.

Atât de mare şi de minunat este misterul omului, care străluceşte, prin Revelaţia creştină, celor ce cred. Prin Cristos şi în Cristos se luminează enigma durerii şi a morţii care, în afara evangheliei lui, ne striveşte. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, şi ne-a dăruit viaţa[41] pentru ca noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată![42]

CAPITOLUL II
COMUNITATEA UMANĂ

Scopul urmărit de Conciliu

23. Printre principalele aspecte ale lumii de azi se numără înmulţirea relaţiilor reciproce dintre oameni, la evoluţia căreia contribuie mult progresul tehnic contemporan. Totuşi dialogul frăţesc dintre oameni nu-şi găseşte împlinirea în acest progres, ci mai profund în comunitatea persoanelor, comunitate care pretinde un respect reciproc faţă de deplina lor demnitate spirituală. Revelaţia creştină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane şi în acelaşi timp ne călăuzeşte spre o înţelegere mai adâncă a legilor vieţii sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală şi morală a omului.

Pentru că documentele mai recente ale magisteriului Bisericii au expus pe larg învăţătura creştină asupra societăţii umane[43], Conciliul aminteşte numai câteva adevăruri mai importante şi expune temeiul lor în lumina revelaţiei. Apoi insistă asupra anumitor consecinţe deosebit de importante în zilele noastre.

Natura comunitară a vocaţiei umane în planul lui Dumnezeu

24. Dumnezeu, care poartă tuturor o grijă părintească, a voit ca toţi oamenii să formeze o singură familie şi să se poarte frăţeşte între ei. Într-adevăr, toţi, creaţi după chipul lui Dumnezeu, care “din unul singur a făcut să se tragă tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată faţa pământului” (Fap 17,26), sunt chemaţi la acelaşi scop unic, adică la Dumnezeu însuşi.

De aceea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este prima şi cea mai mare poruncă. Sfânta Scriptură ne învaţă că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea faţă de aproapele: “… dacă mai este vreo altă poruncă, este cuprinsă în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi… Plinătatea legii este, aşadar, iubirea” (Rom 13,9-10; 1In 4,20). Acest lucru se dovedeşte de cea mai mare importanţă pentru oameni, care depind din zi în zi mai mult unii de alţii, şi pentru o lume tot mai unificată.

Mai mult, Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca “toţi să fie una… precum şi noi una suntem” (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre persoanele divine şi unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr şi iubire. Această asemănare arată limpede că omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine[44].

Interdependenţa dintre persoană şi societatea umană

25. Din natura socială a omului apare evidentă interdependenţa dintre progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii. Într-adevăr, principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale este şi trebuie să fie persoana umană, deoarece ea, din natura ei, are absolută nevoie de viaţa socială[45]. Aşadar, viaţa socială nefiind ceva adăugat omului, prin relaţia cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte în toate înzestrările şi poate răspunde vocaţiei sale.

Dintre legăturile sociale necesare dezvoltării omului, unele, cum ar fi familia şi comunitatea politică, sunt mai direct corespunzătoare naturii lui intime; altele pornesc mai degrabă din voinţa lui liberă. În zilele noastre, din diferite cauze, se înmulţesc necontenit relaţiile reciproce şi interdependenţele; de aici se nasc diferite asociaţii şi instituţii, atât de drept public cât şi privat. Acest fapt, numit socializare, deşi nu este lipsit de primejdii, comportă numeroase avantaje pentru întărirea şi sporirea calităţilor persoanei umane şi pentru apărarea drepturilor ei[46].

Dar dacă persoanele umane primesc mult de la această viaţă socială pentru împlinirea vocaţiei lor, chiar şi religioase, nu se poate nega faptul că oamenii sunt adesea abătuţi de la calea binelui şi împinşi spre rău de condiţiile sociale în care trăiesc şi în care sunt cufundaţi încă din copilărie. Este sigur că perturbările, care apar atât de frecvent în ordinea socială, provin în parte din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice şi sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia şi egoismul oamenilor, care pervertesc şi mediul social. Acolo unde ordinea lucrurilor este tulburată de urmările păcatului, omul, înclinat din naştere spre rău, găseşte noi imbolduri la păcat, care nu pot fi învinse fără mari eforturi, cu ajutorul harului.

Promovarea binelui comun

26. Din interdependenţa tot mai strânsă care se extinde treptat la lumea întreagă, decurge faptul că binele comun – adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea – devine astăzi din ce în ce mai universal şi, de aceea, implică drepturi şi îndatoriri care privesc omenirea întreagă. Orice grup trebuie să ţină seama de necesităţile şi de aspiraţiile legitime ale celorlalte grupuri, şi, mai mult, de binele comun al întregii familii umane[47].

În acelaşi timp, însă, creşte conştiinţa deosebitei demnităţi a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor şi având drepturi şi îndatoriri universale şi inviolabile. Trebuie, aşadar, ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, dreptul de a-şi alege în mod liber starea de viaţă şi de a întemeia o familie, dreptul la educaţie, la muncă, la reputaţie bună, le respect, la informare corespunzătoare, dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie.

Ordinea socială şi progresul ei trebuie, aşadar, să aibă în vedere întotdeauna binele persoanelor, de vreme ce ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor şi nu invers, după cum însuşi Domnul o sugerează atunci când spune că “sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă”[48]. Această ordine trebuie să se dezvolte neîncetat, să fie întemeiată pe adevăr, clădită în dreptate, însufleţită de iubire; ea trebuie să-şi găsească un echilibru tot mai uman, în libertate[49]. Pentru a realiza acestea, trebuie acţionat pentru reînnoirea mentalităţilor şi pentru profunde schimbări sociale.

Duhul lui Dumnezeu, care, printr-o minunată purtare de grijă, călăuzeşte cursul veacurilor şi reînnoieşte faţa pământului, e prezent la această evoluţie. Iar plămada evanghelică a trezit şi trezeşte în inima omului exigenţa neînfrânată a demnităţii.

Respectul faţă de persoana umană

27. Abordând unele consecinţe practice de mai mare urgenţă, Conciliul insistă asupra respectului faţă de om: fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe “un alt el însuşi”, ţinând seama în primul rând de viaţa lui şi de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate[50], pentru a nu fi asemeni bogatului căruia nu i-a păsat de Lazăr cel sărac[51].

Mai ales în zilele noastre, devine presantă obligaţia de a ne face aproapele absolut oricărui om şi de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toţi, fie muncitor străin dispreţuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire nelegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu l-a săvârşit, fie om înfometat care ne interpelează conştiinţa, reluând cuvântul Domnului: “Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Pe lângă aceasta, tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea, condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului.

Respectul şi iubirea faţă de duşmani

28. Respectul şi iubirea trebuie să se extindă şi asupra acelora care gândesc sau acţionează diferit de noi în cele sociale, politice şi chiar religioase; de altfel, cu cât mai multă umanitate şi iubire vom aprofunda modul lor de a simţi, cu atât mai uşor vom putea iniţia un dialog cu ei.

Această iubire şi bunăvoinţă nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenţi faţă de adevăr şi bine. Dimpotrivă, însăşi iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor. Dar trebuie făcută distincţia între eroare, care trebuie întotdeauna respinsă, şi omul care se înşeală, căci el îşi păstrează în continuare demnitatea de persoană, chiar atunci când este pângărit de noţiuni false sau mai puţin corecte în materie de religie[52]. Singur Dumnezeu este Judecătorul şi Cercetătorul inimilor: de aceea, el ne interzice să decidem asupra vinovăţiei interioare a cuiva[53].

Învăţătura lui Cristos ne pretinde să iertăm şi nedreptăţile[54] şi extinde asupra tuturor duşmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: “Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă zic: Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă calomniază” (Mt 5,43-44).

Egalitatea fundamentală între toţi oamenii şi dreptatea socială

29. De vreme ce toţi oamenii, înzestraţi cu suflet raţional şi creaţi după chipul lui Dumnezeu, au aceeaşi natură şi aceeaşi origine, şi de vreme ce, răscumpăraţi de Cristos, se bucură de aceeaşi chemare şi menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult.

Evident, nu toţi oamenii stau pe aceeaşi treaptă, din pricina capacităţii fizice, care este variată, şi a diversităţii puterii lor intelectuale şi morale. Însă orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu.

Este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni. De pildă, atunci când femeii i se refuză posibilitatea de a-şi alege liber soţul şi de a îmbrăţişa o anume stare de viaţă sau de a avea acces la aceeaşi educaţie şi cultură care i se recunoaşte bărbatului.

Pe lângă aceasta, deşi între oameni există diferenţe legitime, demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale.

Instituţiile umane, particulare sau publice, să caute să se pună în slujba demnităţii şi scopului omului, luptând activ, în acelaşi timp, împotriva oricărei înrobiri, atât sociale cât şi politice, şi apărând drepturile fundamentale ale oamenilor sub orice regim politic. Mai mult, aceste instituţii trebuie să se pună treptat de acord cu realităţile spirituale, cele mai înalte dintre toate, chiar dacă este nevoie de un timp destul de îndelungat pentru a ajunge la scopul dorit.

Necesitatea de a depăşi o etică individualistă

30. Amploarea şi rapiditatea transformărilor cer mai mult ca oricând ca nimeni să nu se complacă într-o etică pur individualistă, făcând abstracţie de evoluţia lucrurilor sau lăsându-se în voia inerţiei. Datoria dreptăţii şi a iubirii este împlinită tot mai mult atunci când fiecare, contribuind la binele comun după capacităţile proprii şi după nevoile celorlalţi, promovează şi ajută şi instituţiile publice sau private care slujesc la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Există însă unii care, afişând opinii largi şi generoase, continuă să trăiască în realitate ca şi cum nu le-ar păsa de nici o nevoie a societăţii. Mai mult, în diferite ţări sunt numeroşi aceia care nu ţin seama de legile şi prescripţiile sociale. Mulţi nu se ruşinează să se sustragă, prin diferite subterfugii şi fraude, de la plata impozitelor juste sau de la alte obligaţii faţă de societate. Alţii neglijează anumite reguli ale vieţii în societate, de pildă cele privitoare la apărarea sănătăţii sau la conducerea vehiculelor, nedându-şi seama că prin neglijenţa lor îşi pun în primejdie viaţa proprie şi pe a altora.

Socotirea obligaţiilor faţă de societate printre principalele îndatoriri ale omului de astăzi şi împlinirea lor trebuie să fie un lucru sfânt pentru toţi. Cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depăşesc grupurile particulare şi se extind treptat la lumea întreagă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă şi indivizii şi grupurile cultivă în sine virtuţile morale şi sociale şi le răspândesc în societate, astfel încât să apară oameni cu adevărat noi şi constructori ai noii omeniri cu ajutorul necesar al harului divin.

Responsabilitate şi participare

31. Pentru ca indivizii să-şi îndeplinească cu mai multă grijă îndatorirea de conştiinţă atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de diversele grupări ai căror membri sunt, ei trebuie să fie serios educaţi la o lărgire a orizontului cultural, folosind uriaşele mijloace care stau astăzi la îndemâna neamului omenesc. În primul rând, educarea tinerilor de orice origine socială trebuie astfel organizată încât să formeze bărbaţi şi femei care să fie nu numai cultivaţi, ci să aibă şi un caracter generos, aşa cum o cer cu tărie timpurile noastre.

Dar omul ajunge cu greu la un asemenea simţ de răspundere dacă condiţiile de viaţă nu îi îngăduie să devină conştient de demnitatea sa şi să răspundă la chemarea sa dedicându-se slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci adesea libertatea umană slăbeşte atunci când omul ajunge în sărăcie extremă, după cum ea se degradează atunci când omul, cedând unei vieţi prea uşoare, se închide într-un fel de singurătate aurită. Dimpotrivă, ea se întăreşte când omul acceptă necesităţile inevitabile ale vieţii sociale, îşi asumă exigenţele multiple ale solidarităţii umane şi se angajează în slujirea comunităţii oamenilor.

De aceea, trebuie stimulată voinţa tuturor de a lua parte la iniţiativele comune. E de lăudat modul de a acţiona al naţiunilor în care cât mai mulţi cetăţeni participă, într-o autentică libertate, la treburile publice. Trebuie ţinut seama totuşi de condiţiile reale ale fiecărui popor şi de necesara fermitate a puterii publice. Însă, pentru ca toţi cetăţenii să fie înclinaţi să participe la viaţa diferitelor grupuri care alcătuiesc corpul social, trebuie ca ei să găsească în aceste grupuri valori care să-i atragă şi să-i dispună la slujirea celorlalţi. Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera.

Cuvântul întrupat şi solidaritatea umană

32. După cum Dumnezeu i-a creat pe oameni nu pentru a trăi izolaţi, ci pentru a forma o societate, tot astfel “i-a plăcut… să-i sfinţească şi să-i mântuiască nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie[55]. De aceea, el a ales, de la începutul istoriei mântuirii, oameni, nu numai ca indivizi, ci şi ca membri ai unei comunităţi. Pe aceşti aleşi, Dumnezeu, descoperindu-le planul său, i-a numit “poporul său” (Ex 3,7-12), iar apoi a încheiat cu ei un legământ pe Sinai[56].

Acest caracter comunitar se desăvârşeşte şi se împlineşte în lucrarea lui Isus Cristos. Însuşi Cuvântul întrupat a voit să fie părtaş la această solidaritate umană. A luat parte la nunta din Cana, a intrat în casa lui Zaheu, a mâncat cu vameşii şi păcătoşii. A dezvăluit iubirea Tatălui şi chemarea sublimă a oamenilor evocând realităţile cele mai obişnuite ale vieţii sociale şi slujindu-se de cuvinte şi imagini din viaţa de toate zilele. A sfinţit relaţiile umane, în primul rând pe cele de familie, din care se nasc raporturile sociale; s-a supus de bunăvoie legilor patriei sale. A voit să ducă viaţa unui lucrător din vremea şi din ţinutul său.

În propovăduirea sa, a poruncit limpede fiilor lui Dumnezeu să se poarte unii faţă de alţii ca fraţii. În rugăciunea sa, a cerut ca toţi ucenicii săi să fie “una”. Mai mult, s-a oferit pe sine pentru toţi până la moarte, răscumpărător al tuturor. “Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Iar apostolilor le-a poruncit să vestească tuturor neamurilor mesajul evangheliei, pentru ca neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea.

Întâiul născut între mulţi fraţi, după moartea şi învierea sa a instituit, prin darul Duhului său, între toţi aceia care îl primesc cu credinţă şi iubire o nouă comuniune frăţească în trupul său, care este Biserica, în care toţi, fiind mădulare unii altora, după diferitele daruri primite, trebuie să se slujească reciproc.

Această solidaritate va trebui să crească neîncetat, până în ziua în care va ajunge la împlinire: atunci oamenii, mântuiţi prin har, ca o familie iubită de Dumnezeu şi de Cristos, fratele lor, vor aduce lui Dumnezeu slavă desăvârşită.

CAPITOLUL III
ACTIVITATEA UMANĂ ÎN LUME

Formularea problemei

33. Prin munca şi talentul său, omul s-a străduit întotdeauna să dea o cât mai mare dezvoltare propriei vieţi; însă astăzi, mai ales cu ajutorul ştiinţei şi al tehnicii, şi-a extins şi îşi extinde necontenit stăpânirea asupra naturii aproape în totalitatea ei şi, în special datorită înmulţirii diferitelor forme de schimb între naţiuni, familia umană se recunoaşte treptat şi se constituie ca o comunitate unitară cuprinzând lumea întreagă. Prin aceasta, multe bunuri pe care odinioară omul le aştepta mai ales de la forţe superioare şi le procură astăzi prin activitatea proprie.

În faţa acestui imens efort, care astăzi s-a extins la întregul neam omenesc, se ridică printre oameni multe întrebări. Care este sensul şi valoarea acestei activităţi? Cum trebuie folosite aceste bogăţii? Spre ce scop tind eforturile individuale şi colective? Biserica, păstrătoare a tezaurului cuvântului lui Dumnezeu din care se scot principiile ordinii religioase şi morale, chiar dacă nu are întotdeauna un răspuns imediat la fiecare problemă, doreşte să unească lumina revelaţiei cu experienţa tuturor pentru a lumina drumul pe care a pornit de curând omenirea.

Valoarea activităţii umane

34. Un lucru e sigur pentru cei credincioşi: activitatea umană individuală şi colectivă, acest uriaş efort prin care oamenii se străduiesc de-a lungul veacurilor să-şi amelioreze condiţiile de viaţă, privit în sine corespunde planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-şi pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate şi sfinţenie[57] şi, recunoscându-l pe Dumnezeu creator a toate, să se îndrepte şi să îndrepte întreg universul spre el, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul[58].

Acest lucru este valabil şi pentru activităţile de fiecare zi. Căci bărbaţii şi femeile care, câştigându-şi existenţa pentru ei şi pentru familia lor, îşi exercită astfel activitatea încât să aducă un serviciu corespunzător societăţii, pot considera pe bună dreptate că prin munca lor ei continuă lucrarea Creatorului, sunt de folos fraţilor lor şi contribuie personal la realizarea planului lui Dumnezeu în istorie[59].

Aşadar, creştinii, departe de a crede că realizările talentului şi efortului omului se opun puterii lui Dumnezeu ca şi cum făptura raţională ar fi rivală Creatorului, sunt convinşi, dimpotrivă, că izbânzile neamului omenesc sunt semn al măreţiei lui Dumnezeu şi rod al planului său inefabil. Însă cu cât creşte puterea omului, cu atât se extinde responsabilitatea lui, atât individuală cât şi colectivă. De aici se vede că mesajul creştin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestei îndatoriri[60].

Orânduirea activităţii umane

35. Activitatea omului porneşte de la om şi este în slujba omului. De fapt, atunci când lucrează, omul nu transformă numai lucrurile şi societatea, ci se perfecţionează şi pe sine însuşi. Învaţă multe lucruri, îşi dezvoltă capacităţile, iese din sine şi se depăşeşte. O astfel de creştere, dacă e bine înţeleasă, este de mai mare valoare decât bogăţiile externe care se pot acumula. Omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are[61]. De asemenea, tot ceea ce fac oamenii pentru a dobândi mai multă dreptate, o frăţietate mai largă şi o ordine mai umană în relaţiile sociale valorează mai mult decât cuceririle tehnice. Acestea din urmă pot oferi, într-un fel, materialul pentru progresul uman, dar singure nu îl pot realiza în nici un fel.

Aceasta este deci norma activităţii umane: să concorde cu adevăratul bine al omenirii, după planul şi voinţa divină, şi să-i permită omului, atât ca individ cât şi ca membru al societăţii, cultivarea şi împlinirea vocaţiei sale integrale.

Autonomia legitimă a realităţilor pământeşti

36. Mulţi contemporani ai noştri par a se teme totuşi ca nu cumva o legătură mai strânsă între activitatea umană şi religie să împiedice autonomia oamenilor, sau a societăţilor, sau a ştiinţelor.

Dacă prin autonomia realităţilor pământeşti înţelegem că lucrurile create şi societăţile înseşi au legi şi valori proprii care trebuie, treptat, descoperite de om, folosite şi organizate, este vorba de o exigenţă absolut legitimă: acest lucru nu este numai cerut de oamenii vremurilor noastre, ci este şi conform cu voinţa Creatorului. Căci din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propriile legi şi cu propria organizare, pe care omul trebuie să le respecte, recunoscând metodele specifice ale fiecărei ştiinţe sau arte. De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată în adevărată opoziţie cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu[62]. Mai mult, cel care se străduieşte să cerceteze cu smerenie şi statornicie, tainele realităţii, chiar dacă nu-şi dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu care, susţinând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt. Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar şi la creştini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a ştiinţei, şi care, trezind tensiuni şi conflicte, i-au făcut pe mulţi să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie[63].

Dacă, însă, prin cuvintele “autonomia realităţilor pământeşti” se înţelege că lucrurile create nu depind de Dumnezeu şi că omul le poate folosi fără a le referi la Creator, oricine crede în Dumnezeu îşi dă seama cât sunt de false astfel de păreri. Într-adevăr, creatura fără Creator dispare. De altfel, toţi cei care cred, de orice religie ar fi, au perceput întotdeauna glasul şi manifestarea lui Dumnezeu în limbajul creaturilor. Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăşi devine de neînţeles.

Activitatea umană coruptă de păcat

37. Sfânta Scriptură, în concordanţă cu experienţa veacurilor, îi învaţă pe oameni că progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuşi o tentaţie gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele şi răul se amestecă, indivizii şi grupurile au în vedere numai interesele proprii, nu şi ale altora. Astfel, lumea nu mai este spaţiul unei adevărate fraternităţi, în timp ce creşterea puterii omenirii ameninţă deja să distrugă însuşi neamul omenesc.

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul[64], până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica lui Cristos, încrezătoare în planul Creatorului, recunoscând că progresul uman poate sluji adevăratei fericiri a oamenilor, nu poate să nu rostească totuşi cuvintele Apostolului: “Nu vă faceţi după chipul lumii acesteia” (Rom 12,2), adică după acel spirit de vanitate şi de răutate care transformă în instrument de păcat activitatea umană, orânduită spre slujirea lui Dumnezeu şi a omului.

Dacă cineva se întreabă, aşadar, cum poate fi învinsă această nenorocire, creştinii afirmă că toate activităţile omului, care sunt zilnic puse în primejdie prin trufie şi prin iubirea neorânduită de sine, trebuie purificate şi duse la desăvârşire prin crucea şi învierea lui Cristos. Într-adevăr, răscumpărat de Cristos şi transformat în făptură nouă în Duhul Sfânt, omul poate şi trebuie să iubească şi lucrurile create de Dumnezeu. De la Dumnezeu le-a primit şi le priveşte şi le respectă ca izvorând din mâna lui Dumnezeu. Mulţumind pentru ele Binefăcătorului, folosindu-se şi bucurându-se de făpturi în sărăcia şi libertatea spiritului, omul intră în adevărata posesie a lumii, ca unul care nu are nimic şi totuşi le stăpâneşte pe toate[65]. “Căci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu” (1Cor 3,22-23).

Activitatea umană dusă la desăvârşire în misterul pascal

38. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuşi făcut trup şi locuind pe pământul oamenilor[66], a intrat ca omul desăvârşit în istoria lumii, asumând-o şi refăcând-o în sine[67]. El ne revelează că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi, în acelaşi timp, ne învaţă că legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti, şi, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică. În acelaşi timp, îi avertizează că această iubire nu trebuie căutată numai în lucrurile mari, ci şi, în primul rând, în împrejurările obişnuite ale vieţii. Îndurând moartea pentru noi toţi, păcătoşii[68], prin pilda sa ne învaţă că trebuie să purtăm şi crucea pe care trupul şi lumea o pun pe umerii celor care caută pacea şi dreptatea. Rânduit Domn prin învierea sa, Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ[69], lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului său, nu numai trezind dorinţa după lumea viitoare, ci prin însuşi acest fapt însufleţind, purificând şi întărind acele aspiraţii generoase prin care familia umană se străduieşte să-şi umanizeze viaţa şi să supună acestui scop întreg pământul. Darurile Duhului sunt însă diverse: pe unii îi cheamă să dea mărturie limpede pentru dorul după lăcaşul ceresc şi să-l păstreze viu în familia umană, pe alţii îi cheamă să se dedice slujirii pământeşti a oamenilor, pregătind prin însăşi această slujire premisele pentru împărăţia cerurilor. Pe toţi însă îi eliberează, aşa încât, lepădându-se de egoism şi adunând în slujba vieţii omului toate energiile pământeşti, să se avânte spre viitor, spre acel timp în care omenirea însăşi va deveni o jertfă plăcută lui Dumnezeu[70].

Domnul a lăsat alor săi chezăşie a acestei speranţe şi merinde pentru drum sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în trupul şi sângele lui glorios, cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului ceresc.

Pământ nou şi cer nou

39. Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii[71] şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece[72], însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea[73] şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului[74]. Atunci, moartea fiind învinsă, fiii lui Dumnezeu vor fi înviaţi în Cristos şi ceea ce a fost semănat în slăbiciune şi în stricăciune se va îmbrăca în nestricăciune[75]. Iubirea şi faptele ei vor dăinui[76] şi întreaga creaţie[77] făcută de Dumnezeu pentru om va fi eliberată de robia deşertăciunii.

Desigur, suntem avertizaţi că nimic nu-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea întreagă dar pe sine însuşi s-ar pierde[78]. Totuşi aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul noii familii umane care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Aşadar, deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea împărăţiei lui Cristos, totuşi, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane, şi acest progres are o mare importanţă pentru împărăţia lui Dumnezeu[79].

Valorile ca: demnitatea umană, comuniunea frăţească şi libertatea, adică toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui “împărăţia veşnică şi universală: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”[80]. Aici, pe pământ, împărăţia este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârşire la a doua venire a Domnului.

CAPITOLUL IV
MISIUNEA BISERICII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Relaţia reciprocă dintre Biserică şi lume

40. Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activităţii umane constituie fundamentul relaţiei dintre Biserică şi lume precum şi baza dialogului lor[81]. În acest capitol, presupunând cunoscute toate câte le-a afirmat Conciliul despre misterul Bisericii, Biserica este privită din punct de vedere al existenţei ei în lume, al vieţii şi acţiunii sale împreună cu ea.

Izvorând din iubirea Tatălui veşnic[82], întemeiată în timp de Cristos Răscumpărătorul, adunată laolaltă în Duhul Sfânt[83], Biserica are un scop mântuitor şi escatologic care nu poate fi atins pe deplin decât în veacul de apoi. Ea însă este deja prezentă aici pe pământ, este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetăţii pământeşti, care sunt chemaţi să formeze, încă în cursul istoriei umane, familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să crească necontenit până la venirea Domnului. Unită în vederea bunurilor cereşti şi îmbogăţită cu ele, această familie “a fost constituită şi organizată în această lume ca o societate”[84] de către Cristos şi a fost înzestrată de el “cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil şi social”[85]. Astfel, Biserica, în acelaşi timp “adunare vizibilă şi comunitate spirituală”[86], străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti[87] chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu.

Ce-i drept, această întrepătrundere între cetatea pământească şi cetatea cerească nu poate fi percepută decât prin credinţă; mai mult, ea rămâne misterul istoriei omeneşti care, până la deplina revelare a slavei fiilor lui Dumnezeu, va fi tulburată de păcat. Dar Biserica, urmărindu-şi propriul scop mântuitor, nu numai că împărtăşeşte omului viaţa divină, ci şi revarsă, într-un fel, asupra lumii întregi lumina acestei vieţi, mai ales vindecând şi înălţând demnitatea persoanei umane, întărind coeziunea socială şi dând activităţii zilnice a oamenilor un sens şi o semnificaţie mai profundă. Astfel, prin fiecare membru şi prin întreaga sa comunitate, Biserica este convinsă că poate contribui mult la umanizarea familiei umane şi a istoriei ei.

În afară de aceasta, Biserica catolică dă cu bucurie o mare importanţă contribuţiei pe care au adus-o şi o aduc pentru împlinirea aceluiaşi scop celelalte Biserici creştine sau comunităţi bisericeşti într-un efort comun. În acelaşi timp, este ferm convinsă că, pentru a pregăti căile evangheliei, ea poate primi un însemnat şi variat ajutor din partea lumii, fie din partea indivizilor, fie a societăţii, cu înzestrarea şi activitatea lor. Pentru a promova cum se cuvine acest schimb şi ajutor reciproc în cele ce sunt comune Bisericii şi lumii, expunem aici câteva principii generale.

Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l ofere oricărui om

41. Omul de azi se află pe calea unei dezvoltări mai complete a personalităţii sale şi a unei descoperiri şi afirmări progresive a drepturilor proprii. Deoarece Biserica a primit încredinţarea de a face cunoscut misterul lui Dumnezeu care este scopul ultim al omului, ea dezvăluie, în acelaşi timp, omului sensul existenţei lui proprii, adică adevărul esenţial asupra omului. Biserica ştie bine că numai Dumnezeu, pe care îl slujeşte, răspunde dorinţelor celor mai profunde ale inimii omeneşti, care nu este niciodată săturată pe deplin cu hrana pământească. Ea mai ştie şi că omul, îndemnat necontenit de Duhul lui Dumnezeu, nu va fi niciodată total indiferent faţă de problema religiei, după cum se dovedeşte nu numai din experienţa veacurilor trecute, ci şi din numeroasele mărturii ale vremurilor noastre. Într-adevăr, omul va dori întotdeauna să ştie, cel puţin confuz, care este semnificaţia vieţii, activităţii şi morţii sale. Însăşi prezenţa Bisericii îi reaminteşte aceste întrebări. Însă numai Dumnezeu, care l-a creat pe om după chipul său şi l-a răscumpărat din păcat, oferă un răspuns deplin la aceste întrebări, şi anume prin revelaţia săvârşită în Fiul său făcut om. Oricine îl urmează pe Cristos, omul desăvârşit, devine el însuşi mai mult om.

Pornind de la această credinţă, Biserica poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuaţiile de păreri care, de exemplu, fie că dispreţuiesc trupul omenesc, fie că îl exaltă fără măsură. Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală şi libertatea omului ca evanghelia lui Cristos încredinţată Bisericii. Această evanghelie vesteşte şi proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu, respinge orice servitute care decurge în ultimă instanţă din păcat[88], respectă cu sfinţenie demnitatea conştiinţei şi hotărârea ei liberă, îndeamnă fără preget la valorificarea tuturor talentelor omeneşti în slujba lui Dumnezeu şi pentru binele oamenilor şi, în sfârşit, îl încredinţează pe fiecare om iubirii tuturor[89]. Toate acestea corespund legii fundamentale a economiei creştine. Căci, deşi Dumnezeul Mântuitor este acelaşi cu Dumnezeul Creator, stăpân, în acelaşi timp, şi al istoriei omeneşti şi al istoriei mântuirii, totuşi, în însăşi această orânduire divină, nu este suprimată în nici un fel dreapta autonomie a creaturii, şi mai ales a omului, ci, dimpotrivă, este restabilită şi confirmată în demnitatea ei.

De aceea, Biserica, în virtutea evangheliei ce i-a fost încredinţată, proclamă drepturile oamenilor, recunoaşte şi preţuieşte dinamismul cu care aceste drepturi sunt promovate pretutindeni în vremurile noastre. Această mişcare, însă, trebuie impregnată de spiritul evangheliei şi ferită de orice fel de falsă autonomie. Suntem, într-adevăr, tentaţi să considerăm că numai atunci drepturile noastre personale sunt pe deplin menţinute când suntem degajaţi de orice normă a legii dumnezeieşti. Însă pe această cale demnitatea persoanei umane, departe de a fi salvată, se pierde.

Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l dea societăţii umane

42. Unirea familiei umane este mult întărită şi perfecţionată de unitatea familiei fiilor lui Dumnezeu întemeiată în Cristos[90].

Desigur, misiunea pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii sale nu este de ordin politic, economic sau social: scopul pe care i l-a fixat este de ordin religios[91]. Dar tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri, lumini şi puteri care pot sluji la constituirea şi întărirea comunităţii oamenilor după legea divină. De asemenea, unde este necesar, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc, Biserica însăşi poate, ba chiar trebuie să suscite opere destinate slujirii tuturor, dar mai ales a celor săraci, cum ar fi opere de caritate sau altele de acest fel.

Pe lângă aceasta, Biserica recunoaşte tot ce e bun în dinamismul social de azi, mai ales evoluţia spre unitate, procesul unei sănătoase socializări şi solidarizări pe plan cetăţenesc şi economic. Într-adevăr, promovarea unităţii este în concordanţă cu misiunea profundă a Bisericii, căci ea este “în Cristos, ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”[92]. Astfel, Biserica arată lumii că adevărata unire socială exterioară decurge din unirea minţilor şi inimilor, adică din acea credinţă şi iubire pe care este întemeiată în mod indisolubil unitatea ei în Duhul Sfânt. Căci tăria pe care Biserica o poate insufla societăţii moderne se află în această credinţă şi iubire trăite efectiv, şi nu în exercitarea vreunei dominaţii exterioare cu mijloace pur omeneşti.

Mai mult, nefiind legată, prin misiunea şi natura sa, de nici o formă anume de cultură şi de nici un semn politic, economic sau social, Biserica poate constitui tocmai datorită acestei universalităţi o legătură deosebit de strânsă între diferitele comunităţi umane şi naţiuni, cu condiţia ca acestea să-i acorde încredere şi să-i recunoască în fapt o adevărată libertate pentru împlinirea acestei misiuni. De aceea, Biserica îi îndeamnă pe fiii săi dar şi pe toţi oamenii să depăşească, în acest spirit de familie al fiilor lui Dumnezeu, toate disensiunile dintre naţiuni şi rase şi să consolideze din interior asociaţiile umane legitime.

Tot ce este adevărat, bun şi drept în cele mai felurite instituţii pe care omenirea şi le-a creat şi continuă să le creeze este privit de Conciliu cu mare respect. El declară, de asemenea, că Biserica vrea să ajute şi să promoveze toate instituţiile de acest fel în măsura în care depinde de ea şi este în armonie cu misiunea ei. Ea nu are nici o dorinţă mai aprinsă decât aceea de a sluji folosului tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaşte drepturile fundamentale ale persoanei şi ale familiei şi exigenţele binelui comun.

Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l dea activităţii umane, prin creştini

43. Conciliul îi îndeamnă pe creştini, cetăţeni ai ambelor cetăţi, să se străduiască să-şi împlinească cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul evangheliei. Sunt departe de adevăr aceia care, ştiind că noi nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare[93], consideră că din acest motiv îşi pot neglija îndatoririle pământeşti, nedându-şi seama că însăşi credinţa îi obligă mai mult să le împlinească, după chemarea cu care a fost chemat fiecare[94]. Dar nu mai puţin se înşeală aceia care, dimpotrivă, socotesc că se pot cufunda total în activităţile pământeşti ca şi cum ele ar fi cu totul străine de viaţa religioasă – aceasta limitându-se pentru ei numai la acte de cult şi la anumite îndatoriri morale. Această separare care există la mulţi oameni între credinţa pe care o mărturisesc şi viaţa de toate zilele trebuie socotită printre erorile cele mai grave ale vremurilor noastre. Încă din Vechiul Testament profeţii au denunţat cu vehemenţă acest scandal[95], şi cu atât mai mult în Noul Testament însuşi Isus Cristos a ameninţat că va fi aspru pedepsit[96]. Aşadar, să nu fie în nici un fel puse în opoziţie activităţile profesionale şi sociale pe de o parte şi viaţa religioasă pe de altă parte. Creştinul care îşi neglijează îndatoririle pământeşti îşi neglijează îndatoririle faţă de aproapele şi chiar faţă de Dumnezeu însuşi şi îşi pune în primejdie mântuirea veşnică. Să se bucure mai degrabă creştinii, urmând exemplul lui Cristos care a muncit ca meşteşugar, că pot să-şi exercite toate activităţile pământeşti unind într-o sinteză vitală eforturile omeneşti familiale, profesionale, ştiinţifice şi tehnice cu valorile religioase, sub a căror înaltă călăuzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu.

Îndatoririle şi activităţile pământeşti sunt de competenţa laicilor, deşi nu în mod exclusiv. Aşadar, când acţionează, fie individual, fie în colectiv, ca cetăţeni ai lumii, să ia seama nu numai să respecte legile proprii fiecărei discipline, ci şi să caute să-şi însuşească o adevărată competenţă în domeniu. Să le placă să colaboreze cu aceia care urmăresc aceleaşi obiective ca şi ei. Conştienţi de exigenţele credinţei şi întăriţi cu puterea ei, să nu şovăie la momentul potrivit să ia iniţiative şi să le ducă la bun sfârşit. Conştiinţa lor bine formată dinainte este aceea care trebuie să înscrie legea dumnezeiască în viaţa cetăţii pământeşti. De la preoţi laicii să aştepte lumină şi forţă spirituală. Dar să nu creadă că păstorii lor sunt întotdeauna atât de competenţi încât să aibă la îndemână soluţii concrete ori de câte ori se iveşte o problemă, oricât de gravă, şi nici că aceasta este misiunea lor: să-şi asume mai degrabă ei înşişi răspunderea, luminaţi de înţelepciunea creştină şi urmând cu atenţie şi respect învăţătura magisteriului[97].

Deseori viziunea creştină asupra realităţii va fi aceea care îi va determina să prefere o anumită soluţie, după împrejurări. Totuşi, alţi credincioşi vor putea, la fel de sincer, să aibă altă părere, după cum se întâmplă destul de des şi în mod legitim. Dacă soluţiile propuse de o parte şi de cealaltă, chiar împotriva voinţei părţilor, sunt puse uşor în legătură de către mulţi cu mesajul evanghelic, să nu se uite totuşi că în astfel de situaţii nu-i este îngăduit nimănui să revendice exclusiv autoritatea Bisericii în favoarea opiniei sale. Să caute, în schimb, întotdeauna să se lumineze reciproc într-un dialog sincer, păstrând între ei iubirea şi având în primul rând în vedere binele comun.

Laicii, care trebuie să participe activ la întreaga viaţă a Bisericii, nu numai că sunt datori să impregneze lumea cu spirit creştin, ci sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările, în sânul comunităţii umane.

La rândul lor, episcopii, cărora le-a fost încredinţată misiunea de a conduce Biserica lui Dumnezeu, trebuie să vestească împreună cu preoţii lor mesajul lui Cristos în aşa fel încât toate activităţile pământeşti ale credincioşilor să fie scăldate în lumina evangheliei. Pe lângă aceasta, toţi păstorii să-şi aducă aminte că prin purtarea şi grija lor zilnică[98] ei arată lumii un chip al Bisericii după care oamenii judecă forţa şi adevărul mesajului creştin. Prin viaţă şi prin cuvânt, împreună cu călugării şi cu credincioşii, ei să demonstreze că Biserica, prin însăşi prezenţa sa, cu toate darurile pe care le conţine, este un izvor nesecat al acelor energii de care lumea de azi are cea mai mare nevoie. Să studieze cu râvnă pentru a putea să-şi asume rolul ce le revine în instituirea unui dialog cu lumea şi cu oamenii de orice opinie. În primul rând, să aibă însă în suflet cuvintele Conciliului: “Întrucât în zilele noastre neamul omenesc se unifică tot mai mult pe plan civil, economic şi social, este cu atât mai necesar ca preoţii, unindu-şi strădaniile şi munca sub conducerea episcopilor şi a supremului pontif, să înlăture orice motiv de dezbinare, pentru ca întreg neamul omenesc să ajungă la unitatea familiei lui Dumnezeu”[99].

Deşi Biserica, prin puterea Duhului Sfânt, a rămas Mireasa credincioasă a Domnului său şi nu a încetat niciodată să fie semn de mântuire în lume, ea este totuşi foarte conştientă că, în decursul multelor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli faţă de Duhul lui Dumnezeu[100]. Şi în vremurile noastre, Biserica îşi dă seama de distanţa mare dintre mesajul pe care îl poartă şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conştienţi de ele şi să le combatem cu tărie pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii evangheliei. De asemenea, Biserica ştie în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienţei veacurilor, pentru a-şi dezvolta relaţiile cu lumea. Călăuzită de Duhul Sfânt, Maica Biserică nu încetează “să-i îndemne pe fiii săi la curăţire şi reînnoire pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa ei”[101].

Ajutorul pe care Biserica îl primeşte de la lumea de azi

44. După cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei şi ferment al ei, tot astfel Biserica nu ignoră cât a primit de la istoria şi de la evoluţia neamului omenesc.

Experienţa veacurilor trecute, progresul ştiinţelor, comorile ascunse în diversele forme ale culturii umane, prin care se manifestă mai deplin însăşi natura omului şi se deschid noi căi spre adevăr, toate acestea folosesc şi Bisericii. Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, el a învăţat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor şi limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-l ilustreze cu înţelepciunea filozofilor, şi aceasta pentru a adapta evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înţelegerea tuturor cât şi la exigenţele înţelepţilor. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări. Fiindcă în acest fel se poate dezvolta la orice popor capacitatea de a exprima într-un mod ce îi este propriu mesajul lui Cristos şi, în acelaşi timp, este promovat un schimb viu între Biserică şi diferitele culturi ale popoarelor[102]. Pentru a spori un astfel de schimb, Biserica, mai ales în vremurile noastre când schimbările sunt atât de rapide şi modurile de a gândi atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora care, trăind în lume, îi cunosc bine diferitele instituţii şi domenii de activitate şi le înţeleg adânc mentalitatea, fie că aceştia sunt credincioşi sau necredincioşi. Întregul popor al lui Dumnezeu, şi mai ales păstorii şi teologii, au datoria, cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenţie diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze şi să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca adevărul revelat să poată fi perceput şi înţeles tot mai profund şi să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată.

Având o structură socială vizibilă, care este tocmai semnul unităţii sale în Cristos, Biserica se poate îmbogăţi şi se îmbogăţeşte şi din evoluţia vieţii sociale, nu pentru că i-ar lipsi ceva în alcătuirea ce i-a fost dată de Cristos, ci pentru a o cunoaşte mai adânc, a o exprima mai bine şi a o adapta mai fericit la vremurile noastre. Ea însăşi îşi dă seama cu recunoştinţă că primeşte un ajutor variat din partea oamenilor de orice rang sau condiţie, ajutor de care beneficiază atât comunitatea cât şi fiecare dintre fiii ei. Într-adevăr, oricine contribuie la dezvoltarea comunităţii umane în sfera familiei, a culturii, a vieţii economice şi sociale precum şi politice, atât naţionale cât şi internaţionale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, şi comunităţii bisericeşti, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară. Mai mult, Biserica mărturiseşte că mult ajutor i-a venit şi îi poate veni chiar din opoziţia acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc[103].

Cristos, Alfa şi Omega

45. Biserica, fie că ajută lumea, fie că primeşte mult de la ea, tinde spre un singur scop: să vină împărăţia lui Dumnezeu şi să se realizeze mântuirea întregului neam omenesc. De altfel, tot binele pe care poporul lui Dumnezeu în timpul peregrinării sale pământeşti îl poate oferi familiei oamenilor decurge din faptul că Biserica este “sacramentul universal de mântuire”[104], dezvăluind şi, în acelaşi timp, înfăptuind misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuşi s-a făcut trup pentru ca, om desăvârşit, să-i mântuiască pe toţi şi să adune laolaltă toate. Domnul este ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor[105]. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morţi, l-a înălţat şi l-a aşezat la dreapta sa, făcându-l judecător al celor vii şi al celor morţi. Primind viaţa şi fiind adunaţi laolaltă în Duhul lui, noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane care corespunde total planului iubirii lui: “ca toate să fie adunate laolaltă în Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ” (Ef 1,10).

Domnul însuşi spune: “Iată vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Ap 22,12-13).

PARTEA A DOUA
CÂTEVA PROBLEME MAI URGENTE

Introducere

46. După ce a arătat ce demnitate are persoana umană şi ce menire, atât individuală cât şi socială, are de îndeplinit în lume, Conciliul, sub lumina evangheliei şi a experienţei umane, atrage acum atenţia tuturor asupra unor probleme contemporane mai urgente care afectează în cea mai are măsură neamul omenesc.

Printre numeroasele chestiuni care trezesc astăzi preocuparea tuturor trebuie amintite în mod deosebit: căsătoria şi familia, cultura, viaţa economico-socială, viaţa politică, solidaritatea dintre popoare şi pacea. Asupra fiecăreia dintre acestea trebuie să strălucească principiile şi luminile ce provin de la Cristos, pentru ca creştinii să fie călăuziţi de ele şi toţi oamenii să fie luminaţi în căutarea unor soluţii pentru probleme atât de numeroase şi complexe.

CAPITOLUL I
DEMNITATEA CĂSĂTORIEI ŞI A FAMILIEI ŞI PROMOVAREA EI

Căsătoria şi familia în lumea contemporană

47. Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale. De aceea, creştinii, împreună cu toţi aceia care pun preţ pe această comunitate, se bucură sincer de orice fel de sprijin datorită căruia este încurajată aprecierea acestei comunităţi de iubire şi este stimulat respectul faţă de viaţă, iar soţii şi părinţii sunt ajutaţi în misiunea lor nobilă. Ei aşteaptă rezultate şi mai bune şi se străduiesc să le dezvolte.

Demnitatea acestei instituţii nu se bucură însă pretutindeni de aceeaşi strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta, condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie perturbări deloc neglijabile. În sfârşit, în anumite părţi ale lumii sunt privite cu îngrijorare problemele ridicate de creşterea demografică. Toate acestea neliniştesc conştiinţele. În acelaşi timp, însă, tăria şi soliditatea instituţiei matrimoniale şi familiale se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societăţii de azi, în ciuda dificultăţilor ce izbucnesc de aici, fac să apară, foarte adesea şi în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituţii.

De aceea, Conciliul, punând mai bine în lumină anumite puncte esenţiale ale doctrinei Bisericii, vrea să-i lumineze şi să-i întărească pe creştini şi pe toţi oamenii care se străduiesc să ocrotească şi să promoveze demnitatea originară şi înalta valoare sacră a căsătoriei.

Sfinţenia căsătoriei şi a familiei

48. Comuniunea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soţi sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soţii se dăruiesc şi se primesc unul pe altul, se naşte, chiar şi în faţa societăţii o instituţie stabilă, din orânduire divină; această legătură sfântă, care are în vedere atât binele soţilor şi al copiilor cât şi al societăţii, nu depinde de bunul plac al omului. Căci Dumnezeu însuşi este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori şi scopuri[106]: toate sunt de cea mai mare importanţă pentru continuitatea neamului omenesc, pentru progresul personal şi mântuirea veşnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea şi prosperitatea familiei şi a întregii societăţi umane. Iar, prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încoronarea. Astfel, bărbatul şi femeia care, prin legământul conjugal “nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6), îşi oferă unul altuia ajutor şi slujire prin unirea intimă a persoanelor şi faptelor lor; în felul acesta ei experimentează sensul unităţii lor şi îl aprofundează tot mai deplin. Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei[107]. Cristos Domnul a copleşit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei şi constituită după modelul unirii lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieşit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate[108], tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii[109] iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, aşa cum el însuşi a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea[110], tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască şi este călăuzită şi îmbogăţită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos şi de acţiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soţii să fie realmente duşi la Dumnezeu, să fie ajutaţi şi încurajaţi în misiunea lor sublimă de tată şi mamă[111]. De aceea, soţii creştini sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor şi a demnităţii lor[112]; îndeplinindu-şi prin puterea acestuia misiunea conjugală şi familială, pătrunşi de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viaţă este străbătută de credinţă, speranţă şi iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârşire şi de sfinţirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu.

Aşadar, precedaţi de exemplul părinţilor şi de rugăciunea în familie, copiii şi toţi aceia care trăiesc în mediul familiei îşi vor găsi mai uşor calea spre împlinire umană, spre mântuire şi sfinţenie. Cât despre soţi, înzestraţi cu demnitatea şi cu misiunea de tată şi mamă, îşi vor împlini cu râvnă îndatorirea de educatori mai ales pe plan religios, care este în primul rând a lor.

Copiii, ca membrii vii ai familiei, contribuie în felul lor la sfinţirea părinţilor. Într-adevăr, prin recunoştinţa, pietatea filială şi încrederea lor vor răspunde la binefacerile primite de la părinţi şi îi vor sprijini, ca nişte adevăraţi fii, în greutăţi şi în singurătatea bătrâneţii. Văduvia, acceptată cu curaj ca o continuare a vocaţiei conjugale, va fi respectată de toţi[113]. Familiile îşi vor împărtăşi unele altora cu generozitate bogăţiile spirituale. Astfel, familia creştină, fiind născută din căsătorie, care este imagine şi împărtăşire a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică[114], va face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea şi fidelitatea soţilor, cât şi prin colaborarea plină de dragoste dintre toţi membrii ei.

Dragostea conjugală

49. În repetate rânduri, cuvântul lui Dumnezeu îi cheamă pe miri şi pe soţi să-şi nutrească şi să-şi dezvolte cu dragoste curată logodna, şi cu afecţiune neîmpărţită căsătoria[115]. Mulţi dintre contemporanii noştri pun mare preţ pe dragostea autentică între soţ şi soţie, manifestată în diferite feluri, după obiceiurile bune ale popoarelor şi ale veacurilor. Tocmai pentru că este un act eminamente uman, îndreptat de la persoană la persoană în virtutea unei afecţiuni purtate de voinţă, această dragoste cuprinde binele întregii persoane şi, de aceea, poate înzestra cu o demnitate deosebită modalităţile de exprimare ale trupului şi ale sufletului şi le poate înnobila ca elemente şi semne specifice ale prieteniei conjugale. Domnul a binevoit să vindece, să desăvârşească şi să înalţe cu un dar deosebit al harului şi al iubirii sale această dragoste. Ea, unind omenescul cu dumnezeiescul, îi călăzeşte pe soţi la dăruirea de sine liberă şi reciprocă, manifestată prin sentimente şi gesturi de tandreţe, şi impregnează întreaga lor viaţă[116]; mai mult, ea se desăvârşeşte şi creşte tocmai prin exercitarea sa generoasă. Aşadar, ea este cu mult superioară purei înclinaţii erotice care, cultivată în mod egoist, se spulberă repede şi jalnic.

Această dragoste este exprimată şi desăvârşită în mod deosebit prin lucrarea proprie căsătoriei. Aşadar, actele prin care soţii se unesc în curăţie şi intimitate sunt oneste şi demne şi, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă. Această dragoste, ratificată prin angajament reciproc şi, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos, rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul şi cu gândul, la bine şi la rău, şi de aceea exclude orice fel de adulter şi de divorţ. De asemenea, demnitatea personală egală ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmată de Domnul. Pentru a face faţă cu statornicie obligaţiilor acestei vocaţii creştine, se cere o putere cu totul deosebită: de aceea, soţii, întăriţi de har pentru o viaţă sfântă, să cultive neîncetat tăria în dragoste, mărinimia şi spiritul de sacrificiu şi să le ceară în rugăciune.

Însă adevărata dragoste conjugală se va bucura de mai multă apreciere şi va forma în jurul ei o opinie publică sănătoasă dacă soţii creştini dau o mărturie strălucită de fidelitate şi de armonie în această dragoste precum şi de devotament în educarea copiilor, şi, în acelaşi timp, dacă îşi îndeplinesc rolul ce le revine în necesara reînnoire culturală, psihologică şi socială în favoarea căsătoriei şi a familiei. Tinerii trebuie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând, în sânul familiei înseşi, în privinţa demnităţii, funcţiei şi exercitării dragostei conjugale pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie.

Rodnicia căsătoriei

50. Căsătoria şi dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor. Dumnezeu, care a spus: “Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) şi care “l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19,4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie zicând: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1,28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie care izvorăşte din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia.

În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Să-şi îndeplinească deci menirea cu toată răspunderea umană şi creştină şi, printr-un respect ascultător faţă de Dumnezeu, prin reflecţie şi strădanie comună, să-şi formeze o judecată dreaptă, ţinând seama atât de binele lor cât şi de al copiilor – fie deja născuţi, fie prevăzuţi a se naşte – evaluând condiţiile de viaţă atât materiale cât şi spirituale ale epocii şi stării lor şi, în sfârşit, ţinând seama de binele comunităţii familiale, al societăţii vremelnice şi al Bisericii. În ultimă instanţă, soţii sunt aceia care trebuie să hotărască, în faţa lui Dumnezeu, în această privinţă. În modul lor de a acţiona, soţii creştini trebuie să fie conştienţi că nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie totdeauna călăuziţi de conştiinţa lor, care trebuie să se conformeze legii divine, ascultând de magisteriul Bisericii, care interpretează în mod autentic această lege în lumina evangheliei. Legea divină arată semnificaţia deplină a dragostei conjugale, o ocroteşte şi o îndreaptă spre desăvârşirea ei cu adevărat omenească. Astfel, soţii creştini, încrezători în providenţa divină şi cultivând spiritul de sacrificiu[117], îl preamăresc pe Creator şi tind spre perfecţiune în Cristos atunci când îşi îndeplinesc menirea de a procrea cu simţ de răspundere generos, uman şi creştin. Printre soţii care îşi îndeplinesc în acest mod menirea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu trebuie amintiţi în mod deosebit aceia care, prin hotărâre bine gândită, luată în comun, primesc cu generozitate să crească în mod corespunzător chiar şi un număr mai mare de copii[118]. Cu toate acestea, căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăşi natura ei de legământ indisolubil între persoane şi binele copiilor cer ca şi dragostea reciprocă dintre soţi să se exprime în modul cuvenit, să sporească şi să se maturizeze. De aceea, chiar dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriţi, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viaţă şi îşi păstrează valoarea şi indisolubilitatea.

Dragostea conjugală şi respectul faţă de viaţa omenească

51. Conciliul ştie că soţii, în strădania lor de a-şi orândui armonios viaţa conjugală, sunt adesea stingheriţi de unele condiţii ale vieţii de azi şi pot ajunge în situaţii în care numărul copiilor nu poate fi sporit, cel puţin pentru o vreme, iar trăirea unei iubiri fidele şi deplina comuniune de viaţă se menţin cu mare greutate. Acolo unde intimitatea vieţii conjugale este întreruptă, nu arareori fidelitatea poate fi pusă în primejdie iar binele copiilor poate fi compromis în sensul că educaţia lor este în pericol, ca şi curajul părinţilor de a mai accepta alţii.

Sunt unii care cutează să propună soluţii reprobabile la aceste probleme, şi nu dau înapoi chiar de la ucidere. Dar Biserica reaminteşte că nu poate exista o adevărată contradicţie între legile divine ale transmiterii vieţii şi acelea care favorizează dragostea conjugală autentică.

Într-adevăr, Dumnezeu, stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase. Sexualitatea proprie omului precum şi capacitatea umană de a procrea depăşesc în chip minunat ceea ce se petrece pe treptele inferioare ale vieţii; prin urmare, înseşi actele proprii vieţii conjugale, rânduite conform demnităţii umane autentice, trebuie stimate şi respectate. Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde, aşadar, numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale. Fiilor Bisericii, întemeiaţi pe aceste principii, nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să meargă pe căi ce sunt condamnate de magisteriu în interpretarea legii divine[119].

Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor.

Promovarea căsătoriei şi a familiei este o datorie a tuturor

52. Familia este o şcoală de dezvoltare umană. Însă pentru ca ea să-şi poată atinge plinătatea vieţii şi a misiunii, sunt necesare o deschidere de suflet plină de bunăvoinţă, consultarea reciprocă dintre soţi precum şi o colaborare continuă între părinţi în educarea copiilor. Prezenţa activă a tatălui ajută foarte mult la formarea lor, dar şi îngrijirea pe care mama o aduce căminului ei, îngrijire de care au nevoie mai ales copiii mai mici, trebuie să poată fi asigurată, fără a fi pusă pe planul al doilea legitima promovare socială a femeii. Copiii să fie educaţi în aşa fel încât, ajunşi la maturitate, să-şi urmeze cu deplin simţ de răspundere chemarea, inclusiv cea religioasă, şi să-şi poată alege starea de viaţă. Dacă aleg căsătoria, să îşi poată întemeia o familie în condiţii morale, sociale şi economice favorabile. Este datoria părinţilor sau tutorilor ca în întemeierea unei familii să-i călăuzească pe tineri prin sfaturi prudente pe care aceştia să le asculte cu plăcere; se vor feri totuşi de a exercita asupra lor vreo constrângere directă sau indirectă, fie spre a-i împinge la căsătorie, fie pentru a le alege partenerul.

Astfel, familia, loc de întâlnire a mai multor generaţii care se ajută reciproc să dobândească o înţelepciune mai vastă şi să armonizeze drepturile persoanelor cu celelalte exigenţe ale vieţii sociale, constituie temelia societăţii. De aceea, toţi cei ce exercită o influenţă asupra comunităţilor şi grupurilor sociale trebuie să contribuie eficient la promovarea căsătoriei şi a familiei. Puterea de stat să considere că este îndatorirea ei sacră recunoaşterea, ocrotirea şi favorizarea adevăratei lor naturi, ocrotirea moralităţii publice şi promovarea prosperităţii domestice. Dreptul părinţilor de a procrea şi de a-şi educa copiii în sânul familiei trebuie apărat. De asemenea, printr-o legislaţie prevăzătoare şi prin diferite iniţiative, trebuie apăraţi şi sprijiniţi cu ajutoare corespunzătoare aceia care, din nefericire, sunt lipsiţi de familie.

Creştinii, răscumpărând timpul de faţă[120] şi deosebind ceea ce este veşnic de înfăţişările schimbătoare, vor trebui să promoveze activ valorile căsătoriei şi ale familiei, atât prin mărturia vieţii proprii cât şi printr-o acţiune coordonată cu oamenii de bunăvoinţă; astfel, depăşind dificultăţile, vor face faţă necesităţilor şi intereselor familiei pe măsura timpurilor noi. În acest scop, vor fi de mare folos simţul creştin al credincioşilor, dreapta conştiinţă morală a oamenilor, precum şi înţelepciunea şi competenţa specialiştilor în ştiinţele sacre.

Experţii în ştiinţe, mai ales biologice, medicale, sociale şi psihologice, pot aduce o mare contribuţie la binele căsătoriei şi al familiei şi pentru pacea conştiinţelor dacă, printr-o coordonare a studiilor, se vor strădui să elucideze tot mai profund diferitele condiţii care favorizează o regularizare onestă a procreării umane.

Este de datoria preoţilor ca, informaţi corespunzător asupra problemelor vieţii de familie, să sprijine vocaţia soţilor în viaţa lor conjugală şi familială prin diferite mijloace pastorale – predicarea cuvântului lui Dumnezeu, cultul liturgic şi alte ajutoare spirituale – să-i încurajeze cu bunătate şi răbdare în greutăţi şi să-i întărească întru iubire pentru a se forma familii cu adevărat exemplare.

Diferitele opere de apostolat, mai ales asociaţiile de familii, să se străduiască, prin învăţătură şi acţiune, să-i întărească pe tineri şi pe soţi, mai ales pe cei de curând căsătoriţi, şi să-i formeze pentru viaţa familială, socială şi apostolică.

În sfârşit, soţii înşişi, creaţi după chipul Dumnezeului celui viu şi constituiţi ca adevărate persoane, să fie uniţi în afecţiune reciprocă, în asemănare de gânduri şi în sfinţenie comună[121], astfel încât, urmându-l pe Cristos, izvorul vieţii[122], în bucuriile şi jertfele vocaţiei lor, să devină, prin iubirea lor fidelă, martori ai misterului de iubire pe care Domnul l-a dezvăluit lumii prin moartea şi învierea sa[123].

CAPITOLUL II
PROMOVAREA CULTURII

Introducere

53. Este propriu persoanei umane să nu-şi poată atinge adevărata şi deplina realizare ca om decât prin cultură, adică prin cultivarea bunurilor şi valorilor naturii. Aşadar, ori de câte ori este vorba despre viaţa umană, natura şi cultura sunt cât se poate de strâns legate.

În sens larg, termenul de “cultură” desemnează toate mijlocele prin care omul îşi cizelează şi îşi dezvoltă multiplele daruri spirituale şi fizice; se străduieşte să supună lumea prin cunoaştere şi muncă; umanizează viaţa socială, atât familială cât şi civică, prin progresul moravurilor şi al instituţiilor; în sfârşit, exprimă, comunică şi păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experienţe spirituale şi aspiraţiile sale majore pentru ca ele să slujească progresului multora şi chiar al întregului neam omenesc.

De aici rezultă că cultura prezintă în mod necesar un aspect istoric şi social şi că termenul “cultură” primeşte adeseori un sens sociologic şi chiar etnologic. În acest sens, se vorbeşte despre pluralitatea culturilor. Într-adevăr, din diversitatea modurilor de a folosi lucrurile, de a munci, de a se exprima, de a practica religia, de a constitui moravuri, de a legifera, de a crea instituţii juridice, de a dezvolta ştiinţele şi meşteşugurile şi de a cultiva frumosul se naşte o diversitate în stilurile de viaţă şi în ierarhizarea valorilor. Astfel, din uzanţele şi instituţiile moştenite se alcătuieşte un patrimoniu propriu fiecărei comunităţi umane. Tot astfel se constituie şi mediul definit şi istoric în care este inserat orice om, din orice neam sau epocă, şi din care îşi dobândeşte valorile ce îi permit să promoveze civilizaţia şi cultura.

I. SITUAŢIA CULTURII ÎN LUMEA DE AZI

Noile stiluri de viaţă

54. Condiţiile de viaţă ale omului modern sunt profund modificate, sub aspect social şi cultural, astfel încât se poate vorbi de o nouă epocă a istoriei umane[124]. De aici se deschid noi căi pentru perfecţionarea şi răspândirea mai largă a culturii. Aceste căi au fost pregătite de uriaşa dezvoltare a ştiinţelor naturale şi umane, chiar şi sociale, de perfecţionarea tehnicilor, de progresul şi mai buna organizare a mijloacelor de comunicare socială. De aceea, cultura modernă este caracterizată prin anumite note distinctive: ştiinţele numite “exacte” dezvoltă la maximum simţul critic; recentele cercetări de psihologie explică mai profund activitatea umană; disciplinele istorice contribuie mult la abordarea lucrurilor sub aspectul lor schimbător şi evolutiv; modurile de viaţă şi obiceiurile devin tot mai uniforme; industrializarea, urbanizarea şi alte cauze care favorizează viaţa comunitară creează noi forme de cultură (cultura de masă), din care se nasc noi moduri de a simţi, de a acţiona şi de a-şi folosi timpul liber; în acelaşi timp, sporirea raporturilor dintre diferitele naţiuni şi grupuri sociale deschide mai larg pentru toţi şi pentru fiecare comorile diverselor forme de cultură şi astfel se pregăteşte treptat o formă mai universală de cultură umană care promovează şi exprimă cu atât mai mult unitatea neamului omenesc cu cât respectă mai bine particularităţile diferitelor culturi.

Omul, autorul culturii

55. Creşte din zi în zi numărul bărbaţilor şi femeilor din orice grup sau naţiune care dobândesc conştiinţa că sunt făuritorii şi autorii culturii propriei comunităţi. În lumea întreagă creşte din ce în ce mai mult simţul autonomiei şi al responsabilităţii, lucru de cea mai mare importanţă pentru maturitatea spirituală şi morală a neamului omenesc. Acest lucru apare mai limpede dacă avem prezente în faţa ochilor unificarea lumii şi sarcina ce ni se impune de a construi o lume mai bună în adevăr şi dreptate. Astfel, asistăm la naşterea unui nou umanism în care omul se defineşte, în primul rând, prin responsabilitatea faţă de fraţii săi şi faţă de istorie.

Dificultăţi şi sarcini

56. În astfel de condiţii, nu este de mirare că omul, simţindu-şi răspunderea faţă de progresul culturii, nutreşte o speranţă mai mare, dar în acelaşi timp priveşte cu anxietate nenumăratele antinomii existente, pe care trebuie să le rezolve.

Ce trebuie făcut ca înmulţirea schimburilor culturale, care ar trebui să ducă la un dialog autentic şi rodnic între diferitele grupuri şi naţiuni, să nu tulbure viaţa comunităţilor, nici să nu înlăture înţelepciunea strămoşilor sau să pună în primejdie specificul fiecărui popor?

În ce fel poate fi încurajat dinamismul şi expansiunea noii culturi, fără ca prin aceasta să dispară fidelitatea vie faţă de patrimoniul tradiţiilor? Această problemă este deosebit de presantă acolo unde cultura născută din uriaşul progres ştiinţific şi tehnic trebuie armonizată cu acea cultură spirituală care este hrănită, după diferitele tradiţii, de studiile clasice.

În ce fel pulverizarea atât de rapidă şi crescândă a disciplinelor particulare poate fi împăcată cu necesitatea de a face sinteza lor şi de a ocroti în omenire capacitatea de contemplare şi de admiraţie care duc la înţelepciune?

Ce trebuie făcut pentru ca toţi oamenii din lume să poată beneficia de bunurile culturale, în vreme ce cultura elitelor de specialişti devine tot mai înaltă şi mai complexă?

În sfârşit, cum se poate recunoaşte legitima autonomie pe care cultura şi-o revendică, fără a se cădea într-un umanism pur pământesc şi chiar ostil religiei?

În mijlocul acestor antinomii, astăzi cultura trebuie să se dezvolte astfel încât să cultive persoana umană în mod integral şi armonios şi să-i ajute pe oameni în îndeplinirea îndatoririlor la care sunt chemaţi cu toţii, dar mai ales creştinii, uniţi frăţeşte într-o singură familie umană.

II. CÂTEVA PRINCIPII PRIVIND PROMOVAREA CULTURII

Credinţă şi cultură

57. Creştinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute şi să guste cele de sus[125]. Prin aceasta, însă, nu numai că nu scade, ci mai degrabă creşte importanţa îndatoririi lor de a lucra împreună cu toţi oamenii la edificarea unei lumi mai umane. Şi într-adevăr, misterul credinţei creştine le oferă stimulente şi ajutoare de nepreţuit pentru a-şi îndeplini cu mai mult elan această sarcină şi mai ales pentru a descoperi sensul deplin al acestei opere prin care cultura îşi dobândeşte locul ei privilegiat în vocaţia integrală a omului.

Într-adevăr, când omul cultivă pământul cu lucrarea mâinilor sale sau cu ajutorul tehnicii, pentru ca acesta să aducă rod şi să devină locuinţă vrednică a întregii familii umane, şi când îşi asumă în mod conştient rolul în viaţa grupurilor sociale, el împlineşte planul lui Dumnezeu, dezvăluit de la începutul veacurilor, de a supune pământul[126] şi de a desăvârşi creaţia şi se cultivă pe sine însuşi; în acelaşi timp, împlineşte marea poruncă a lui Cristos de a se dedica slujirii fraţilor săi.

Pe de altă parte, când se ocupă cu diferite discipline ca: filozofia, istoria, matematica, ştiinţele naturale, sau cultivă artele, omul poate contribui foarte mult ca familia umană să fie ridicată la cele mai nobile valori ale adevărului, binelui şi frumosului şi la o judecată cu valoare universală: aceasta primeşte astfel lumini noi de la minunata Înţelepciune care era din veşnicie cu Dumnezeu, orânduind toate împreună cu el, desfătându-se pe faţa pământului şi bucurându-se să fie cu fiii oamenilor[127].

Prin însuşi acest fapt, spiritul uman, mai liber de sclavia lucrurilor, se poate ridica mai uşor la adorarea şi comtemplarea Creatorului. Mai mult, sub impulsul harului, este dispus să recunoască pe Cuvântul lui Dumnezeu care, înainte de a se face trup pentru a mântui şi a aduna laolaltă toate în sine, se afla deja în lume ca “lumina adevărată ce luminează pe tot omul” (In 1,9)[128].

Desigur, progresul actual al ştiinţelor şi al tehnicii care, în virtutea metodei lor, nu pot pătrunde până în miezul intim al realităţii, poate favoriza un anume fenomenalism şi agnosticism, atunci când metodele de cercetare pe care le folosesc aceste discipline sunt în mod greşit socotite drept normă supremă de căutare a adevărului. Mai mult, există primejdia ca omul, bazându-se prea mult pe descoperirile de astăzi, să considere că îşi este suficient sieşi şi să nu mai caute lucruri mai înalte.

Totuşi aceste consecinţe deplorabile nu decurg în mod necesar din cultura modernă şi nici nu trebuie să ne ducă în ispita de a nu-i recunoaşte valorile pozitive. Printre acestea se numără: preocuparea pentru ştiinţe şi fidelitatea neclintită faţă de adevăr în cercetările ştiinţifice, necesitatea de a colabora cu alţii în echipe tehnice specializate, simţul solidarităţii internaţionale, conştiinţa tot mai clară a responsabilităţii experţilor în ajutarea şi chiar în ocrotirea oamenilor, voinţa de a oferi tuturor condiţii de viaţă mai favorabile, mai ales acelora care sunt privaţi de responsabilitate personală, sau care suferă de înapoiere culturală. Toate acestea pot constitui, într-un fel, o pregătire pentru primirea mesajului evangheliei, pregătire ce poate fi însufleţită de iubirea divină a aceluia care a venit să mântuiască lumea.

Multiplele raporturi între evanghelia lui Cristos şi cultură

58. Între mesajul mântuirii şi cultura umană există legături multiple. Căci Dumnezeu, revelându-se poporului său până la deplina manifestare de sine în Fiul întrupat, a vorbit conform culturii proprii diverselor epoci.

De asemenea, Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiţii variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi şi a explica mesajul lui Cristos în propovăduirea ei la toate neamurile, pentru a-l cerceta şi a-l aprofunda, pentru a-l exprima mai bine în celebrarea liturgică şi în viaţa multiformă a comunităţilor de credincioşi.

Însă, în acelaşi timp, Biserica, trimisă fiind la toate popoarele din toate timpurile şi locurile, nu este legată în mod exclusiv şi indisolubil de nici o rasă şi de nici un neam, de nici un fel anume de viaţă, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiţii şi, în acelaşi timp, conştientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogăţeşte atât pe acestea cât şi pe ea însăşi.

Vestea cea bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut; combate şi îndepărtează erorile şi relele izvorâte din mereu ameninţătoarea seducţie a păcatului. Ea purifică şi înalţă fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogăţiile de sus, ea dă rodnicie din interior calităţilor spirituale şi înzestrărilor fiecărui popor şi fiecărei epoci, le întăreşte, le completează şi le reface în Cristos[129]. Astfel, Biserica, împlinindu-şi propria misiune[130], prin însuşi acest fapt contribuie la cultură şi civilizaţie şi le stimulează, şi prin acţiunea ei, chiar şi liturgică, îl educă pe om la libertatea interioară.

Armonizarea diferitelor aspecte ale culturii

59. Din motivele amintite mai sus, Biserica reaminteşte tuturor că cultura trebuie să fie subordonată perfecţionării integrale a persoanei umane, binelui comunităţii şi al întregii societăţi omeneşti. De aceea, spiritul trebuie cultivat astfel încât să se dezvolte capacitatea de a admira, de a intui, de a contempla, de a-şi forma o judecată personală şi de a-şi înălţa simţul religios, moral şi social.

Într-adevăr, cultura, decurgând nemijlocit din natura raţională şi socială a omului, are o necontenită nevoie de dreapta libertate pentru a se dezvolta şi de o legitimă autonomie de acţiune, în conformitate cu principiile proprii. Aşadar, ea are dreptul la respect şi se bucură de o anumită inviolabilitate, rămânând neatinse drepturile persoanei şi ale comunităţii, fie particulare, fie universale, între limitele binelui comun. Sfântul Conciliu, reamintind învăţătura Conciliului Vatican I, declară că există “două ordine de cunoaştere” distincte, şi anume, al credinţei şi al raţiunii, şi că Biserica nu este împotrivă “ca artele şi ştiinţele umane să se folosească de principiile proprii şi de metoda proprie fiecăreia în domeniul ce îi aparţine”; de aceea, “recunoscând această dreaptă libertate”, ea afirmă legitima autonomie a culturii şi mai ales a ştiinţelor[131].

Toate acestea pretind şi ca omul, respectând ordinea morală şi interesul comun, să poată cerceta liber adevărul, să-şi poată afirma şi răspândi părerile şi să poată cultiva artele pe care le doreşte. Aceasta impune, în sfârşit, ca el să fie informat asupra evenimentelor vieţii publice în mod conform adevărului[132].

Este datoria autorităţii publice nu să determine caracterul propriu al formelor de cultură, ci să asigure condiţiile şi mijloacele pentru favorizarea vieţii culturale în folosul tuturor, chiar şi în cadrul minorităţilor naţionale[133]. De aceea, trebuie evitate cu orice preţ deturnarea culturii de la scopul ei propriu şi aservirea ei faţă de puterea politică şi economică.

III. CÂTEVA ÎNDATORIRI MAI URGENTE ALE CREŞTINILOR ÎN PRIVINŢA CULTURII

60. De vreme ce acum există posibilitatea de a elibera pe majoritatea oamenilor de plaga ignoranţei, este o îndatorire foarte adecvată timpului nostru, mai ales pentru creştini, de a lucra neobosit ca, şi în sfera economică şi în cea politică, atât pe plan naţional cât şi internaţional, să se ia hotărâri fundamentale prin care să se recunoască pretutindeni şi pentru toţi dreptul la cultură şi civilizaţie în armonie cu demnitatea persoanei, fără discriminare de rasă, de sex, de naţiune, de religie sau de condiţie socială şi să se asigure exercitarea lui. Aşadar, trebuie să se ofere tuturor o abundenţă de bunuri culturale, mai ales dintre acelea care constituie aşa-numita cultură de bază, pentru ca nu cumva prea mulţi oameni să fie împiedicaţi, datorită analfabetismului şi lipsei de activitate responsabilă, de la o colaborare cu adevărat omenească la binele comun.

Prin urmare, trebuie făcute toate eforturile pentru ca aceia care sunt capabili să poată urma studii superioare, şi anume astfel încât, în măsura posibilului, ei să aibă acces în societate la funcţii, îndatoriri şi servicii corespunzătoare atât cu aptitudinile cât şi cu competenţa dobândită[134]. Astfel, orice om şi grup social din orice popor vor putea ajunge la o dezvoltare plenară a vieţii lor culturale, conform cu înzestrările şi tradiţiile lor. În afară de aceasta, trebuie făcut totul ca fiecare să devină conştient atât de dreptul la cultură cât şi de datoria pe care o are de a se cultiva şi de a ajuta pe ceilalţi să o facă. Fiindcă există în unele locuri condiţii de viaţă şi de muncă ce împiedică efortul spre cultură al oamenilor şi distrug în ei interesul pentru aceasta. Lucrul este în mod deosebit valabil pentru ţărani şi pentru muncitori, cărora trebuie să li se asigure condiţii de muncă de natură să nu le împiedice, ci să le favorizeze viaţa culturală. Femeile lucrează actualmente în aproape toate sectoarele de activitate; se cuvine însă ca ele să-şi poată asuma pe deplin rolul ce le revine după înzestrarea lor proprie. Este datoria tuturor să recunoască şi să promoveze participarea specifică şi necesară a femeilor la viaţa culturală.

Educarea omului în vederea unei culturi integrale

61. În zilele noastre, mai mult decât în trecut, este dificil să se opereze o sinteză între diferitele ştiinţe şi arte. În vreme ce volumul şi diversitatea elementelor ce constituie cultura sporesc, în acelaşi timp se micşorează capacitatea fiecărui om de a le percepe şi de a le armoniza organic, astfel încât imaginea “omului universal” devine tot mai evanescentă. Cu toate acestea, însă, rămâne o îndatorire pentru fiecare om să apere integralitatea persoanei umane, în care strălucesc valorile de inteligenţă, voinţă, conştiinţă şi fraternitate, valori care îşi au toate temeiul în Dumnezeu Creatorul şi care au fost însănătoşite şi înălţate în chip minunat în Cristos.

În primul rând, familia este, într-un fel, mama care hrăneşte cu această educaţie: în ea, copiii, înconjuraţi cu dragoste, descoperă mai uşor ierarhia valorilor, în timp ce formele unei culturi acceptate de cei din jur se imprimă aproape de la sine în mintea adolescenţilor, pe măsură ce ei cresc.

În societăţile de azi există condiţii corespunzătoare pentru această educaţie, mai ales datorită difuzării crescânde a cărţilor şi datorită noilor mijloace de comunicare socială şi culturală, care pot favoriza universalitatea culturii. O dată cu diminuarea, mai mult sau mai puţin generalizată, a timpului de lucru, se înmulţesc pentru majoritatea oamenilor ocaziile de a se cultiva. Timpul liber să fie, deci, bine folosit pentru relaxarea spiritului şi pentru întărirea sănătăţii minţii şi a trupului, prin activităţi şi studii liber alese, prin călătorii spre alte meleaguri (turism), prin care spiritul se cizelează, iar oamenii se îmbogăţesc prin cunoaştere reciprocă; chiar şi prin exerciţii şi manifestări sportive care ajută la menţinerea echilibrului psihic, individual şi colectiv, şi la stabilirea unor relaţii frăţeşti între oamenii de toate condiţiile, din naţiuni şi rase diferite. De aceea, creştinii să colaboreze la manifestările şi acţiunile culturale colective proprii epocii noastre pentru a le umaniza şi a le impregna de spirit creştin.

Însă toate aceste facilităţi nu sunt în stare să realizeze educaţia culturală integrală a omului dacă, în acelaşi timp, omul neglijează să se întrebe asupra semnificaţiei profunde a culturii şi ştiinţei pentru persoana umană.

Armonia dintre cultură şi creştinism

62. Deşi Biserica a contribuit mult la progresul culturii, experienţa arată totuşi că, din motive istoric determinate, armonizarea dintre cultură şi formaţia creştină nu se realizează întotdeauna fără dificultăţi.

Aceste dificultăţi nu dăunează neapărat vieţii de credinţă, ba chiar pot stimula o înţelegere mai exactă şi mai profundă a acesteia. Într-adevăr, cele mai recente cercetări şi descoperiri ale ştiinţelor, ale istoriei şi filozofiei suscită noi întrebări care comportă consecinţe pentru viaţa însăşi şi pretind de la teologi cercetări noi. De aceea, respectând metodele şi exigenţele proprii ştiinţelor teologice, ei sunt invitaţi să caute mereu modul cel mai adecvat de a transmite doctrina creştină oamenilor din vremea lor, pentru că una este tezaurul însuşi sau adevărurile credinţei, şi altceva este modul în care sunt exprimate, păstrându-se sensul şi conţinutul lor[135]. În cadrul pastoralei să se cunoască bine şi să se folosească nu numai principiile teologice, ci şi descoperirile ştiinţelor profane, mai ales ale psihologiei şi ales sociologiei, astfel încât şi credincioşii să fie călăuziţi la o viaţă de credinţă mai pură şi mai matură.

Literatura şi arta îşi au şi ele importanţa specifică pentru viaţa Bisericii. Într-adevăr, ele caută să exploreze natura omului, problemele şi experienţa lui în efortul de a se cunoaşte şi de a se perfecţiona pe sine şi lumea; se străduiesc să-i descopere locul în istorie şi în univers, să pună în lumină necazurile şi bucuriile, nevoile şi energiile oamenilor şi să schiţeze pentru ei o soartă mai bună. Astfel, ele pot înălţa viaţa umană, pe care o exprimă în forme multiple, după timpuri şi locuri.

Trebuie, aşadar, făcut în aşa fel încât cei care se dedică acestor arte să se simtă respectaţi de Biserică în activitatea lor şi, bucurându-se de o dreaptă libertate, să stabilească mai uşor relaţii cu comunitatea creştină. Să fie recunoscute şi noile forme de artă care sunt pe gustul contemporanilor noştri, după firea diferitelor popoare şi regiuni. Să fie primite în sanctuar atunci când, prin exprimare adecvată şi conformă exigenţelor liturgice, înalţă mintea la Dumnezeu[136].

Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu se vădeşte mai bine, iar propovăduirea evangheliei devine mai accesibilă intelectului oamenilor, apărând conaturală condiţiilor lor de viaţă.

Credincioşii să trăiască, aşadar, în strânsă unire cu contemporanii lor şi să se străduiască să le pătrundă în mod desăvârşit felul de a gândi şi de a simţi, exprimat în cultură. Să armonizeze cunoaşterea ştiinţelor şi teoriilor noi precum şi a descoperirilor celor mai recente cu morala şi formaţia intelectuală creştină, pentru ca la ei simţul religios şi corectitudinea morală să meargă în pas cu cunoaşterea ştiinţifică şi cu progresul continuu al tehnicii, şi astfel ei să poată aprecia şi interpreta toate lucrurile cu un simţ creştin autentic.

Cei care se dedică disciplinelor teologice în seminarii şi universităţi să caute să colaboreze cu specialiştii în celelalte ştiinţe, punându-şi în comun energiile şi opiniile. Cercetarea teologică, aprofundând cunoaşterea adevărului revelat, să nu piardă totodată contactul cu vremea sa, aşa încât să-i poată ajuta pe oamenii competenţi în diferite ramuri ale ştiinţei să cunoască mai bine credinţa. Acest efort comun va fi de mare folos pentru formaţia slujitorilor sacri, care vor putea prezenta mai adecvat contemporanilor lor învăţătura Bisericii despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa încât cuvântul acesta să fie mai bine primit[137]. Mai mult, e de dorit ca numeroşi laici să primească o formaţie corespunzătoare în ştiinţele sacre şi ca mulţi dintre ei să întreprindă şi să aprofundeze aceste studii ca profesionişti. Însă pentru ca ei să-şi poată îndeplini bine rolul, să li se recunoască tuturor credincioşilor – clerici şi laici – o dreaptă libertate de cercetare, de gândire şi exprimare smerită şi curajoasă a opiniei în domeniul în care sunt competenţi[138].

CAPITOLUL III
VIAŢA ECONOMICO-SOCIALĂ

Câteva aspecte ale vieţii economice contemporane

63. Şi în viaţa economico-socială trebuie stimate şi promovate demnitatea persoanei umane, vocaţia ei integrală şi binele întregii societăţi. Căci omul este autorul, centrul şi scopul întregii vieţi economico-sociale.

Economia contemporană, ca orice domeniu al vieţii sociale, se caracterizează printr-o dominaţie crescândă a omului asupra naturii, prin intensificarea şi înmulţirea relaţiilor şi a interdependenţei între cetăţeni, grupuri şi popoare, precum şi printr-o intervenţie mai frecventă a puterii politice. În acelaşi timp, progresul în modurile de producţie şi în organizarea schimburilor de bunuri şi servicii a făcut ca economia să fie un instrument mai eficace de satisfacere a nevoilor crescânde ale familiei umane.

Cu toate acestea, nu lipsesc motivele de îngrijorare. Nu puţini, mai ales în zonele dezvoltate din punct de vedere economic, par dominaţi de aspectul economic, astfel încât aproape toată existenţa lor personală şi socială este impregnată de un anume “economism” şi aceasta atât în ţările cu economie colectivistă cât şi în celelalte. În timp ce dezvoltarea economiei, orientată şi coordonată în mod raţional şi uman ar putea atenua inegalităţile sociale, prea adeseori ea duce la exacerbarea lor şi chiar, în unele locuri, la regresul condiţiei sociale a celor slabi şi la dispreţuirea celor săraci. În timp ce o uriaşă mulţime de oameni e lipsită încă de strictul necesar, unii, chiar şi în ţările mai puţin dezvoltate, trăiesc în belşug şi risipă. Luxul coexistă cu mizeria. În timp ce o minoritate se bucură de o foarte amplă putere de decizie, mulţi sunt aproape total lipsiţi de posibilitatea de a acţiona după propria iniţiativă şi răspundere, aflându-se adeseori în condiţii de viaţă şi de muncă nedemne de persoana umană.

Dezechilibre economice şi sociale asemănătoare se observă între agricultură, industrie şi sfera serviciilor, precum şi între diferitele zone ale aceleiaşi ţări. Între naţiunile mai dezvoltate economic şi celelalte se manifestă o opoziţie tot mai gravă, care poate pune în primejdie însăşi pacea lumii.

Contemporanii noştri percep cu o conştiinţă tot mai vie aceste disparităţi, fiind, în acelaşi timp, profund convinşi că posibilităţile mai ample, tehnice şi economice, de care se bucură lumea de azi pot şi trebuie să corecteze această dezastruasă stare de lucruri. Însă pentru aceasta sunt necesare multe reforme în viaţa economico-socială şi o transformare a mentalităţilor şi atitudinilor tuturor. În acest scop, Biserica, în decursul veacurilor, a formulat, la lumina evangheliei, principii de dreptate şi echitate cerute de mintea sănătoasă, atât pentru viaţa individuală şi socială, cât şi pentru viaţa internaţională, şi le-a proclamat mai ales în vremurile din urmă. Sfântul Conciliu intenţionează să confirme aceste principii în funcţie de situaţia de astăzi şi să indice anumite orientări având mai ales în vedere exigenţele progresului economic[139].

I. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Dezvoltarea economică în slujba omului

64. Astăzi, mai mult ca oricând, pentru a face faţă creşterii populaţiei şi pentru a satisface aspiraţiile mai largi ale neamului omenesc, se tinde pe bună dreptate spre o dezvoltare a producţiei de bunuri în agricultură şi industrie precum şi în prestarea de servicii. De aceea, trebuie încurajate progresul tehnic, spiritul inovator, crearea de întreprinderi şi extinderea lor, adaptarea metodelor de producţie şi eforturile susţinute ale celor care participă la producţie: într-un cuvânt, toate elementele ce slujesc acestei dezvoltări. Însă finalitatea fundamentală a producţiei nu este simpla înmulţire a produselor, nici profitul sau puterea, ci slujirea omului: a omului luat ca un întreg, conform ierarhiei nevoilor lui materiale precum şi a exigenţelor vieţii lui intelectuale, morale, spirituale şi religioase; a fiecărui om şi a fiecărui grup de oameni, de orice rasă şi din orice parte a lumii. De aceea, activitatea economică, condusă după metodele şi legile sale proprii, trebuie exercitată între limitele ordinii morale[140], pentru a fi conformă planului lui Dumnezeu cu omul[141].

Controlul omului asupra dezvoltării economice

65. Progresul economic trebuie să rămână sub controlul omului. El nu trebuie lăsat la bunul plac al unei minorităţi de oameni sau de grupuri care să dispună de o prea mare putere economică, nici la discreţia numai a comunităţii politice sau a câtorva naţiuni mai puternice. Se cuvine, dimpotrivă, ca cel mai mare număr de oameni, la toate nivelele şi, atunci când e vorba de relaţii internaţionale, toate naţiunile să participe activ la orientare lui. E necesar, în acelaşi timp, ca iniţiativele spontane ale indivizilor şi ale asociaţiilor lor libere să fie coordonate şi armonizate în mod corespunzător şi coerent cu acţiunea puterii publice.

Dezvoltarea nu poate fi lăsată nici în voia desfăşurării quasi-automate a activităţii economice a indivizilor, nici exclusiv pe seama autorităţii publice. Trebuie, aşadar, subliniate şi erorile doctrinelor care, sub pretextul unei false libertăţi, se opun reformelor necesare, şi erorile doctrinelor care subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor şi grupurilor faţă de organizarea colectivă a producţiei[142].

Cetăţenii să nu uite, de altfel, că este dreptul şi îndatorirea lor – ce trebuie recunoscute şi de puterea publică – de a-şi aduce, după posibilităţi, contribuţia la adevăratul progres al comunităţii proprii. Mai ales în regiunile mai puţin dezvoltate economic, unde se impune în mod presant folosirea tuturor resurselor, cei care îşi păstrează nefolosite resursele pun grav în pericol binele comun, ca şi aceia care îşi privează comunitatea de mijloacele materiale şi spirituale de care aceasta are nevoie, rămânând neatins dreptul personal la emigrare.

Trebuie să se pună capăt uriaşelor inegalităţi economico-sociale

66. Pentru a satisface exigenţele dreptăţii şi echităţii, trebuie făcut tot posibilul ca, respectând drepturile persoanelor şi specificul fiecărui popor, să fie înlăturate cât de curând uriaşele inegalităţi economice însoţite de discriminări individuale şi sociale care există în zilele noastre şi adesea se agravează. De asemenea, în multe zone, din cauza dificultăţilor deosebite manifestate în sectorul agricol în producerea şi comercializarea bunurilor, agricultorii trebuie ajutaţi atât pentru a-şi putea spori şi vinde producţia cât şi pentru a realiza necesarele transformări şi înnoiri în vederea obţinerii unui venit echitabil, pentru a nu rămâne, cum se întâmplă adesea, în condiţia de cetăţeni de rang inferior. În ceea ce îi priveşte, agricultorii, mai ales cei tineri, trebuie să se străduiască energic să-şi dezvolte competenţa profesională, fără de care agricultura nu poate progresa[143].

Dreptatea şi echitatea cer, de asemenea, ca mobilitatea, care este necesară într-o economie aflată în dezvoltare, să fie astfel orânduită încât viaţa indivizilor şi a familiilor să nu devină nesigură şi precară. În privinţa muncitorilor care, veniţi din altă ţară sau regiune, contribuie prin munca lor la dezvoltarea economică a unui popor sau a unei provincii, trebuie evitată cu grijă orice discriminare în privinţa condiţiilor de remunerare sau de lucru. În afară de aceasta, toţi, dar în primul rând autorităţile publice, trebuie să îi trateze ca pe nişte persoane şi nu ca pe simple unelte de producţie: să îi ajute să-şi aducă familia şi să-şi procure o locuinţă decentă şi să favorizeze inserarea lor în viaţa socială a poporului sau a regiunii care îi primeşte. Pe cât posibil, însă, e bine să li se creeze locuri de muncă în locurile de origine.

În economiile supuse transformărilor, precum şi în noile forme ale societăţii industriale, în care, de exemplu, se dezvoltă automatizarea, trebuie luate măsuri pentru a se asigura locuri de muncă suficiente şi corespunzătoare pentru toţi, precum şi posibilitatea unei formaţii tehnice şi profesionale adecvate. Mai trebuie garantate, de asemenea, mijloacele de existenţă şi demnitatea umană a acelora care, mai ales din motive de boală sau de vârstă înaintată, se află în dificultăţi deosebite.

II. PRINCIPII REFERITOARE LA ANSAMBLUL VIEŢII ECONOMICO-SOCIALE

Muncă, condiţii de muncă, timp liber

67. Munca oamenilor care se exercită pentru a produce sau a schimba bunuri sau a presta servicii este superioară celorlalte elemente ale vieţii economice, care au numai valoare de mijloace.

Într-adevăr, această muncă, fie întreprinsă pe cont propriu, fie prin contract cu un patron, purcede nemijlocit de la persoană şi îşi imprimă, într-un fel, asupra naturii pecetea şi o supune voinţei sale. Prin muncă, omul îşi susţine în mod obişnuit viaţa proprie şi pe a familiei sale, se asociază cu fraţii săi şi îi slujeşte, poate exercita o caritate autentică şi poate colabora la desăvârşirea creaţiei divine. Mai mult, ştim că, prin munca oferită lui Dumnezeu, omul se asociază lucrării răscumpărătoare a lui Isus Cristos care a conferit muncii o demnitate eminentă muncind cu mâinile sale la Nazaret. De aici decurg pentru fiecare îndatorirea de a munci cinstit şi însuşi dreptul la muncă; la rândul ei, societatea are datoria ca, în funcţie de împrejurările existente, să-i ajute pe cetăţeni să-şi poată găsi suficient de lucru. În sfârşit, ţinând seama de funcţia şi de productivitatea fiecăruia, precum şi de condiţiile întreprinderii şi de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încât să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine şi pentru ai săi o viaţă demnă din punct de vedere material, social, cultural şi spiritual[144].

Întrucât activitatea economică este cel mai adesea rodul muncii asociate a oamenilor, este nedrept şi inuman ca ea să fie organizată şi condusă în detrimentul vreunuia din cei ce muncesc. Prea adesea se întâmplă, chiar şi în zilele noastre, ca cei ce muncesc să devină, într-un fel, robii propriei munci, fapt care nu poate fi justificat nicicum de aşa-zisa legitate economică. Întreg procesul muncii productive trebuie aşadar adaptat la necesităţile persoanei şi la felul ei de viaţă, în mod deosebit la viaţa de familie – mai ales în privinţa mamelor – ţinând întotdeauna seama de sex şi vârstă. Pe lângă aceasta, să li se ofere celor care muncesc posibilitatea de a-şi dezvolta calităţile şi personalitatea în însuşi procesul muncii. Folosindu-şi puterile şi timpul cu simţul de răspundere cuvenit, ei să dispună cu toţii şi de un timp de odihnă şi de răgaz pentru a-şi putea vedea şi de viaţa familială, culturală, socială şi religioasă. Mai mult, ei trebuie să aibă posibilitatea de a-şi desfăşura liber energii şi capacităţi pe care au poate rareori ocazia să le cultive în munca profesională.

Participarea la antrepriză şi la organizarea economică globală. Conflicte de muncă

68. În întreprinderile economice se asociază persoane, adică oameni liberi şi autonomi, creaţi după chipul lui Dumnezeu. De aceea, ţinând seama de îndatoririle fiecăruia, proprietari, patroni, cadre de conducere, muncitori, şi respectându-se unitatea necesară de conducere, trebuie promovată, în modalităţi ce rămân să fie determinate corespunzător, participarea activă a tuturor la conducerea întreprinderilor[145]. Şi fiindcă adesea hotărârile economice şi sociale de care depinde viitorul celor ce muncesc şi al copiilor lor nu se iau în întreprindere, ci la nivel mai înalt, ei să participe şi la aceste decizii, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.

Între drepturile fundamentale ale persoanei umane trebuie socotit dreptul muncitorilor de a întemeia în mod liber asociaţii care să-i reprezinte realmente şi să contribuie la buna organizare a vieţii economice, precum şi dreptul de a lua parte liber la activităţile acestor asociaţii, fără a risca represalii. Printr-o astfel de participare organizată, unită cu dezvoltarea formaţiei economice şi sociale, va creşte necontenit la toţi conştiinţa propriilor îndatoriri şi răspunderi prin care vor ajunge realmente să se simtă participanţi, după capacităţile şi aptitudinile fiecăruia, la întreaga dezvoltare economică şi socială, precum şi la realizarea binelui comun universal.

În caz de conflicte economico-sociale, trebuie făcut totul pentru a se ajunge la o soluţie paşnică. Însă, deşi trebuie să se recurgă întotdeauna mai întâi la un dialog sincer între părţi, greva poate rămâne, chiar şi în împrejurările actuale, un mijloc necesar, deşi extrem, de apărare a drepturilor proprii şi de satisfacere a revendicărilor juste ale muncitorilor. Cu toate acestea, îndată ce este posibil, să se caute căile pentru a se relua negocierile şi dialogul în vederea ajungerii la o înţelegere.

Bunurile pământeşti sunt pentru toţi oamenii

69. Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire[146]. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituţiile legitime ale popoarelor, în funcţie de împrejurări diferite şi schimbătoare, trebuie întotdeauna respectată această destinaţie universală a bunurilor. De aceea, omul, folosind acele bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora[147]. De altfel, toţi oamenii au dreptul să aibă o parte suficientă de bunuri pentru ei şi pentru familiile lor. Aşa au gândit părinţii şi învăţătorii Bisericii, afirmând că oamenii sunt obligaţi să îi ajute pe săraci, şi nu numai din surplus[148]. Iar acela care se află în extremă necesitate are dreptul să-şi procure cele necesare din averile altora[149]. Deoarece există în lume atâţia oameni care suferă de foame, Conciliul îi îndeamnă stăruitor pe toţi, fie indivizi, fie autorităţi ca – amintindu-şi de cuvintele părinţilor Bisericii: “Hrăneşte-l pe cel care moare de foame, căci dacă nu l-ai hrănit l-ai ucis”[150] – să-şi pună realmente la dispoziţie, după posibilităţi, şi să-şi valorifice bunurile proprii, asigurând în primul rând indivizilor şi popoarelor mijloace cu care să se poată ajuta şi dezvolta ei înşişi.

Adesea, în societăţi mai puţin dezvoltate economic, destinaţia comună a bunurilor este realizată parţial datorită obiceiurilor şi tradiţiilor comunităţii, prin care i se asigură fiecărui membru bunurile cele mai necesare. E de evitat totuşi ca aceste obiceiuri să fie considerate absolut imuabile dacă nu mai corespund noilor exigenţe ale vremurilor, însă, pe de altă parte, nu trebuie luate măsuri imprudente împotriva unor obiceiuri oneste care continuă să fie de mare utilitate, sub rezerva unei modernizări înţelepte. De asemenea, în ţările foarte dezvoltate din punct de vedere economic, o reţea de instituţii sociale, de prevederi şi asigurări poate realiza în parte destinarea comună a bunurilor. Trebuie să se promoveze în continuare serviciile familiale şi sociale, mai ales acelea care contribuie la cultură şi educaţie. În organizarea tuturor acestor instituţii trebuie avut grijă totuşi ca nu cumva cetăţenii să ajungă datorită lor la o anumită inerţie faţă de societate, la iresponsabilitate în îndatoririle asumate sau la refuzul de a servi pe alţii.

Investiţii şi finanţe

70. La rândul lor, investiţiile trebuie să tindă la procurarea unor locuri de muncă şi venituri suficiente atât pentru populaţia de astăzi cât şi pentru cea viitoare. Toţi cei răspunzători de aceste investiţii şi de organizarea vieţii economice – indivizi, grupuri sau autorităţi publice – sunt datori să aibă în faţa ochilor aceste scopuri şi să se arate conştienţi de grava lor obligaţie, pe de o parte de a veghea ca să se asigure cele necesare pentru o viaţă decentă atât indivizilor cât şi întregii comunităţi, iar pe de altă parte de a prevedea situaţiile viitoare şi de a asigura un just echilibru între necesităţile consumului actual, individual şi colectiv, şi exigenţele investiţiilor pentru generaţia următoare. Să aibă mereu în faţa ochilor şi necesităţile urgente ale naţiunilor sau regiunilor mai puţin dezvoltate economic. În domeniul financiar trebuie avut grijă să nu se aducă prejudicii nici propriei naţiuni nici celorlalte. Pe lângă aceasta, să se ia măsuri preventive ca nu cumva cele slabe din punct de vedere economic să sufere pe nedrept de pe urma schimbării cursurilor monetare.

Accesul la proprietate şi stăpânirea privată a bunurilor; despre latifundii

71. De vreme ce proprietatea şi celelalte forme de putere privată asupra bunurilor exterioare contribuie la exprimarea persoanei şi îi oferă în acelaşi timp prilejul de a-şi exercita răspunderea în societate şi în economie, este foarte important să fie favorizat accesul tuturor, indivizi sau comunităţi, la o anumită putere asupra bunurilor exterioare.

Proprietatea privată sau o anumită putere asupra bunurilor exterioare asigură fiecăruia un spaţiu cât se poate de necesar de autonomie personală şi familială şi trebuie să fie considerate ca o extindere a libertăţii umane. În sfârşit, stimulând exercitarea răspunderilor şi îndatoririlor, ea constituie una dintre condiţiile libertăţilor cetăţeneşti[151].

Formele unei astfel de puteri sau proprietăţi sunt azi variate şi nu încetează să se diversifice. Toate, însă, rămân, alături de fondurile sociale, de drepturile şi serviciile garantate de societate, un izvor deloc neglijabil de siguranţă. Acest lucru este valabil nu numai despre proprietăţile materiale, ci şi despre bunurile imateriale, cum sunt capacităţile profesionale.

Dreptul privind proprietatea privată nu se opune însă celui privitor la variatele forme ale proprietăţii publice. Totuşi trecerea oricăror bunuri în proprietate publică nu se poate face decât de autoritatea competentă, conform exigenţelor şi în limitele binelui comun şi în schimbul unei compensaţii echitabile. În afară de aceasta, autoritatea publică are competenţa să împiedice abuzarea de proprietatea privată împotriva binelui comun[152].

Prin însăşi natura sa, proprietatea privată are şi un caracter social, întemeiat pe legea destinaţiei comune a bunurilor[153]. Dacă se neglijează acest caracter social, proprietatea poate da adesea naştere la manifestări de rapacitate şi la tulburări grave, furnizând astfel argumentele celor care contestă însuşi dreptul de proprietate.

În multe regiuni mai puţin dezvoltate economic există proprietăţi agricole întinse sau chiar foarte întinse, slab cultivate sau ţinute în rezervă în scopuri de speculă, în timp ce majoritatea populaţiei este lipsită de pământ sau deţine doar suprafeţe derizorii şi, pe de altă parte, creşterea producţiei agricole prezintă un caracter de evidentă urgenţă. Nu arareori, aceia care sunt angajaţi de proprietarii acelor mari domenii sau cei care cultivă în arendă unele porţiuni nu primesc decât un salariu sau un venit nedemn de om, sunt lipsiţi de o locuinţă decentă şi sunt jefuiţi de intermediari. Lipsiţi de orice siguranţă, trăiesc într-o asemenea stare de dependenţă personală încât le este răpită orice posibilitate de a acţiona din proprie iniţiativă şi cu simţ de răspundere şi le este interzisă orice dezvoltare culturală şi orice participare la viaţa socială şi politică. Aşadar, sunt necesare reforme, în funcţie de situaţii, pentru creşterea veniturilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creşterea stabilităţii contractelor de muncă şi stimularea iniţiativei personale, mergând până la repartizarea latifundiilor insuficient cultivate la aceia care sunt capabili să le valorifice. Acestora trebuie să li se pună la îndemână resursele şi instrumentele necesare, mai ales mijloacele de educaţie şi posibilitatea unei drepte organizări de tip cooperatist. Ori de câte ori binele comun pretinde exproprierea, despăgubirea trebuie evaluată în mod echitabil, ţinând seama de toate împrejurările.

Activitatea economico-socială şi împărăţia lui Cristos

72. Creştinii care joacă un rol activ în dezvoltarea economico-socială contemporană şi luptă pentru dreptate şi iubire trebuie să fie convinşi că pot contribui mult la prosperitatea omenirii şi la pacea lumii. În aceste diverse activităţi ei să strălucească prin exemplul lor, individual şi colectiv. Câştigându-şi competenţa şi experienţa absolut indispensabile, să păstreze, în mijlocul activităţilor pământeşti, o justă ierarhie de valori, în fidelitate faţă de Cristos şi de evanghelia lui, astfel încât întreaga lor viaţă, atât individuală cât şi socială, să fie străbătută de spiritul fericirilor şi mai ales de spiritul de sărăcie.

Oricine, urmându-l pe Cristos, caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, află în aceasta o iubire mai puternică şi mai curată pentru a-i ajuta pe toţi fraţii săi şi pentru a îndeplini faptele dreptăţii sub inspiraţia carităţii[154].

CAPITOLUL IV
VIAŢA COMUNITĂŢII POLITICE

Viaţa publică de azi

73. În timpurile noastre, se observă transformări profunde şi în structurile şi instituţiile popoarelor, ca urmare a evoluţiei lor culturale, economice şi sociale. Aceste transformări exercită o mare influenţă asupra vieţii comunităţii politice, mai ales privitor la drepturile şi îndatoririle tuturor în exercitarea libertăţii cetăţeneşti şi în urmărirea binelui comun, precum şi privitor la organizarea relaţiilor dintre cetăţeni şi cu autoritatea publică.

Dintr-o conştiinţă mai vie a demnităţii umane, în diferite regiuni ale lumii se naşte preocuparea de a instaura o ordine politico-juridică în care drepturile persoanei să fie mai bine apărate în viaţa publică, de pildă, dreptul de a se reuni în mod liber, de a se asocia, de a-şi exprima părerile proprii şi de a practica religia în public sau în particular. Garantarea drepturilor persoanei este, într-adevăr, o condiţie necesară pentru ca cetăţenii, individual sau în grup, să poată participa în mod activ la viaţa şi la conducerea statului.

În strânsă legătură cu progresul cultural, economic şi social, se întăreşte la mulţi dorinţa de a-şi asuma un rol mai mare în organizarea vieţii politice. În conştiinţa multora creşte preocuparea de a ocroti drepturile minorităţilor în sânul naţiunilor, fără ca ele să-şi neglijeze îndatoririle faţă de comunitatea politică. Pe lângă aceasta, creşte tot mai mult respectul faţă de persoanele care au păreri sau profesează religii diferite. În acelaşi timp, se stabileşte o colaborare mai largă pentru a asigura tuturor cetăţenilor, şi nu numai câtorva privilegiaţi, exercitarea efectivă a drepturilor persoanei.

Sunt condamnate, dimpotrivă, toate formele politice, existente în anumite regiuni, care împiedică libertatea cetăţenească sau religioasă, înmulţesc victimele pasiunilor şi crimelor politice şi deturnează de la binele comun exercitarea autorităţii întorcând-o în folosul unei anumite facţiuni sau a conducătorilor înşişi.

Pentru a instaura o viaţă politică realmente umană, nimic nu este mai important decât dezvoltarea simţului lăuntric de dreptate, de bunătate, de slujire a binelui comun şi întărirea convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunităţii politice şi asupra scopului, a dreptei exercitări şi a limitelor autorităţii publice.

Natura şi scopul comunităţii politice

74. Oamenii, familiile şi diferitele grupuri, toţi cei care constituie comunitatea civilă, sunt conştienţi că nu sunt în stare să realizeze singuri o viaţă pe deplin umană şi îşi dau seama de necesitatea unei comunităţi mai mari în care toţi îşi unesc zilnic puterile în vederea înfăptuirii tot mai desăvârşite a binelui comun[155]. De aceea, ei formează tipuri diferite de comunitate politică. Aceasta există, aşadar, în vederea binelui comun şi în el îşi găseşte justificarea şi semnificaţia deplină şi tot din el îşi dobândeşte principiile juridice primordiale. Binele comun cuprinde totalitatea condiţiilor de viaţă socială prin care oamenii, familiile şi asociaţiile se pot realiza mai deplin şi mai uşor[156].

Însă în comunitatea politică se adună oameni numeroşi şi diferiţi şi pe bună dreptate ei pot tinde să aibă păreri diferite. De aceea, ca nu cumva, din diversitatea de păreri, comunitatea politică să fie sfâşiată, este necesară o autoritate care să îndrepte toate forţele cetăţenilor spre binele comun, nu în mod mecanic, nici despotic, ci acţionând în primul rând ca o forţă morală bazată pe libertate şi pe conştiinţa responsabilităţii.

Este evident, aşadar, că comunitatea politică şi autoritatea publică îşi găsesc temeiul în natura umană şi ca atare aparţin de ordinea prestabilită de Dumnezeu, deşi determinarea regimului politic şi desemnarea conducătorilor sunt lăsate la libera voinţă a cetăţenilor[157].

Mai decurge de aici şi faptul că exercitarea autorităţii politice, fie înlăuntrul comunităţii ca atare, fie în cadrul organismelor ce reprezintă statul, trebuie să se desfăşoare totdeauna în limitele ordinii morale, în vederea binelui comun – un bine comun conceput în mod dinamic – în conformitate cu o ordine juridică stabilită sau urmând a se stabili. Atunci cetăţenii sunt obligaţi în conştiinţă la supunere[158]. De aici se manifestă limpede răspunderea, demnitatea şi importanţa acelora care conduc.

Unde însă cetăţenii sunt oprimaţi de o autoritate publică ce îşi depăşeşte competenţa, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie totuşi îngăduit să-şi apere drepturile lor şi ale concetăţenilor împotriva abuzurilor acelei autorităţi, respectând însă limitele dictate de legea naturală şi de legea evangheliei.

Cât despre modalităţile concrete prin care o comunitate politică îşi organizează structura şi buna exercitare a autorităţii publice, ele pot fi diverse, după natura fiecărui popor şi evoluţia istoriei. Ele însă trebuie întotdeauna să slujească formării unui om educat, paşnic şi binefăcător faţă de toţi, în folosul întregii familii umane.

Colaborarea tuturor la viaţa publică

75. Este pe deplin concordantă cu natura umană găsirea unor structuri politice şi juridice care să ofere mereu mai bine tuturor cetăţenilor, fără nici o discriminare, posibilitatea efectivă de a participa liber şi activ atât la elaborarea fundamentelor juridice ale comunităţii politice, cât şi la conducerea treburilor publice, la determinarea domeniilor de acţiune şi a scopurilor diferitelor organisme şi la alegerea conducătorilor[159]. Aşadar, să-şi amintească toţi cetăţenii de dreptul şi datoria lor de a-şi folosi votul liber pentru promovarea binelui comun. Biserica socoteşte vrednică de laudă şi de consideraţie activitatea acelora care, pentru a-i sluji pe oameni, se dedică binelui şi îşi asumă povara unor astfel de funcţii.

Pentru ca participarea responsabilă a cetăţenilor să dea roade bune în viaţa politică de fiecare zi, este necesar un statut juridic pozitiv care să organizeze repartizarea corespunzătoare a funcţiilor şi organelor autorităţii publice precum şi ocrotirea eficientă şi independentă a drepturilor. Să fie recunoscute, respectate şi promovate drepturile tuturor persoanelor, familiilor şi grupurilor şi exercitarea acestor drepturi[160], precum şi a îndatoririlor care le incumbă tuturor cetăţenilor. Între acestea din urmă, e bine să o amintim pe aceea de a presta faţă de stat serviciile materiale şi personale cerute de binele comun. Conducătorii să se ferească să împiedice existenţa grupurilor familiale, sociale sau culturale, a corpurilor sau instituţiilor intermediare şi să nu le oprească de la desfăşurarea de activităţi legitime şi eficiente, ci mai degrabă să le promoveze cu bunăvoinţă şi în bună rânduială. La rândul lor, cetăţenii, fie individual, fie în grup, să se ferească să confere prea multă putere autorităţii publice şi nici să nu pretindă de la ea în mod intempestiv avantaje şi ajutoare exagerate, riscând astfel să diminueze responsabilitatea persoanelor, a familiilor şi a grupurilor sociale.

În epoca noastră, datorită problemelor mai complexe, autoritatea publică este mai des obligată să intervină în domeniul social, economic şi cultural pentru a crea condiţii mai favorabile care să permită cetăţenilor şi grupurilor să urmărească, liber şi mai eficient, realizarea binelui integral al omului. Desigur, în funcţie de regiuni şi de evoluţia popoarelor, relaţiile între socializare[161] şi autonomia sau dezvoltarea persoanei pot fi înţelese în diverse feluri. Însă dacă, în vederea binelui comun, este restrânsă pentru o vreme exercitarea drepturilor, când se schimbă împrejurările, libertatea să fie redată cât de curând. Este, în orice caz, inuman ca autoritatea politică să ajungă la forme totalitare sau dictatoriale, care lezează drepturile persoanelor sau ale grupurilor sociale.

Cetăţenii să cultive cu generozitate şi fidelitate dragostea faţă de patrie, însă fără îngustime de spirit, ci în aşa fel încât să aibă întotdeauna în vedere binele întregii familii umane care reuneşte, prin diferite legături, rase, popoare şi naţiuni.

Toţi creştinii să fie conştienţi de rolul specific şi propriu ce le revine în comunitatea politică, în cadrul căreia au datoria să dea exemplu dezvoltându-şi simţul de răspundere şi de devotament pentru binele comun, arătând astfel şi prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea şi libertatea, iniţiativa personală şi solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele unităţii şi rodnicia diversităţii. În ce priveşte organizarea treburilor pământeşti, trebuie să recunoască legitimitatea unor opinii diferite între ele şi să-i respecte pe cetăţenii care îşi apără punctul de vedere în mod onest, chiar şi în grup. Partidele politice, la rândul lor, trebuie să promoveze ceea ce, după aprecierea lor, este cerut de binele comun; nu este îngăduit, însă, niciodată ca folosul propriu să fie pus înaintea binelui comun.

Pentru ca toţi cetăţenii să-şi poată îndeplini rolul în viaţa comunităţii politice, trebuie să se dea mare atenţie educaţiei cetăţeneşti şi politice, atât de necesară astăzi, atât popoarelor în întregime, cât, mai ales, tinerilor. Aceia care sunt sau pot deveni capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de nobilă[162], a politicii, să se pregătească şi să se străduiască să o exercite fără a se preocupa de vreun interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate şi înţelepciune împotriva nedreptăţii şi a oprimării, a dominaţiei arbitrare şi a intoleranţei unui singur om sau partid politic; să se dedice binelui tuturor cu sinceritate şi echitate, mai mult, cu iubirea şi tăria cerute de viaţa politică.

Comunitatea politică şi Biserica

76. Mai ales acolo unde există o societate de tip pluralist, este de mare importanţă să existe o viziune corectă asupra raporturilor dintre comunitatea politică şi Biserică şi să se distingă clar între acţiunile pe care credincioşii, individual sau în grup, le fac în propriul lor nume, ca cetăţeni călăuziţi de conştiinţa creştină, şi acţiunile pe care le desfăşoară în numele Bisericii împreună cu păstorii lor.

Nefiind, datorită misiunii şi competenţei sale, câtuşi de puţin confundabilă cu comunitatea politică şi nefiind legată de nici un sistem politic, Biserica este, în acelaşi timp, semnul şi pavăza caracterului transcendent al persoanei umane.

Comunitatea politică şi Biserica sunt independente şi autonome una faţă de alta pe terenul propriu. Însă ambele, deşi din puncte de vedere diferite, sunt în slujba chemării personale şi sociale a aceloraşi oameni. Ele îşi vor exercita acest serviciu în folosul tuturor cu atât mai mare eficacitate cu cât amândouă vor cultiva mai mult o cooperare reciprocă sănătoasă, ţinând seama şi de împrejurările de timp şi de loc. Într-adevăr, omul nu este limitat numai la orizontul pământesc, ci, trăind în istoria umană, îşi păstrează integral chemarea veşnică. Iar Biserica, întemeiată în iubirea Răscumpărătorului, contribuie la extinderea razei de acţiune a dreptăţii şi a iubirii între hotarele fiecărei naţiuni şi între toate naţiunile. Predicând adevărul evangheliei şi luminând toate sferele activităţii umane prin învăţătura sa şi prin mărturia dată de creştini, Biserica respectă şi promovează şi libertatea politică şi responsabilitatea cetăţenilor.

Apostolii, urmaşii lor şi colaboratorii acestora, fiind trimişi să vestească oamenilor pe Cristos Mântuitorul lumii, se întemeiază, în apostolatul lor, pe puterea lui Dumnezeu care, foarte adesea, manifestă puterea evangheliei în slăbiciunea martorilor. Toţi aceia care se dedică slujirii cuvântului lui Dumnezeu trebuie să folosească mijloacele şi căile proprii evangheliei, care, în multe privinţe, se deosebesc de cele ale cetăţii pământeşti.

Desigur, lucrurile pământeşti şi acelea care, în condiţia umană, depăşesc această lume sunt strâns legate între ele, şi însăşi Biserica se foloseşte de cele vremelnice, în măsura cerută de propria ei misiune. Însă ea nu îşi pune speranţa în privilegiile oferite de autoritatea civilă; mai mult, ea va renunţa la exercitarea anumitor drepturi legitim dobândite acolo unde s-ar constata că folosirea lor ar pune sub semnul întrebării sinceritatea mărturiei sale sau că noile condiţii de viaţă pretind alte reglementări. Dar ea trebuie să aibă întotdeauna şi pretutindeni dreptul de a propovădui credinţa cu adevărată libertate, de a-şi proclama doctrina socială, de a-şi îndeplini fără piedici misiunea între oameni, precum şi de a-şi exprima judecata morală, chiar asupra unor lucruri care ţin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu evanghelia şi cu binele comun şi numai acele mijloace, în funcţie de timpuri şi de situaţii.

Prin ataşamentul şi fidelitatea faţă de evanghelie şi prin îndeplinirea misiunii sale în lume, Biserica, trebuind să favorizeze şi să înalţe tot ceea ce este adevărat, bun şi frumos în comunitatea umană[163], întăreşte pacea dintre oameni, spre slava lui Dumnezeu[164].

CAPITOLUL V
PROMOVAREA PĂCII ŞI CONSTRUIREA COMUNITĂŢII POPOARELOR

Introducere

77. În vremea noastră, în care suferinţele şi angoasele ce decurg din ravagiile sau ameninţările războiului apasă încă atât de greu, întreaga familie umană a ajuns într-un moment cu totul decisiv în procesul maturizării sale. Deşi se adună încetul cu încetul şi pretutindeni devine tot mai conştientă de unitatea sa, ea nu-şi va putea duce până la capăt opera care îi revine, de a construi o lume cu adevărat mai umană pentru toţi oamenii şi pe tot pământul, dacă oamenii nu se vor întoarce cu toţii, cu suflet reînnoit, la pacea adevărată. De aceea, mesajul evangheliei, în armonie cu aspiraţiile şi idealurile cele mai înalte ale neamului omenesc, străluceşte azi cu o lumină nouă atunci când îi proclamă fericiţi pe făcătorii de pace, “căci fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5,9).

Conciliul, punând în lumină ideea autentică şi nobilă a păcii şi condamnând barbaria războiului, îşi propune să lanseze un apel înflăcărat creştinilor pentru ca ei, cu ajutorul lui Cristos, autorul păcii, să colaboreze cu toţi oamenii pentru a consolida pacea, în dreptate şi iubire, şi pentru a pregăti instrumente de pace.

Natura păcii

78. Pacea nu este pura absenţă a războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forţe adverse, nici nu se naşte dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect şi propriu, “lucrare a dreptăţii” (Is 32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor, şi trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deşi este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veşnică, totuşi în privinţa exigenţelor sale concrete este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului, pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voinţa omului este labilă şi rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum şi vigilenţa autorităţii legitime.

Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor şi nici fără comunicarea liberă şi plină de încredere a bogăţiilor sufleteşti şi a facultăţilor creatoare, între oameni. Voinţa fermă de a respecta pe ceilalţi oameni, celelalte popoare şi demnitatea lor, precum şi practicare asiduă a fraternităţii umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este şi rodul iubirii care depăşeşte ceea ce poate oferi dreptatea.

Pacea de pe pământ, care se naşte din iubirea faţă de aproapele, este imaginea şi efectul păcii lui Cristos, ce izvorăşte de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Principele păcii, i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa şi, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup, a ucis ura în trupul său[165] şi, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.

De aceea, toţi creştinii sunt stăruitor chemaţi ca, “făptuind adevărul în iubire” (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace pentru a implora şi a instaura pacea.

Însufleţiţi de acelaşi spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunţând la acţiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna şi a celor mai slabi, cu condiţia ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi sau ale comunităţii.

Întrucât sunt păcătoşi, oamenii sunt şi vor fi mereu ameninţaţi de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, întru cât, uniţi în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving şi violenţa, până ce se va împlini cuvântul: “Îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul” (Is 2,4).

I. NECESITATEA DE A EVITA RĂZBOIUL

Frânarea atrocităţii războaielor

79. Deşi războaie recente au adus lumii noastre pagube uriaşe, atât materiale cât şi morale, în unele părţi ale globului războaiele continuă încă să facă, zi de zi, ravagii. Mai mult, făcându-se uz în război de arme ştiinţifice de tot felul, cruzimea lui ameninţă să-i ducă pe combatanţi la o barbarie ce o depăşeşte cu mult pe aceea din trecut. Pe lângă aceasta, complexitatea situaţiei actuale şi complicarea relaţiilor internaţionale favorizează prelungirea unor războaie latente, cu noi metode, insidioase şi subversive. În multe cazuri, folosirea procedeelor teroriste este considerată ca un nou mod de a purta război.

Având în faţa ochilor această stare de degradare a omenirii, Conciliul voieşte, înainte de toate, să reamintească valoarea permanentă a dreptului natural al popoarelor şi a principiilor lui universale. Însăşi conştiinţa neamului omenesc proclamă cu tot mai multă tărie aceste principii. Aşadar, acţiunile care li se opun în mod deliberat precum şi ordinele prin care se comandă astfel de acţiuni constituie crime şi nici ascultarea oarbă nu îi poate scuza pe aceia care li se supun. Între aceste acţiuni ,trebuie amintită, înainte de toate, exterminarea, din orice motiv şi cu orice mijloace, a unui întreg popor, a unei întregi naţiuni sau minorităţi etnice: acestea constituie crime oribile ce trebuie condamnate cu asprime. Trebuie, în schimb, lăudat în cel mai înalt grad curajul acelora care nu se tem să se opună pe faţă celor care poruncesc astfel de lucruri.

Există, în privinţa războiului, diferite convenţii internaţionale pe care le-au semnat un mare număr de ţări pentru a face mai puţin inumane acţiunile militare şi urmările lor: astfel sunt convenţiile privitoare la soarta militarilor răniţi şi a prizonierilor şi diferite angajamente de acest fel. Aceste convenţii trebuie respectate; mai mult, cu toţii, şi mai ales autorităţile publice şi experţii în materie să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca ele să fie perfecţionate, şi astfel să stăvilească, în mod cât mai eficient, atrocitatea războaielor. Pe lângă aceasta, pare echitabil ca legile să aibă prevederi umane în privinţa acelora care, din motive de conştiinţă, refuză să folosească armele, cu condiţia ca ei să accepte altă formă de a sluji comunitatea umană.

Desigur, războiul nu a dispărut din lume. Şi atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică. Şefii de state şi alţii care iau parte la răspunderea treburilor de stat au, aşadar, îndatorirea de a ocroti popoarele ce le-au fost încredinţate, privind cu seriozitate probleme atât de grave. Însă una este să porţi război pentru dreapta apărare a popoarelor, şi alta – să vrei să subjugi alte neamuri. Nici puterea armelor nu legitimează orice folosire a ei, militară sau politică, şi nici faptul că a izbucnit, din nefericire, un război, nu înseamnă că totul este îngăduit între părţile adverse.

La rândul lor, aceia care se dedică slujirii patriei în viaţa militară, să se considere slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor, şi, dacă îşi împlinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menţinerea păcii.

Războiul total

80. Grozăvia şi perversitatea războiului cresc nemăsurat datorită progresului armelor ştiinţifice. Într-adevăr, acţiunile războinice purtate cu astfel de arme pot provoca distrugeri uriaşe şi lipsite de discernământ care, de aceea, depăşesc cu mult limitele legitimei apărări. Mai mult, dacă s-ar utiliza complet mijloacele deja înmagazinate în arsenalurile marilor puteri, s-ar ajunge la o exterminare reciprocă aproape totală a părţilor în conflict, fără a mai vorbi de marile ravagii provocate în lume de efectele funeste ale folosirii unor astfel de arme.

Toate acestea ne obligă să reexaminăm războiul într-un spirit cu totul nou[166]. Oamenii vremurilor noastre să ştie că vor avea de dat o aspră socoteală pentru acţiunile lor de război. Într-adevăr, de hotărârile lor de astăzi va depinde în mare măsură cursul vremurilor viitoare.

Luând în consideraţie toate acestea, sfântul Conciliu, însuşindu-şi condamnările războiului total pronunţate deja de recenţii suverani pontifi[167], declară:

Orice acţiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor oraşe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi, crimă ce trebuie condamnată cu tărie şi fără ezitare.

Riscul deosebit al războiului de astăzi constă în faptul că le oferă, într-un fel, ocazie acelora care posedă cele mai moderne arme ştiinţifice să săvârşească astfel de nelegiuiri şi, printr-o înlănţuire inexorabilă, poate împinge voinţele oamenilor la cele mai atroce decizii. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată în viitor, episcopii din lumea întreagă, adunaţi laolaltă, îi conjură pe toţi oamenii, şi în mod deosebit pe şefii de state şi pe comandanţii supremi, să cântărească necontenit răspunderea uriaşă pe care o poartă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa întregii omeniri.

Cursa înarmărilor

81. Este adevărat că armele ştiinţifice nu sunt acumulate cu unica intenţie de a fi folosite în timp de război. Într-adevăr, deoarece se socoteşte că puterea defensivă a fiecărei părţi depinde de capacitatea de a răspunde fulgerător adversarului, această acumulare de arme, care se accentuează an de an, foloseşte, în mod paradoxal, la descurajarea eventualilor adversari. Mulţi socotesc că acesta este cel mai eficace dintre mijloacele prin care poate fi asigurată acum o anumită pace între popoare.

Oricum ar sta lucrurile în privinţa acestui mod de disuasiune, oamenii trebuie să fie convinşi că cursa înarmărilor, la care recurg numeroase naţiuni, nu este o cale sigură pentru o menţinere temeinică a păcii, iar aşa-numitul echilibru care decurge din ea nu înseamnă o pace trainică şi adevărată. Cauzele de război, în loc să fie eliminate, ameninţă mai degrabă să se agraveze pe zi ce trece. În vreme ce se cheltuiesc bogăţii fabuloase pentru dotarea cu arme mereu noi, nu se poate oferi un remediu pe măsură atâtor nevoi presante ale lumii de azi. În loc să se rezolve cu adevărat şi în profunzime conflictele dintre popoare, ele se extind şi în alte părţi ale lumii. Vor trebui alese noi căi, pornind de la reînnoirea spiritelor, pentru a pune capăt acestui scandal şi pentru ca, lumea fiind eliberată astfel de anxietatea care o apasă, să poată fi instaurată adevărata pace.

De aceea, trebuie declarat încă o dată: cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii şi afectează în mod intolerabil pe cei săraci. E foarte de temut că, dacă ea persistă, va da naştere într-o bună zi la toate dezastrele aducătoare de moarte ale căror mijloace le pregăteşte deja.

Avertizaţi asupra calamităţilor pe care neamul omenesc le-a făcut posibile, să folosim răgazul de care ne bucurăm şi care ne-a fost dăruit de sus pentru ca, mai conştienţi de răspunderea proprie, să găsim căile care să ne permită să ne rezolvăm neînţelegerile într-un mod mai demn de om. Providenţa divină ne cere cu insistenţă să ne liberăm noi înşine de vechea servitute a războiului. Dacă refuzăm să facem acest efort, nu ştim încotro ne va duce calea funestă pe care am pornit.

Condamnarea absolută a războiului şi acţiunea internaţională pentru evitarea lui

82. Este limpede, aşadar, că trebuie să căutăm să pregătim cu toate forţele acea vreme în care, prin acordul general al naţiunilor, se va putea interzice total orice fel de război. Acest lucru pretinde, evident, instituirea unei autorităţi publice universale, recunoscute de toţi, care să fie înzestrată cu o putere eficientă, pentru a asigura tuturor securitatea, respectarea dreptăţii şi garantarea drepturilor. Însă, înainte ca această autoritate, foarte de dorit, să poată fi instituită, e necesar ca forurile internaţionale supreme de astăzi să se dedice energic studierii mijloacelor celor mai apte de a asigura securitatea comună. De vreme ce pacea trebuie să se nască din încrederea reciprocă dintre popoare în loc să fie impusă naţiunilor prin teroarea armelor, toţi trebuie să colaboreze pentru a pune în sfârşit capăt cursei înarmărilor. Reducerea armamentelor să înceapă să devină realitate, nu unilateral, desigur, ci în ritm egal de ambele părţi, în virtutea unor acorduri, însoţite de garanţii adevărate şi eficiente[168].

Între timp, nu trebuie subestimate eforturile care s-au făcut şi se fac pentru îndepărtarea primejdiei războiului. Trebuie mai degrabă încurajată bunăvoinţa atâtor oameni care, deşi împovăraţi cu grijile uriaşe ale funcţiilor lor supreme, îndemnaţi de conştiinţa acută a gravelor lor responsabilităţi, se străduiesc să elimine războiul, pe care îl detestă, chiar dacă nu pot face abstracţie de complexitatea situaţiei de fapt. Trebuie înălţate rugăciuni stăruitoare lui Dumnezeu ca să le dea puterea de a întreprinde cu perseverenţă şi de a duce la capăt cu curaj această lucrare de înaltă iubire faţă de oameni care este construirea energică a păcii. În zilele noastre, ea le cere desigur să-şi lărgească mintea şi inima dincolo de hotarele propriei ţări, să renunţe la egoismul naţional şi la ambiţia de a domina peste alte popoare şi să nutrească un respect profund faţă de întreaga omenire, care se îndreaptă deja, atât de trudnic, spre o mai mare unitate.

În ceea ce priveşte problemele păcii şi ale dezarmării, cercetările aprofundate, curajoase şi neobosite, precum şi congresele internaţionale pe această temă trebuie considerate ca nişte primi paşi spre soluţionarea unor chestiuni atât de grave şi trebuie continuate în viitor, cu mai multă energie, pentru a obţine efecte practice. Oamenii să fie însă foarte atenţi să nu se lase numai pe seama eforturilor câtorva, fără a se preocupa şi de propria lor stare de spirit. Căci şefii de state, care răspund de binele comun al propriei naţiuni şi, în acelaşi timp, sunt promotorii binelui universal, sunt în foarte mare măsură dependenţi de opiniile şi sentimentele mulţimii. Într-adevăr, nu foloseşte la nimic ca ei să caute să facă pace atâta vreme cât sentimente de ostilitate, de dispreţ şi de neîncredere, ura rasială şi prejudecăţile ideologice îi despart pe oameni şi îi dezbină. De aici, urgenţa şi necesitatea extremă a unei reînnoiri în formarea mentalităţilor şi a unei noi orientări în opinia publică. Aceia care se dedică activităţii educative, mai ales a tinerilor, sau contribuie la formarea opiniei publice, să considere că au foarte grava îndatorire de a educa la toţi sentimente noi, generatoare de pace. În mod sigur noi toţi suntem datori să ne schimbăm inimile privind la lumea întreagă şi la ceea ce am putea întreprinde cu toţii împreună pentru a duce neamul omenesc spre un destin mai bun.

Să nu ne amăgim cu speranţe deşarte. Dacă în viitor nu se vor încheia tratate ferme şi cinstite de pace universală, renunţându-se la orice ură şi duşmănie, omenirea, care se află deja în mare primejdie, oricât ar fi de înzestrată cu minunate cuceriri ale ştiinţei, riscă să ajungă în ceasul funest în care nu va putea cunoaşte altă pace decât pacea îngrozitoare a morţii. Totuşi, Biserica lui Cristos, şi în clipa în care, împărtăşind angoasa acestor vremuri, rosteşte aceste cuvinte, îşi păstrează speranţa neclintită. Ea voieşte să prezinte vremurilor noastre, iarăşi şi iarăşi, cu timp şi fără timp, mesajul apostolic: “Iată acum vremea potrivită” pentru transformarea inimilor; “Iată acum ziua mântuirii”[169].

II. CONSTRUIREA COMUNITĂŢII INTERNAŢIONALE

Cauzele conflictelor şi remediile lor

83. Pentru a construi pacea, prima condiţie este eliminarea cauzelor de conflict între oameni, cauze care alimentează războaiele, dintre care principalele sunt nedreptăţile. Multe dintre acestea provin din excesive inegalităţi economice, precum şi din întârzierea cu care li se aduc remediile necesare. Altele se nasc din spiritul de dominare şi din dispreţul faţă de persoane, dacă cercetăm cauzele mai profunde, din invidie, neîncredere, orgoliu şi alte pasiuni egoiste. Deoarece omul nu poate răbda atâtea dezordini, consecinţa lor este că şi atunci când nu cunoaşte atrocităţile războiului, lumea este continuu prada conflictelor dintre oameni şi a violenţei. Pe lângă aceasta, întrucât aceleaşi rele se regăsesc în relaţiile dintre popoare, este absolut necesar ca, pentru învingerea sau prevenirea lor şi pentru a reprima dezlănţuirea violenţei, instituţiile internaţionale să-şi întărească şi să-şi perfecţioneze cooperarea şi coordonarea şi să fie stimulată neobosit crearea de organisme care să promoveze pacea.

Comunitatea naţiunilor şi instituţiile internaţionale

84. În contextul înmulţirii şi strângerii legăturilor de interdependenţă între toţi cetăţenii şi toate popoarele globului, pentru ca binele comun universal să fie căutat cum se cuvine şi să fie realizat în mod eficient, e necesar ca încă de acum comunitatea naţiunilor să se organizeze potrivit unei ordini care să corespundă sarcinilor actuale, mai ales în problema numeroaselor regiuni care suferă încă de o sărăcie insuportabilă.

Pentru a ajunge la aceste scopuri, instituţiile comunităţii internaţionale trebuie, fiecare în sfera ei, să se ocupe de diversele nevoi ale oamenilor, atât în domeniul vieţii sociale, de care ţin alimentaţia, sănătatea, munca, educaţia, cât şi privind unele împrejurări speciale care pot apărea pe alocuri, cum ar fi necesitatea de a sprijini creşterea generală a ţărilor în curs de dezvoltare, rezolvarea situaţiei dramatice a refugiaţilor risipiţi în lumea întreagă sau ajutorarea emigranţilor şi a familiilor lor.

Instituţiile internaţionale deja existente fie la nivel mondial fie regional au adus mari servicii neamului omenesc. Ele reprezintă primele încercări de a pune bazele internaţionale ale întregii comunităţi umane pentru a rezolva problemele cele mai grave ale vremurilor noastre, pentru a promova progresul în lumea întreagă şi pentru a preveni războiul sub orice formă. În toate aceste domenii, Biserica se bucură văzând spiritul de adevărată fraternitate ce înfloreşte între creştini şi necreştini, intensificându-le necontenit eforturile pentru a alina mizeria imensă existentă în lume.

Cooperarea internaţională în domeniul economic

85. Solidaritatea actuală a neamului omenesc impune de asemenea stabilirea unei mai mari cooperări internaţionale în domeniul economic. Într-adevăr, deşi aproape toate popoarele şi-au câştigat independenţa politică, sunt departe de a se fi eliberat de excesivele inegalităţi şi de orice formă de dependenţă abuzivă, şi de a fi scăpat total de primejdia unor grave dificultăţi interne.

Dezvoltarea unei ţări depinde de resursele sale umane şi financiare. Cetăţenii fiecărei naţiuni trebuie pregătiţi, prin educaţie şi formaţie profesională, pentru a face faţă diferitelor sarcini ale vieţii economice şi sociale. Pentru aceasta e nevoie de ajutorul unor experţi străini care, în sprijinul pe care îl acordă, să nu acţioneze în spirit de dominaţie, ci de asistenţă şi colaborare. Ajutorarea materială dată ţărilor în curs de dezvoltare nu poate fi realizată fără transformări profunde în uzanţele actuale ale comerţului mondial. Pe lângă aceasta, ţările dezvoltate trebuie să le ofere şi alte ajutoare, sub formă de dar, de împrumut sau de investiţii financiare; acestea trebuie oferite cu generozitate şi dezinteresat dintr-o parte, şi primite cu toată onestitatea din cealaltă parte.

Pentru instaurarea unei adevărate ordini economice mondiale, trebuie suprimată lăcomia după beneficii excesive, ambiţiile naţionale, setea de dominaţie politică, calculele de ordin militarist precum şi maşinaţiile ce au ca scop propagarea şi impunerea unor ideologii. Se propun mai multe sisteme economice şi sociale; este de dorit ca experţii să găsească baze comune pentru relaţiile economice mondiale sănătoase; acest lucru se va realiza mai uşor dacă fiecare va renunţa la propriile prejudecăţi şi va fi gata să poarte un dialog sincer.

Câteva norme utile

86. Pentru această colaborare par utile următoarele norme:

a) Naţiunile în curs de dezvoltare trebuie să aibă grijă să-şi fixeze în mod expres şi ferm ca scop al progresului deplina perfecţionare umană a cetăţenilor. Să nu uite că progresul izvorăşte şi creşte în primul rând din munca şi priceperea popoarelor respective, căci trebuie să se bazeze nu numai pe ajutoarele externe, ci mai ales pe deplina valorificare a propriilor resurse, precum şi pe dezvoltarea culturii şi tradiţiilor proprii. În aceste domenii, aceia care deţin cea mai mare influenţă asupra celorlalţi trebuie să dea exemplu.

b) Este o îndatorire foarte gravă a ţărilor dezvoltate să ajute popoarele în curs de dezvoltare în îndeplinirea acestor îndatoriri. De aceea, să înfăptuiască adaptările spirituale şi materiale necesare pentru stabilirea acestei colaborări universale.

Astfel, în negocierile cu ţările mai slabe şi mai sărace, trebuie să se ţină seama cu grijă de binele acestora, căci veniturile realizate din vânzarea produselor proprii le sunt necesare pentru subzistenţă.

c) Este sarcina comunităţii internaţionale să coordoneze şi să stimuleze dezvoltarea, având grijă totuşi să împartă cu maximă eficienţă şi echitate resursele prevăzute. Tot ea are rolul de a reglementa raporturile economice mondiale conform normelor dreptăţii, respectând, în acelaşi timp, principiul subsidiarităţii.

Să se întemeieze instituţii capabile să promoveze şi să reglementeze comerţul internaţional, mai ales cu ţările mai puţin dezvoltate, şi să compenseze inconvenientele ce decurg din excesiva inegalitate de putere între naţiuni. O astfel de reglementare însoţită de ajutoare tehnice, culturale şi financiare trebuie să pună la dispoziţia naţiunilor în curs de dezvoltare mijloacele necesare pentru a realiza o creştere economică satisfăcătoare.

d) În multe cazuri este presantă necesitatea unei revizuiri a structurilor economice şi sociale; trebuie însă evitate soluţiile tehnice premature, mai ales acelea care, oferindu-i omului avantaje materiale, sunt potrivnice naturii şi dezvoltării sale spirituale. Căci “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Orice element al familiei umane poartă în sine şi în tradiţiile sale cele mai bune o parte din tezaurul spiritual încredinţat de Dumnezeu omenirii, chiar dacă nu îi cunosc obârşia.

Cooperarea internaţională şi creşterea demografică

87. Cooperarea internaţională devine cu totul indispensabilă când este vorba de popoare care, astăzi, adesea, pe lângă alte dificultăţi, suferă în mod deosebit de acelea izvorâte din creşterea rapidă a populaţiei. Este urgent ca, printr-o colaborare deplină şi intensă a tuturor, mai ales a naţiunilor mai bogate, să se cerceteze cum s-ar putea procura cele necesare pentru hrana şi instruirea corespunzătoare a oamenilor şi cum să beneficieze de acestea întreaga comunitate umană. Numeroase popoare şi-ar putea îmbunătăţi mult condiţiile de viaţă dacă, instruite cum se cuvine, ar trece de la metodele arhaice de agricultură la noile tehnici, aplicându-le cu prudenţa necesară la condiţiile lor, instaurând, în acelaşi timp, o ordine socială mai bună şi procedând la o distribuire mai echitabilă a pământurilor.

Guvernele au, fără îndoială, drepturi şi îndatoriri în ce priveşte problemele populaţiei în fiecare naţiune, în limitele propriei competenţe: de exemplu, pentru tot ce priveşte legislaţia socială şi familială, exodul populaţiilor rurale spre oraş, informarea cu privire la situaţia şi la nevoile ţării. Deoarece astăzi spiritele sunt agitate atât de puternic de această problemă, e de dorit ca şi catolicii competenţi în materie, mai ales în universităţi, să-şi continue cu stăruinţă cercetările întreprinse şi să le dea o mai mare amploare.

Întrucât mulţi afirmă că sporul demografic mondial, sau cel puţin al anumitor naţiuni, trebuie frânat în mod radical, prin toate mijloacele şi prin orice fel de intervenţie a autorităţilor publice, Conciliul îi îndeamnă pe toţi oamenii să evite soluţiile preconizate în public sau în particular, şi uneori impuse, care sunt în contradicţie cu legea morală. Căci, în virtutea dreptului inalienabil al omului la căsătorie şi la procreare, decizia cu privire la numărul copiilor de adus pe lume depinde de dreapta judecată a părinţilor şi nu poate fi în nici un fel lăsată la discreţia autorităţii publice. Însă, deoarece judecata părinţilor presupune o conştiinţă bine formată, este foarte important ca toţi să aibă posibilitatea de a-şi forma o responsabilitate dreaptă şi cu adevărat umană care să respecte legea divină, fără să neglijeze şi împrejurările de timp şi de loc. Aceasta presupune peste tot o îmbunătăţire a condiţiilor pedagogice şi sociale şi, în primul rând, posibilitatea unei formaţii religioase, sau, cel puţin, a unei educaţii morale complete. Pe lângă aceasta, trebuie ca populaţiile să fie în mod judicios informate asupra progreselor ştiinţifice realizate în căutarea metodelor care să-i ajute pe soţi în problema reglementării naşterilor, atunci când valoarea respectivelor metode este constatată, iar concordanţa lor cu morala, un lucru sigur.

Rolul creştinilor în întrajutorarea internaţională

88. Creştinii să colaboreze de bunăvoie şi din toată inima la construirea unei ordini internaţionale, care trebuie să se realizeze într-o sinceră respectare a libertăţilor legitime şi în prieteneasca frăţietate a tuturor. Să o facă cu atât mai bucuros cu cât cea mai mare parte a globului suferă încă de o asemenea mizerie încât Cristos însuşi, în persoana celor săraci, cere cu glas tare caritatea ucenicilor săi. Să se curme, aşadar, scandalul ca unele ţări, în care prea adesea majoritatea locuitorilor se împodobesc cu numele de creştini, să se bucure de un mare belşug de bunuri, în timp ce altele să fie lipsite de cele necesare traiului şi chinuite de foame, de boli şi de tot felul de lipsuri. Spiritul de sărăcie şi de caritate este, într-adevăr, gloria şi mărturia Bisericii lui Cristos.

Trebuie, aşadar, lăudaţi şi încurajaţi creştinii, mai ales tinerii, care se oferă spontan să ajute pe alţi oameni şi alte popoare. Mai mult, întregul popor al lui Dumnezeu are îndatorirea ca, însufleţit de cuvântul şi exemplul episcopilor, să aline, în măsura posibilităţilor, mizeria acestor vremuri, şi aceasta conform obiceiului străvechi al Bisericii, dând nu numai din surplus, ci şi din cele ce îi sunt necesare.

Fără a fi organizată în mod rigid şi uniform, modalitatea de a strânge şi distribui ajutoare trebuie să se desfăşoare totuşi după un plan la nivelul diecezelor, al naţiunilor şi la nivel internaţional, conjugând acţiunea catolicilor cu aceea a celorlalţi fraţi creştini, oriunde pare oportun. Într-adevăr, spiritul de caritate, departe de a se opune unei exercitări prevăzătoare şi organizate a acţiunii sociale şi caritative, mai degrabă o pretinde. Aşadar, cei care vor să se dedice slujirii naţiunilor în curs de dezvoltare trebuie să fie formaţi corespunzător în institute specializate.

Prezenţa activă a Bisericii în comunitatea internaţională

89. Când Biserica, în virtutea misiunii sale divine, propovăduieşte tuturor oamenilor evanghelia şi le împarte comorile harului, ea contribuie pretutindeni la întărirea păcii şi la punerea unei baze solide pentru o comunitate frăţească între oameni şi între popoare: cunoaşterea legii divine şi naturale. De aceea, Biserica trebuie neapărat să fie prezentă în comunitatea naţiunilor pentru a favoriza şi stimula cooperarea între oameni, şi aceasta atât prin organele sale oficiale cât şi prin colaborarea deplină şi sinceră a tuturor creştinilor, inspirată de unica dorinţă de a fi de folos tuturor.

Acest rezultat va fi obţinut cu mai multă siguranţă dacă înşişi credincioşii, conştienţi de răspunderea lor de oameni şi creştini, lucrează pentru a trezi voinţa promptă de cooperare cu comunitatea internaţională, începând cu propriul lor mediu de viaţă. În această privinţă, să se dea o atenţie deosebită formării tinerilor, atât în educaţia religioasă cât şi în educaţia civică.

Rolul creştinilor în instituţiile internaţionale

90. O excelentă formă de activitate internaţională o constituie, pentru creştini, concursul pe care şi-l dau, individual sau în grup, instituţiilor deja existente sau urmând a fi create, care vizează extinderea colaborării internaţionale. Un aport multiplu la edificarea comunităţii mondiale în pace şi frăţietate îl mai pot oferi şi diversele asociaţii catolice internaţionale, care trebuie întărite, prin dotarea lor cu personal mai numeros şi bine format, prin sporirea mijloacelor materiale de care au nevoie şi prin coordonarea armonioasă a forţelor lor. Într-adevăr, în zilele noastre eficacitatea acţiunilor şi necesităţile dialogului pretind iniţiative colective. Pe lângă aceasta, astfel de asociaţii contribuie mult la cultivarea simţului de universalitate, atât de potrivit catolicilor, şi la formarea unei conştiinţe de solidaritate şi responsabilitate cu adevărat universale.

În sfârşit, e de dorit ca, pentru a-şi îndeplini bine rolul în comunitatea internaţională, catolicii să caute o colaborare activă şi pozitivă, atât cu fraţii despărţiţi care şi ei profesează iubirea evanghelică, precum şi cu toţi oamenii care însetează după adevărata pace.

Conciliul, ţinând seama de imensitatea suferinţelor ce apasă până astăzi majoritatea neamului omenesc, şi pentru a promova pretutindeni dreptatea şi iubirea lui Cristos faţă de cei săraci, socoteşte foarte oportună crearea unui organism al Bisericii universale cu misiunea de a stimula comunitatea catolicilor la promovarea progresului regiunilor sărace precum şi a dreptăţii sociale între naţiuni.

Încheiere

Rolul fiecărui credincios şi al Bisericilor particulare

91. Ceea ce sfântul Conciliu propune izvorăşte din tezaurul învăţăturii Bisericii şi are drept scop să-i ajute pe toţi oamenii vremurilor noastre, pe aceia care cred în Dumnezeu ca şi pe aceia care nu îl recunosc în mod explicit, ca, înţelegându-şi mai clar şi mai integral chemarea, să construiască o lume mai conformă cu eminenta demnitate a omului, să tindă spre o fraternitate universală cu rădăcini mai adânci şi, îndemnaţi de iubire, să răspundă printr-un efort generos şi comun la apelurile cele mai presante ale epocii noastre.

Desigur, în faţa imensei varietăţi a situaţiilor şi a formelor de civilizaţie din lume, această prezentare îmbracă în mod voit, în numeroase locuri, un caracter general. Mai mult, pentru că e vorba adesea de probleme supuse unei necontenite evoluţii, învăţătura prezentată aici şi care este învăţătura acceptată în Biserică va trebui să fie aprofundată şi lărgită. Sperăm însă că multe din cele enunţate pe baza cuvântului lui Dumnezeu şi a spiritului evangheliei le vor putea fi tuturor de real folos, mai ales după ce credincioşii, sub conducerea păstorilor lor, vor realiza adaptarea cerută de diversitatea popoarelor şi mentalităţilor.

Dialog între toţi oamenii

92. În virtutea misiunii sale de a lumina întreg pământul cu mesajul evangheliei şi de a aduna într-un singur Duh pe toţi oamenii de orice neam, rasă sau cultură, Biserica este semnul acelei fraternităţi care îngăduie şi întăreşte un dialog sincer.

Acest lucru cere ca în primul rând înlăuntrul Bisericii să promovăm stima, respectul şi înţelegerea reciprocă, recunoscând orice diversitate legitimă, pentru a stabili un dialog tot mai rodnic între toţi aceia care constituie unicul popor al lui Dumnezeu, fie păstori, fie ceilalţi creştini. Într-adevăr, cele care îi unesc pe credincioşi sunt mai puternice decât cele care îi despart: în cele necesare – unitate, în cele îndoielnice – libertate, în toate – caritate[170].

Gândul nostru îi îmbrăţişează şi pe fraţii care nu trăiesc încă în deplină comuniune cu noi, precum şi comunităţile lor; suntem totuşi uniţi cu ei prin mărturisirea Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt şi prin legătura iubirii, fiind conştienţi că astăzi unitatea creştinilor este aşteptată şi dorită chiar şi de mulţi oameni care nu cred în Cristos. Într-adevăr, cu cât ea va înainta în adevăr şi iubire sub acţiunea puternică a Duhului Sfânt, cu atât mai mult va fi pentru lumea întreagă o prevestire de unitate şi de pace. De aceea, cu forţe unite şi în forme tot mai bine adaptate pentru a împlini astăzi eficient acest scop, să ne străduim ca, într-o fidelitate crescândă faţă de evanghelie, să colaborăm frăţeşte în slujba familiei umane, care este chemată să devină, în Cristos Isus, familia fiilor lui Dumnezeu.

Ne îndreptăm, aşadar, gândul şi spre toţi aceia care îl recunosc pe Dumnezeu şi ale căror tradiţii păstrează elemente religioase şi umane de preţ, dorind ca un dialog deschis să ne călăuzească pe toţi la primirea cu fidelitate a îndemnurilor Duhului şi la împlinirea lor cu râvnă.

În ce ne priveşte, dorinţa de a stabili un astfel de dialog, inspirat numai de dragostea de adevăr şi purtat cu înţelepciunea cuvenită, nu exclude pe nimeni: nici pe aceia care cultivă înaltele valori umane fără a-l recunoaşte încă pe Autorul lor, nici pe aceia care se opun Bisericii şi o prigonesc în diferite feluri. Întrucât Dumnezeu Tatăl este începutul şi sfârşitul a toate, suntem chemaţi cu toţii să fim fraţi şi, de aceea, chemaţi la acelaşi destin uman şi divin, putem şi trebuie să cooperăm, fără violenţă şi fără gând ascuns, la construirea lumii în adevărata pace.

Construirea lumii şi ducerea ei la împlinire

93. Creştinii, amintindu-şi de cuvântul Domnului: “După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii” (In 13,35), nu pot avea o dorinţă mai fierbinte decât aceea de a-i sluji cu tot mai multă generozitate şi eficienţă pe oamenii acestor timpuri. De aceea, aderând cu fidelitate la evanghelie şi beneficiind de puterea ei, uniţi cu toţi aceia care iubesc şi caută dreptatea, ei au de îndeplinit pe acest pământ o lucrare imensă de care vor trebui să dea socoteală aceluia care îi va judeca pe toţi în ziua de apoi. Nu toţi aceia care zic “Doamne, Doamne” vor intra în împărăţia cerurilor, ci aceia care fac voia Tatălui[171] şi se angajează cu curaj în această lucrare. Căci Tatăl voieşte să-l recunoaştem în orice om pe Cristos, Fratele nostru, şi să-l iubim efectiv, prin cuvânt şi faptă, dând astfel mărturie pentru Adevăr, şi să împărtăşim celorlalţi misterul de iubire a Tatălui Ceresc. În felul acesta, oamenii de pe toată faţa pământului vor fi treziţi la o speranţă vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiţi în pacea şi în fericirea supremă, în patria care străluceşte de slava Domnului.

“Aceluia care, prin puterea ce lucrează în noi, poate făptui toate şi nesfârşit mai mult decât cerem sau înţelegem, Lui să-I fie slavă în Biserică şi în Cristos Isus, la toate neamurile, în veci de veci. Amin” (Ef 3,20-21).

Toate cele stabilite în această constituţie pastorală, şi fiecare în parte, au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio pastoralis de Ecclesia in mundo huius temporis Gaudium et spes (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 1025-1115.

Note

^[1] Constituţia pastorală “Biserica în lumea contemporană”, deşi formată din două părţi, constituie un tot unitar. Este numită “pastorală” pentru că, bazată pe principii doctrinale, îşi propune să expună atitudinea Bisericii faţă de lume şi faţă de oamenii de azi. De aceea, intenţia pastorală nu lipseşte din prima parte, după cum nu lipseşte din partea a doua intenţia doctrinală.
În prima parte, Biserica îşi expune învăţătura despre om, despre lumea în care este inserat omul şi despre relaţia sa cu aceştia. În cea de a doua, ea examinează mai îndeaproape anumite aspecte ale vieţii şi societăţii contemporane şi mai ales problemele care par mai presante în vremea noastră. De aceea, în partea a doua, subiectele tratate în lumina unor principii doctrinale nu conţin numai elemente permanente, ci şi contingente.
Aşadar, Constituţia trebuie interpretată conform normelor generale ale interpretării teologice, ţinând seama, mai ales în partea a doua, de împrejurările schimbătoare care, prin natura lor, sunt inseparabile de subiectele tratate.
^[2] Cf. In 18,37.
^[3] Cf. In 3,17; Mt 20,28; Mc 10,45.
^[4] Cf. Rom 7,14ss.
^[5] Cf. 2Cor 5,15.
^[6] Cf. Fap 4,12.
^[7] Cf. Evr 13,8.
^[8] Cf. Col 1,15.
^[9] Cf. Gen 1,26; Înţ 2,23.
^[10] Cf. Sir 17,3-10.
^[11] Cf. Rom 1,21-25.
^[12] Cf. In 8,34.
^[13] Cf. Dan 3,57-90.
^[14] Cf. 1Cor 6,13-20.
^[15] Cf. 1Rg 16,7; Ier 17,10.
^[16] Cf. Sir 17,7-8.
^[17] Cf. Rom 2,14-16.
^[18] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiodifuzat despre formarea conştiinţei creştine a tinerilor, 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 271.
^[19] Cf. Mt 22,37-40; Gal 5,14.
^[20] Cf. Sir 15,14.
^[21] Cf. 2Cor 5,10.
^[22] Cf. Înţ 1,13; 2,23-24; Rom 5,21; 6,23; Iac 1,15.
^[23] Cf. 1Cor 15,56-57.
^[24] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Redemptoris, 19 martie 1937: AAS 29 (1937), 65-106; PIUS AL XII-LEA, Enc. Ad Apostolorum Principis, 29 iun. 1958: AAS 50 (1958), 601-614; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 451-453; PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 651-653.
^[25] Cf. Lumen gentium, 8.
^[26] Cf. Fil 1,27.
^[27] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Confes., I, 1: PL 32, 661.
^[28] Cf. Rom 5,14; cf. TERTULIAN, De carnis ressurr., 6: “Ceea ce era plăsmuit în lut era gândit, în vederea lui Cristos, ca omul viitor”: PL 2, 802 (848); CSEL 47, 33, 1.12-13.
^[29] Cf. 2Cor 4,4.
^[30] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Can. 7: “Nici Dumnezeu Cuvântul nu a fost transformat în firea trupului, nici trupul nu a trecut în natura Cuvântului”: Denz. 219 (428); cf. şi CONCILIUL AL III-LEA DIN CONSTANTINOPOL: “După cum preasfântul şi neprihănitul său trup însufleţit nu a fost nimicit prin îndumnezeire (theotheisa ouk anerethe), ci a rămas în propria sa stare şi natură”: Denz. 291 (556); cf. CONCILIUL DIN CALCEDON: “în două firi fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire”: Denz. 148 (302).
^[31] Cf. CONCILIUL AL III-LEA DIN CONSTANTINOPOL: “tot astfel şi voinţa lui omenească nu a fost nimicită prin îndumnezeire”: Denz. 291 (556).
^[32] Cf. Evr 4,15.
^[33] Cf. 2Cor 5,18-19; Col 1,20-22.
^[34] Cf. 1Pt 2,21; Mt 16,24; Lc 14,27.
^[35] Cf. Rom 8,29; Col 1,18.
^[36] Cf. Rom 8,1-11.
^[37] Cf. 2Cor 4,14.
^[38] Cf. Fil 3,10; Rom 8,17.
^[39] Cf. Lumen gentium, 16.
^[40] Cf. Rom 8,32.
^[41] Cf. Liturgia pascală bizantină.
^[42] Cf. Rom 8,15 şi Gal 4,6; cf. şi In 1,12 şi 1In 3,1-2.
^[43] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, loc. cit., 401-464 şi Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 257-304; PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam; loc. cit., 609-659.
^[44] Cf. Lc 17,33.
^[45] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, 1 Ethic., Lect. 1.
^[46] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 418; cf. şi PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno, 15 mai 1941: AAS 23 (1941), 222ss.
^[47] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 417.
^[48] Cf. Mc 2,27.
^[49] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 266.
^[50] Cf. Iac 2,15-16.
^[51] Cf. Lc 16, 19-31.
^[52] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 299-300.
^[53] Cf. Lc 6,37-38; Mt 7,1-2; Rom 2,1-11; 14,10-12.
^[54] Cf. Mt 5,43-47.
^[55] Lumen gentium, 9.
^[56] Cf. Ex 24,1-8.
^[57] Cf. Gen 1,26-27; 9,2-3; Înţ 9,2-3.
^[58] Cf. Ps 8,7.10.
^[59] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 297.
^[60] Cf. Mesaj către toţi oamenii adresat de părinţii conciliari în oct. 1962, la începutul Conciliului Vatican II.
^[61] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs către Corpul diplomatic, 7 ian. 1965: AAS 57 (1965), 232.
^[62] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. Dei Filius, cap. III: Denz. 1785-1786 (3004-3005).
^[63] Cf. PIO PASCHINI, Vita e opere di Galileo Galilei, 2 vol., Pont. Acad. delle Scienze, Citta del Vaticano 1964.
^[64] Cf. Mt 24,13; 13,24-30 şi 36-43.
^[65] Cf. 2Cor 6,10.
^[66] Cf. In 1,3.14.
^[67] Cf. Ef 1,10.
^[68] Cf. In 3,14-16; Rom 5,8-10.
^[69] Cf. Fap 2,36; Mt 28,18.
^[70] Cf. Rom 15,16.
^[71] Cf. Fap 1,7.
^[72] Cf. 1Cor 7,31; Sf. IRINEU DE LYON, Ad. Haer., V, 36, 1; PG 7, 1222.
^[73] Cf. 2Cor 5,2; 2Pt 3,13.
^[74] Cf. 1Cor 2,9; Ap 21,4-5.
^[75] Cf. 1Cor 15,42.53.
^[76] Cf. 1Cor 13,8; 3,14.
^[77] Cf. Rom 8,19-21.
^[78] Cf. Lc 9,25.
^[79] Cf. PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 207.
^[80] Liturghierul Roman, Prefaţa la sărbătoarea Cristos Rege.
^[81] Cf. PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam, III: AAS 56 (1964), 637-659.
^[82] Cf. Tit 3,4; philanthropia.
^[83] Cf. Ef 1,3.5-6.13-14.23.
^[84] Lumen gentium, 8.
^[85] Ibid., 9.
^[86] Ibid., 8.
^[87] Cf. ibid., 38.
^[88] Cf. Rom 8,14-17.
^[89] Cf. Mt 22,39.
^[90] Cf. Lumen gentium, 9.
^[91] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către istorici şi artişti, 9 martie 1956: AAS 48 (1956), 212: “Divinul ei întemeietor, Isus Cristos, nu i-a dat nici o încredinţare şi nici o menire de ordin cultural. Scopul pe care Cristos i l-a fixat este strict religios… Biserica trebuie să-i călăuzească pe oameni la Dumnezeu pentru ca ei să I se dăruiască fără rezervă… Biserica nu poate pierde niciodată din vedere acest scop strict religios, supranatural. Sensul tuturor activităţilor sale, până la ultimul canon din Cod, nu poate duce decât la aceasta, în mod direct sau indirect”.
^[92] Lumen gentium, 1.
^[93] Cf. Evr 13,14.
^[94] Cf. 2Tes 3,6-13; Ef 4,28.
^[95] Cf. Is 58,1-12.
^[96] Cf. Mt 23,3-33; Mc 7,10-13.
^[97] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 456-457 şi 407, 410-411.
^[98] Cf. Lumen gentium, 28.
^[99] Ibid., 28.
^[100] Cf. sf. AMBROZIU DE MILANO, De virginitate, cap. VIII, 48: PL 16, 278.
^[101] Lumen gentium, 15.
^[102] Cf. Lumen gentium, 13.
^[103] Cf. sf. IUSTIN, Dialog cu Trifon, cap. 110: PG 6, 729, ed. Otto, 1897, 391-393: “… cu cât suntem mai mult supuşi unor astfel de suferinţe, cu atât sporeşte mulţimea celor credincioşi şi evlavioşi pentru numele lui Isus”; cf. TERTULIAN, Apologeticus, cap. L, 13: PL 1, 534; CCL I, 171: “Mai mulţi ne facem, de câte ori suntem seceraţi de voi: sămânţa este sângele creştinilor!”; cf. Lumen gentium, 9.
^[104] Lumen entium, 48.
^[105] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs din 3 febr. 1965: L’Osservatore Romano, 4 febr. 1965.
^[106] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De bono coniugali: PL 40, 375-376 şi 394; Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., Suppl. Quaest. 49, art. 3 ad 1; Decretum pro Armenis: Denz. 702 (1327); PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 543-555; Denz. 2227-2238 (3703-3714).
^[107] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Casti Connubii: AAS 22 (1930), 546-547; Denz. 2231 (3706).
^[108] Cf. Os 2; Ier 3,6-13; Ez 16 şi 23; Is 54.
^[109] Cf. Mt 9,15; Mc 2,19-20; Lc 5,34-35; In 3,29; 2Cor 11,2; Ef 5,27; Ap 19,7-8; 21,2.9.
^[110] Cf. Ef 5,25.
^[111] Cf. Lumen gentium: AAS 57 (1965), 15-16; 40-41; 47.
^[112] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 583.
^[113] Cf. 1Tim 5,3.
^[114] Cf. Ef 5,32.
^[115] Cf. Gen 2,22-24; Prov 5,18-20; 31,10-31; Tob 8,4-8; Cant 1,1-3; 2,16; 4,16¦5,1; 7,8-11; 1Cor 7,3-6; Ef 5,25-33.
^[116] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: l.c., 547 şi 548; Denz. 2232 (3707).
^[117] Cf. 1Cor 7,5.
^[118] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs Tra le visite, 20 ian. 1958: AAS 50 (1958), 91.
^[119] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 559-561; Denz. 2239-2241 (3716-3718); Pius al xii-lea, Discurs la Congresul Uniunii Moaşelor Italiene, 29 oct. 1951: AAS 43 (1951), 835-854; PAUL AL VI-LEA, Discurs către cardinali, 23 iun. 1964; AAS 56 (1964), 581-589. Alte probleme, care necesită studiu mai aprofundat, au fost încredinţate, din ordinul supremului pontif, Comisiei pentru problemele populaţiei, familiei şi natalităţii, urmând ca, după terminarea lucrărilor acesteia, papa să se pronunţe. La acest stadiu al învăţăturii magisteriului, Conciliul nu intenţionează să propună imediat soluţii concrete.
^[120] Cf. Ef 5,16; Col 4,5.
^[121] Cf. Sacramentarium Gregorianum: PL 78, 262.
^[122] Cf. Rom 5,15.18; 6,5-11; Gal 2,20.
^[123] Cf. Ef 5,25-27.
^[124] Cf. Expunerea preliminară din această Constituţie, 4-10.
^[125] Cf. Col 3,1-2.
^[126] Cf. Gen 1,28.
^[127] Cf. Prov 8,30-31.
^[128] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: ed. Sagnard, 200; cf. ibid., 16, 6: 290-292; 21, 10-22: 370-372; 22,3: 378; etc.
^[129] Cf. Ef 1,10.
^[130] Cf. cuvintele papei Pius al XI-lea către Mons. Roland Gosselin: “Nu trebuie niciodată pierdut din vedere că ţelul Bisericii este să evanghelizeze şi nu să civilizeze. Dacă civilizează, o face prin evanghelizare” (Semaine sociale de Versailles, 1936, 461-462).
^[131] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Dei Filius, cap. IV: Denz. 1795, 1799 (3015, 3019); cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo Anno: AAS 23 (1931), 190.
^[132] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 260.
^[133] Cf. ibid., 283; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic din 24 dec. 1941: AAS 34 (1942), 16-17.
^[134] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 260.
^[135] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Discurs rostit în 11 oct. 1962, la deschiderea Conciliului: AAS 54 (1962), 792.
^[136] Cf. Sacrosanctum concilium, 123; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare către artiştii din Roma, 7 mai 1964: AAS 56 (1964), 439-442.
^[137] Cf. Optatam totius şi Gravissimum educationis.
^[138] Cf. Lumen gentium, IV, 37.
^[139] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj din 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 273; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs către A.C.L.I. din 1 mai 1959: AAS 51 (1959), 358.
^[140] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno: AAS 23 (1931), 190ss. PIUS AL XII-LEA, Mesaj din 23 martie 1952: l.c., 276ss; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: AAS 53 (1961), 450; Inter mirifica, I, 6.
^[141] Cf. Mt 16,26; Lc 16,1-31; Col 3,17.
^[142] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Libertas praestantissimum, 20 iun. 1888: ASS 20 (1887-1888), 597ss.; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 191ss.; Id., Divini Redemptoris: AAS 29 (1937), 65ss.; PIUS AL XII-LEA, Mesaj de Crăciun 1941: AAS 34 (1942), 10ss.; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 401-464.
^[143] Privitor la problemele agriculturii, cf. mai ales IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 431ss.
^[144] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Rerum Novarum: ASS 23 (1890-91), 649-662; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 200-201; Id., Enc. Divini Redemptoris: l.c., 92; Pius al xii-lea, Mesaj radiofonic în ajunul Crăciunului din 1942: AAS 35 (1943), 20; Id., Discurs din 13 iunie 1943: AAS 35 (1943), 172; Id., Mesaj radiofonic adresat muncitorilor spanioli, 11 martie 1951: AAS 43 (1951), 215; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 419.
^[145] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 408, 424, 427; Pentru evoluţia problemei, cf. şi PIUS AL XII-LEA, Discurs din 3 iunie 1950: AAS 42 (1950), 484-488; PAUL AL VI-LEA, Discurs din 8 iunie 1964: AAS 56 (1964), 574-579.
^[146] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sertum laetitiae: AAS 31 (1939), 642; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs către consistoriu: AAS 52 (1960), 5-11; Id., Mater et Magistra: l.c., 411.
^[147] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q. 32, a. 5 ad 2; Ibid., q. 66, a. 2: cf. explicaţia din enc. papei LEON AL XIII-LEA, Rerum Novarum: l.c., 651; cf. şi PIUS AL XII-LEA, Discurs din 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 199; Id. Mesaj radiofonic de Crăciun 1954: AAS 47 (1955), 27.
^[148] Cf. sf. VASILE CEL MARE, Omilie despre fragm. din Lc. “Destruam horrea mea”, 2: PG 31, 263; LACTANTIU, Divinarum Institutionum, lib. V, de iustitia: PL 6, 565 B; Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioan. Ev., tr. 50, 6: PL 35, 1760; Id. Enarratio in Ps. CXLVII, 12: PL 37, 1922; sf. GRIGORE CEL MARE, Homiliae in Ev., hom. 20, 12: PL 76, 1165; Id. Regulae Pastoralis liber, Pars III, c.21: PL 77, 87; sf. BONAVENTURA, In III Sent., d. 33, dub. 1: ed. Quaracchi III, 728; Id., In IV Sent., d. 15, p. II, a. 2, q. 1: ibid., IV, 371 b; Quaest. de superfluo: ms. Assisi, Bibl. comun. 186, ff. 112 a-113 a; sf. ALBERT CEL MARE, In III Sent., d. 33, a. 3, sol. 1: Borgnet XXVIII, 611; Id., In IV Sent., d. 15, a. 16: Ibid. XXIX, 494-497. Despre determinarea a ceea ce este surplus în vremurile noastre, cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mesaj radiotelevizat din 11 sept. 1962: AAS 54 (1962), 682: “Datoria fiecărui om, datoria presantă a creştinului este să privească surplusul după măsura necesităţilor altora şi să vegheze ca administrarea şi distribuirea bunurilor create să se facă în folosul tuturor”.
^[149] În acest caz este valabil vechiul principiu: “În necesitate extremă, toate sunt comune, adică trebuie puse în comun”. Pe de altă parte, în privinţa temeiului, extinderii şi modului de aplicare a acestui principiu în prezentul text, în afară de autorii moderni cunoscuţi, cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q. 66, art. 7. Este limpede că pentru a aplica cu exactitate acest principiu trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile cerute din punct de vedere moral.
^[150] Cf. Gratiani Decretum, c. 21, dist. 86: Friedberg, I, 302. Această afirmaţie se găseşte deja în PL 54, 491A şi PL 56, 1132B; cf. în Antonianum 27 (1952), 349-366.
^[151] Cf. LEON AL XIII-LEA, Rerum Novarum: l.c., 643-646; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 191; Pius al xii-lea, Mesaj radiofonic din 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 199; Id. Mesaj radiofonic în ajunul Crăciunului 1942: AAS 35 (1943), 17; Id. Mesaj radiofonic din 1 sept. 1944: AAS 36 (1944), 253; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 428-429.
^[152] Cf. PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 214; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 429.
^[153] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic de Rusalii 1941: AAS 44 (1941), 199; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, 430.
^[154] Despre dreapta folosire a bunurilor după învăţătura Noului Testament, cf. Lc 3,11; 10,30 şi urm.; 11,41; 1Pt 5,3; Mc 8,36; 12,29-31; Iac 5,1-6; 1Tim 6,8; Efes 4,28; 2Cor 8,13 şi urm.; 1In 3,17-18.
^[155] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 417.
^[156] Cf. Ibid.
^[157] Cf. Rom 13,1-5.
^[158] Cf. Rom 13,5.
^[159] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic 24 dec. 1942: AAS 35 (1943), 9-24; 24 dec. 1944: AAS 37 (1945), 11-17; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: AAS 55 (1963), 263, 271, 277 şi 278.
^[160] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 200; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 273-274.
^[161] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 415-418.
^[162] Cf. PIUS AL XI-LEA, Discurs către conducătorii Federaţiei Universitare Catolice: Discorsi di Pio XI, Torino I, 1960, 743.
^[163] Cf. Lumen gentium, 13.
^[164] Cf. Lc 2,14.
^[165] Cf. Ef 2,16; Col 1,20-22.
^[166] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c.p. 291: “În vremea noastră, care se mândreşte cu forţa atomică, este lipsit de sens să ne mai gândim că războiul ar fi o modalitate potrivită pentru restabilirea unor drepturi încălcate”.
^[167] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuvântare din 30 sept. 1954: AAS 46 (1954), 589; Mesaj radiofonic din 24 dec. 1954: AAS 47 (1955), 15ss; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 286-291; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare la Adunarea ONU, 4 oct. 1965: AAS 57 (1965), 877-885.
^[168] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 287.
^[169] Cf. 2Cor 6,2.
^[170] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Ad Petri Cathedram, 29 iun. 1959: AAS 51 (1959), 513.
^[171] Cf. Mt 7,21.