Euharistia: pâine vie pentru pacea lumii

Mesajul Celei de-a XI-a Adunări generale obişnuite a Sinodului Episcopilor

Iubiţi confraţi episcopi,
Iubiţi preoţi şi diaconi,
Iubiţi fraţi şi surori,

1. “Pace vouă!”. În numele Domnului, care în seara de Paşti a apărut în cenacolul din Ierusalim, repetăm: “Pace vouă” (In 20,21). Misterul morţii şi învierii sale să vă mângâie, dând sens întregii voastre vieţi şi să vă păstreze în bucuria speranţei! Cristos este viu în Biserica sa; conform promisiunii sale (cf. Mt 28,20), el rămâne cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii. În preasfântul sacrament al Euharistiei el însuşi ni se dăruieşte şi ne oferă bucuria de a iubi asemenea lui, poruncindu-ne să împărtăşim iubirea sa victorioasă cu surorile şi fraţii noştri răspândiţi în lumea întreagă. Iată mesajul de bucurie pe care vi-l vestim, preaiubiţi fraţi şi surori, la sfârşitul Sinodului Episcopilor despre Euharistie.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a adunat din nou ca în cenacol împreună cu Maria, mama lui Dumnezeu şi mama noastră, pentru a comemora darul suprem al preasfintei Euharistii.

2. Convocaţi la Roma de Sanctitatea sa Ioan Paul al II-lea, de venerată amintire, şi întăriţi de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, am venit din cele cinci continente ale pământului pentru a ne ruga şi a reflecta împreună despre Euharistie, izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii. Scopul Sinodului era acela de a oferi Sfântului Părinte propoziţii care vor servi pentru a recalifica pastoraţia euharistică a Bisericii. Am putut să experimentăm ceea ce sfânta Euharistie semnifică încă de la originile sale: o singură credinţă şi o singură Biserică, hrănită de unica pâine a vieţii şi în comuniune vizibilă cu succesorul lui Petru.

3. Împărtăşirea fraternă dintre episcopi, auditori şi auditoare, împreună cu reprezentanţii ecumenici, a reînnoit convingerea noastră că sfânta Euharistie animă şi transformă fie viaţa Bisericilor noastre locale din Orient şi Occident, fie multiplele activităţi umane în cele mai diferite contexte în care trăim. Simţim o bucurie profundă constatând unitatea credinţei noastre euharistice chiar în cadrul unei mari diversităţi de rituri, de culturi şi de situaţii pastorale. Prezenţa atâtor fraţi episcopi ne-a permis să experimentăm în manieră şi mai directă bogăţia diferitelor noastre tradiţii liturgice care face să strălucească profunzimea unicului mister euharistic.

Vă invităm să vă rugaţi cu intensitate mai mare, fraţi şi surori creştini de orice confesiune, pentru ca să vină ziua reconcilierii şi a deplinei unităţi vizibile a Bisericii în celebrarea sfintei Euharistii, conform cu rugăciunea Domnului în ajunul morţii sale: “Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

4. Profund recunoscători faţă de Domnul pentru pontificatul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea şi pentru ultima sa enciclică Ecclesia de Eucharistia, urmată de scrisoarea apostolică Mane nobiscum, Domine, cu care deschidea anul euharistic, îl rugăm pe Domnul să înmulţească roadele mărturiei sale şi ale învăţăturii sale. Recunoştinţa noastră este îndreptată şi spre întregul popor al lui Dumnezeu a cărui apropiere şi solidaritate le-am simţit în timpul acestor trei săptămâni de rugăciune şi de reflecţie. Bisericile locale din China şi episcopii lor care nu au putut participa la lucrările noastre au avut un loc special în gândurile şi rugăciunile noastre.

Vouă tuturor, episcopi, preoţi şi diaconi, misionari din întreaga lume, bărbaţi consacraţi şi femei consacrate, credincioşi laici şi vouă, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, pace şi bucurie în Duhul Sfânt în numele lui Cristos înviat!

În ascultarea suferinţei lumii

5. Adunarea sinodală a constituit o perioadă intensă de schimburi şi de mărturii despre viaţa Bisericii în diferitele continente. Ne-am dat seama de situaţiile dramatice şi de suferinţele provocate de războaie, foamete, diferitele forme de terorism şi de nedreptate, care lovesc viaţa zilnică a sute de milioane de persoane. Diferitele focare de violenţă în Orientul Mijlociu şi în Africa ne-au lovit în mod deosebit, dar ne-au făcut şi mai sensibili în faţa uitării acestui continent în opinia publică mondială. Calamităţile naturale, care par să se multiplice cu tot mai mare frecvenţă, obligă să privim cu respect mai mare la natură şi să întărim legăturile de solidaritate cu populaţiile lovite.

Nu am ascuns consecinţele secularizării prezente mai ales în Occident, care duc la indiferenţa religioasă şi la diferitele expresii ale relativismului. Am amintit şi denunţat situaţiile de nedreptate şi de sărăcie extremă care se proliferează pretutindeni, dar mai ales în America Latină, în Africa şi în Asia. Toate aceste suferinţe strigă în faţa lui Dumnezeu şi provoacă mereu conştiinţa omenirii. Acest strigăt ne interpelează. Într-adevăr, ce devine satul global al lumii noastre care riscă să se autodistrugă din cauza ameninţării care planează asupra ambientului? Ce trebuie făcut pentru ca, în această eră a globalizării, solidaritatea să poată triumfa asupra suferinţei şi mizeriei? Gândul nostru se îndreaptă spre cei care conduc naţiunile pentru ca să privească cu atenţia corespunzătoare la binele tuturor şi să fie promotori ai demnităţii depline a oricărei persoane, de la zămislire până la sfârşitul său natural. Le cerem să promoveze legi care să respecte dreptul natural al căsătoriei şi al familiei. Noi, la rândul nostru, vom continua să participăm activ la angajarea comună pentru crearea de condiţii durabile pentru un real progres al întregii familii umane, unde nu poate să lipsească nimănui pâinea cea de toate zilele.

6. Am dus aceste suferinţe şi aceste probleme în celebrarea şi adoraţia euharistică. În discuţiile noastre, ascultându-ne profund unii pe alţii, am rămas uimiţi şi zguduiţi de mărturia martirilor care mai sunt încă prezenţi în zilele noastre, ca în toată istoria Bisericii, în diferite puncte ale pământului. Părinţii sinodali au amintit că martirii au găsit mereu puterea de a învinge ura prin iubire şi violenţa prin iertare graţie sfintei Euharistii.

“Faceţi aceasta în amintirea mea”

7. În ajunul pătimirii sale, “Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul, după ce a mulţumit, le-a dat lor, spunând: “Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”" (Mt 26,25-28); “Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24-25). Încă de la începuturile sale, Biserica face memoria morţii şi învierii lui Isus, cu însăşi cuvintele şi gesturile sale de la ultima Cină, cerând de la Duhul Sfânt să transforme pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Cristos. Noi credem cu tărie şi învăţăm în tradiţia constantă a Bisericii că aceste cuvinte ale lui Isus, rostite de preot în timpul sfintei Liturghii, prin puterea Duhului Sfânt, realizează ceea ce semnifică. Aceste cuvinte realizează prezenţa reală a lui Cristos înviat (cf. CBC 1366). Biserica trăieşte din acest dar suprem care o adună, o purifică şi o transformă în unicul trup al lui Cristos animat de un singur Duh (cf. Ef 5,29).

Euharistia este darul iubirii, iubire a Tatălui care l-a trimis pe unicul său Fiu pentru ca lumea să fie mântuită (cf. In 3,17); iubire a lui Cristos care ne-a iubit până la sfârşit (cf. In 13,1); iubire a lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), care strigă în noi: “Abba, Tată” (Gal 4,6). Prin urmare, celebrând sfânta jertfă, vestim cu bucurie mântuirea lumii şi proclamăm moartea victorioasă a Domnului până la întoarcerea sa. În sfârşit, împărtăşindu-ne cu trupul său, noi primim “arvuna” învierii noastre.

8. La patruzeci de ani distanţă de la Conciliul Vatican II am fost provocaţi să facem o examinare personală a conştiinţei, pentru a verifica în ce măsură credinţa este exprimată şi celebrată cu coerenţă în adunările noastre liturgice. Sinodul reafirmă că bazele necesare pentru o reînnoire liturgică autentică au fost puse de Conciliul Vatican II. Aşadar, este necesar să cultivăm roadele pozitive şi să corectăm abuzurile care s-au infiltrat în practică. Suntem convinşi că respectarea caracterului sacru al liturgiei trece printr-o autentică fidelitate faţă de normele liturgice ale autorităţii legitime. Nimeni să nu se considere stăpân al liturgiei Bisericii. Credinţa vie sesizează prezenţa Domnului şi constituie prima condiţie pentru frumuseţea celebrărilor şi împlinirea lor în “amin”-ul rostit pentru gloria lui Dumnezeu.

Lumini în viaţa euharistică a Bisericii

9. Lucrările Sinodului s-au desfăşurat într-o atmosferă de bucurie şi de fraternitate care a fost hrănită de o discutare deschisă a problemelor şi o împărtăşire spontană a roadelor anului euharistic. Ascultarea şi intervenţiile Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea au fost pentru noi toţi un exemplu şi un ajutor preţios. Multe mărturii au prezentat fapte pozitive care consolează; de exemplu: reînnoita conştientizare cu privire la importanţa sfintei Liturghii duminicale, creşterea vocaţiilor sacerdotale şi la viaţa consacrată în diferite părţi ale lumii, experienţa puternică a zilelor mondiale ale tineretului care au culminat în Germania la Köln, dezvoltarea a numeroase iniţiative pentru adoraţia preasfântului sacrament în toată lumea, reînnoirea catehezei Botezului şi a Euharistiei în lumina Catehismului Bisericii Catolice, creşterea de mişcări şi comunităţi care formează misionari pentru noua evanghelizare, înmulţirea atâtor grupuri de ministranţi, resursă de noi vocaţii şi atâtea alte experienţe care ne deschid spre o sinceră aducere de mulţumire.

În sfârşit, părinţii sinodali îşi doresc ca anul euharistic să fie începutul şi un punct de referinţă pentru noua evanghelizare a omenirii, pe cale de globalizare, pornind de la Euharistie.

10. Dorim ca “uimirea euharistică” (EE 6) să-i provoace pe creştini la o viaţă de credinţă tot mai puternică. În acest scop, tradiţiile orientale ortodoxe şi catolice celebrează divina liturgie, practică rugăciunea lui Isus şi postul euharistic, în timp ce tradiţia latină propune o “spiritualitate euharistică” ce culminează în celebrarea euharistică şi în adoraţia preasfântului sacrament în afara Liturghiei, binecuvântările euharistice, procesiunile cu preasfântul sacrament şi manifestările sănătoase ale evlaviei populare. O atare spiritualitate va fi cu siguranţă rodnică în susţinerea vieţii zilnice şi în fortificarea mărturiei noastre.

11. Îi mulţumim Domnului pentru că în multe ţări unde preoţii lipseau sau erau în clandestinitate, Biserica poate astăzi să celebreze liber sfintele taine. Libertatea de evanghelizare şi mărturiile fervorii regăsite trezesc puţin câte puţin credinţa în zone profund descreştinate. Salutăm cu afecţiune şi încurajăm pe cei care încă mai suferă persecuţia. Cerem, de asemenea, ca acolo unde creştinii sunt o minoritate să poată celebra ziua Domnului în libertate deplină.

Provocări pentru o reînnoire euharistică

12. Viaţa Bisericilor noastre este marcată şi de unele umbre şi probleme pe care nu le-am neglijat. Ne gândim, în primul rând, la pierderea simţului păcatului şi la criza persistentă în practica sacramentului Pocăinţei. Este important de a redescoperi semnificaţia sa profundă: este o convertire şi un medicament preţios dăruit de Cristos înviat pentru iertarea păcatelor (cf. In 20,23) şi pentru creşterea în iubire faţă de el şi faţă de fraţi.

Oricum, observăm cu interes că tot mai mulţi tineri, instruiţi corespunzător în cateheză, practică mărturisirea personală a păcatelor şi manifestă o sensibilitate faţă de reconciliere, cerută pentru a primi vredniceşte sfânta Împărtăşanie.

13. Ne îngrijorează puternic lipsa de preoţi pentru celebrarea Euharistiei duminicale şi acest lucru ne invită să ne rugăm şi să promovăm mai activ pastoraţia pentru vocaţiile sacerdotale. Diferiţi preoţi, cu mare trudă, sunt obligaţi să multiplice celebrările şi să se transfere dintr-o parte în alta pentru a corespunde în cel mai bun mod posibil necesităţilor credincioşilor cu preţul unor mari eforturi. Merită stima şi solidaritatea noastră. Un gând recunoscător se îndreaptă şi spre numeroşii misionari al căror entuziasm pentru vestirea evangheliei permite până astăzi să fie fideli faţă de porunca Domnului de a merge în toată lumea şi a boteza în numele său (cf. Mt 28,19).

14. Pe de altă parte, suntem îngrijoraţi pentru că lipsa preotului împiedică celebrarea sfintei Liturghii în ziua Domnului. Diferite forme de celebrare există deja în diferite continente care suferă din cauza lipsei de preoţi. Oricum, practica “împărtăşaniei spirituale”, aşa de iubită de tradiţia catolică ar putea şi ar trebui să fie promovată şi explicată mai mult, aşa încât să-i ajute pe credincioşi fie să se împărtăşească sacramental mai bine, fie pentru a fi o adevărată mângâiere pentru cei care nu pot primi împărtăşania cu trupul şi cu sângele lui Cristos din diferite motive. Credem că această practică ar ajuta persoanele singure, îndeosebi pe cei infirmi, bătrânii, puşcăriaşii şi refugiaţii.

15. Cunoaştem tristeţea celor care nu pot să se apropie de împărtăşania sacramentală din cauza unei situaţii familiale care nu este conformă cu porunca Domnului (cf. Mt 19,3-9). Unii divorţaţi şi recăsătoriţi acceptă cu durere că nu pot primi împărtăşania sacramentală şi o oferă lui Dumnezeu. Alţii nu înţeleg această restricţie şi trăiesc o frustrare interioară. Repetăm că, deşi nu putem împărtăşi alegerea lor (cf. CBC 2384), reafirmăm că nu sunt excluşi de la viaţa Bisericii. Le cerem să participe la sfânta Liturghie duminicală şi să se dedice cu asiduitate ascultării cuvântului lui Dumnezeu pentru ca să poată hrăni viaţa lor de credinţă, de dragoste şi de convertire. Dorim să spunem că suntem aproape de ei cu rugăciunea şi grija pastorală; toţi împreună îi cerem Domnului să se supună cu fidelitate voinţei sale.

16. Am constat şi în unele ambiente un simţ scăzut al sacrului care atinge nu numai participarea activă şi generoasă a credincioşilor la sfânta Liturghie, ci şi modul de a celebra şi calitatea mărturiei publice de viaţă pe care creştinii sunt chemaţi să o dea. Prin intermediul sfintei Euharistii să încercăm să reanimăm simţul şi bucuria de a aparţine comunităţii catolice pentru că în unele ţări se înmulţesc abandonurile. Faptul descreştinării cere o formare mai bună a vieţii creştine în familii, în aşa fel încât practica sacramentelor să se reînnoiască şi să exprime în mod real conţinutul credinţei. De aceea, îi invităm părinţii, păstorii, cateheţii să se mobilizeze pentru a deschide un mare şantier de evanghelizare şi de educare la credinţă la începutul acestui nou mileniu.

17. În faţa Domnului istoriei şi al viitorului lumii, săracii din totdeauna şi cei noi, victimele tot mai numeroase ale nedreptăţii şi toţi cei uitaţi de pe pământ ne interpelează; readuc în mintea noastră agonia lui Cristos care durează până la sfârşitul lumii. Aceste suferinţe nu pot să rămână străine de celebrarea misterului euharistic care ne angajează pe noi toţi să lucrăm pentru dreptate şi pentru transformarea lumii în manieră activă şi conştientă, întăriţi de învăţătura socială a Bisericii care promovează locul central al persoanei şi al demnităţii sale.

“Nu ne putem face iluzii: din iubirea reciprocă şi, îndeosebi, din grija faţă de cel aflat în nevoie vom fi recunoscuţi ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos (cf. In 13,35; Mt 25,31-46). Acesta este criteriul în baza căruia va fi dovedită autenticitatea celebrărilor noastre euharistice” (Mane nobiscum, Domine, 28).

Veţi fi martorii mei

18. “Isus, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”. Sfântul Ioan revelează sensul instituirii sfintei Euharistii prin relatarea spălării picioarelor (cf. In 13,1-20). Isus se apleacă pentru a spăla picioarele discipolilor săi ca semn al iubirii sale care ajunge până la extrem. Acest gest profetic anticipă despuierea de sine până la moartea pe cruce care ridică păcatul lumii şi spală sufletele noastre de orice păcat. Sfânta Euharistie este darul iubirii, o întâlnire cu Dumnezeu care ne iubeşte şi un izvor care ţâşneşte de viaţă veşnică. Noi, episcopi, preoţi şi diaconi, suntem primii martori şi slujitori ai acestei iubiri.

19. Iubiţi preoţi, în aceste zile ne-am gândit mult la voi, cunoaştem generozitatea şi dăruirea voastră. În comuniune cu noi voi purtaţi greutatea slujirii pastorale zilnice faţă de poporul lui Dumnezeu. Vestiţi cu putere cuvântul Domnului, încercând să-i introduceţi bine pe credincioşi în misterul euharistic. Ce har este slujirea voastră! Ne rugăm împreună cu voi şi pentru voi pentru ca împreună să putem rămâne fideli faţă de iubirea lui Cristos. Vă cerem să fiţi, împreună cu noi şi după exemplul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, “umili lucrători în via Domnului”, cu o viaţă sacerdotală coerentă. Pacea lui Cristos, pe care o dăruiţi păcătoşilor căiţi şi adunărilor euharistice, să strălucească asupra voastră şi asupra comunităţilor care trăiesc din mărturia voastră.

Amintim cu recunoştinţă implicarea diaconilor permanenţi, a cateheţilor, a lucrătorilor pastorali şi numeroşilor credincioşi laici în favoarea comunităţii. Fie ca slujirea voastră să fie mereu rodnică şi generoasă, susţinută de o deplină comuniune de intenţii şi de acţiune cu păstorii comunităţii.

20. Preaiubiţi fraţi şi surori, oricare ar fi starea de viaţă în care suntem chemaţi să trăim vocaţia noastră baptismală, să ne îmbrăcăm cu sentimentele lui Cristos Isus (cf. Fil 2,2) şi după exemplul său să ne întrecem unii cu alţii în umilinţă. Dragostea noastră reciprocă nu este numai o imitare a Domnului, este o dovadă vie a prezenţei sale care acţionează în mijlocul nostru. Salutăm şi mulţumim tuturor persoanelor consacrate, această porţiune aleasă din via Domnului, care în gratuitate deplină mărturiseşte vestea cea bună a Mirelui care vine (cf. Ap 22,17-20). Mărturia voastră euharistică în urmarea lui Cristos este un strigăt de iubire în noaptea lumii, un ecou al acelui Stabat Mater şi al cântării Magnificat. Femeia euharistică prin excelenţă, încoronată de stele şi imens de rodnică, Fecioara ridicată la cer şi neprihănit zămislită, să vă ocrotească în pacea şi în bucuria Paştelui pentru speranţa lumii, în slujirea pe care o aduceţi lui Dumnezeu şi săracilor.

21. Dragi tineri, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea v-a spus şi repetat că dăruindu-vă lui Cristos nu pierdeţi nimic. Să reluăm cuvintele sale puternice, dar senine, rostite la sfânta Liturghie de la începutul slujirii sale, care vă orientează spre adevărata fericire, în cel mai mare respect faţă de libertatea voastră: “Nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic şi dăruieşte totul. Cel care i se dăruieşte primeşte de o sută de ori mai mult. Da, deschideţi, deschideţi larg porţile lui Cristos şi veţi găsi viaţa adevărată”. Ne încredem în capacităţile voastre şi în dorinţa voastră de a dezvolta valorile pozitive ale lumii şi de a schimba ceea ce este nedrept şi violent în ea. Bazaţi-vă pe sprijinul şi pe rugăciunea noastră pentru a primi împreună provocarea de a construi viitorul împreună cu Cristos. Voi sunteţi “străjerii dimineţii” şi “exploratorii viitorului”. Voi nu vă veţi da înapoi să scoateţi din izvorul energiei divine al sfintei Euharistii pentru a realiza transformările necesare.

La tinerii seminarişti care se pregătesc pentru slujirea preoţească şi împreună cu cei de aceeaşi vârstă cu ei împărtăşesc speranţele pentru viitor dorim să ajungă un gând special pentru ca viaţa lor de formare să fie impregnată de o spiritualitate euharistică genuină.

22. Dragi soţi creştini cu familiile voastre, vocaţia voastră la sfinţenie, ca Biserică domestică, se hrăneşte la sfânta masă a Euharistiei. Credinţa voastră în sacramentul Căsătoriei transformă unirea conjugală într-un templu al Duhului Sfânt, într-un izvor rodnic de viaţă nouă prin naşterea copiilor, rod al iubirii voastre. Am vorbit adesea despre voi la sinod, pentru că suntem conştienţi de fragilităţile şi incertitudinile lumii prezente. Să aveţi curaj în efortul vostru de a-i educa pe copii în credinţă. Fiţi germen de vocaţii la Preoţie şi la viaţa consacrată; nu uitaţi, Cristos este prezent în unirea voastră şi o binecuvântează cu tot harul de care aveţi nevoie pentru a trăi în sfinţenie vocaţia voastră. Vă încurajăm să păstraţi obiceiul de a participa cu toată familia la Euharistia duminicală. În felul acesta îmbucuraţi inima lui Isus care a spus: “Lăsaţi pe copii să vină la mine” (Mc 10,14).

23. Dorim să adresăm un cuvânt celor care suferă, îndeosebi celor bolnavi şi infirmi, care cu suferinţa lor sunt uniţi cu jertfa lui Cristos (cf. Rom 12,2). Prin durerea pe care o purtaţi în trupul şi în inima voastră participaţi în mod special la jertfa euharistică şi sunteţi martori privilegiaţi ai iubirii pe care el îl exprimă. Suntem siguri că în momentul în care experimentăm slăbiciunea şi limitele noastre, puterea Euharistiei poate să fie de mare ajutor. Uniţi cu misterul pascal al lui Cristos, găsim răspuns la întrebările chinuitoare ale suferinţei şi ale morţii, mai ales atunci când boala îi loveşte pe copiii nevinovaţi. Suntem aproape de voi toţi, dar mai ales faţă de muribunzii care primesc trupul lui Cristos ca viatic pentru ultima lor trecere spre împărăţia lui Dumnezeu.

Ca toţi să fie una

24. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reafirmat angajarea solemnă a Bisericii pentru cauza ecumenică. Cu toţii suntem responsabili de această unitate (cf. In 17,21) pentru că, prin Botez, suntem membrii ai familiei lui Dumnezeu, răsplătiţi cu aceeaşi demnitate fundamentală şi împărtăşind inestimabilul dar sacramental al vieţii divine. Simţim cu toţii durerea despărţirii care împiedică celebrarea comună a Euharistiei. Vrem să intensificăm în comunităţile noastre rugăciunea pentru unitate, schimbul de daruri între Bisericile şi comunităţile ecleziale, ca şi raporturile respectuoase şi fraterne între noi în aşa fel încât să ne cunoaştem mai bine şi să ne iubim, respectând şi apreciind diferenţele noastre şi valorile comune. Norme precise ale Bisericii stabilesc condiţiile pentru a merge la comuniunea euharistică cu fraţii şi surorile care încă nu sunt în comuniune deplină cu noi. O disciplină sănătoasă împiedică gesturile improvizate şi confuzia care pot în schimb să dăuneze comuniunii adevărate.

25. Fiind creştini, suntem aproape de ceilalţi descendenţi ai lui Abraham: de evrei, moştenitori ai primei alianţe, şi de musulmani. Celebrând sfânta Euharistie ne gândim să fim, aşa cum spune sfântul Augustin, “sacrament al omenirii” (cf. De civitate Dei, 10,6), glasul tuturor rugăciunilor şi implorărilor care se înalţă de pe pământ către Dumnezeu.

Concluzie: Pace plină de speranţă

Preaiubiţi fraţi şi surori,

26. Îi mulţumim Domnului pentru Cea de-a XI-a Adunare Sinodală care ne-a permis să ne întoarcem la izvorul misterului Bisericii, la patruzeci de ani de la Conciliul Vatican II. Terminăm splendid Anul Euharistiei, confirmându-ne în unitate şi reînnoindu-ne în entuziasmul apostolic şi misionar.

La începutul celui de-al patrulea secol al creştinismului, cultul creştin încă era interzis de autorităţile imperiale. Unii creştini din Africa de Nord, legaţi de celebrarea zilei Domnului, au sfidat interdicţia. Au fost martirizaţi în timp ce declarau că nu puteau să trăiască fără Euharistia de duminică. Cei patruzeci şi nouă de martiri din Abitene, uniţi cu atâţia sfinţi şi fericiţi care au făcut din Euharistie centrul vieţii lor, mijlocesc pentru noi la începutul noului mileniu. Ne învaţă fidelitatea faţă de întâlnirea în noua alianţă cu Cristos înviat.

La sfârşitul acestui sinod experimentăm această pace plină de speranţă pe care discipolii din Emaus au primit-o de la Domnul înviat cu inima arzătoare. Ei s-au ridicat şi s-au întors în grabă la Ierusalim pentru a împărtăşi bucuria cu fraţii şi surorile în credinţă. Ne dorim să puteţi merge plini de bucurie la întâlnirea cu sfânta Euharistie şi să atingeţi cu mâna adevărul cuvântului său: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Preaiubiţi fraţi şi surori, pace vouă!