Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vizitarea Seminarului Major Pontifical din Roma
vineri, 4 martie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt foarte fericit să fiu aici, cel puţin o dată pe an, cu seminariştii mei, cu tinerii care sunt în drum spre preoţie şi vor fi viitoarea preoţime din Roma. Sunt fericit că acest lucru se întâmplă în fiecare an în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, a Mamei care ne însoţeşte cu iubirea ei zi de zi şi ne dă încrederea de a merge înainte spre Cristos.

“În unitatea Duhului” este tema care călăuzeşte reflecţiile voastre în timpul acestui an de formare. Este o expresie care se găseşte chiar în textul din Scrisoarea către Efeseni care ne-a fost propus, acolo unde sfântul Paul îi îndeamnă pe membrii acelei comunităţi “să păstreze unitatea Duhului” (4,3). Acest text deschide partea a doua aScrisorii către Efeseni, aşa-numita parte parenetică, exortativă şi începe cu cuvântul “parakalo”, “vă îndemn”. Dar este acelaşi cuvânt care se află şi în termenul “Paraklitos”, deci este o exortaţie în lumină, în forţa Duhului Sfânt. Exortaţia Apostolului se bazează pe misterul de mântuire, pe care l-a prezentat în primele trei capitole. De fapt, textul nostru începe cu cuvântul “aşadar”: “Aşadar, vă îndemn…” (v. 1). Comportamentul creştinilor este consecinţa darului, realizarea a ceea ce ne este dăruit în fiecare zi. Şi totuşi, dacă este pur şi simplu realizarea darului dăruit nouă, nu e vorba de un efect automat, deoarece cu Dumnezeu suntem mereu în realitatea libertăţii şi de aceea – pentru că răspunsul, chiar şi realizarea darului este libertate – Apostolul trebuie să amintească asta, nu poate să-l considere sigur. Botezul, ştim asta, nu produce automat o viaţă coerentă: aceasta este rod al voinţei şi al angajării perseverente de a colabora cu darul, cu Harul primit. Şi această angajare costă, există un preţ care trebuie plătit personal. Poate că pentru asta sfântul Paul face referinţă chiar aici la condiţia lui actuală: “Aşadar, vă îndemn eu, cel întemniţat din cauza Domnului…”. A-l urma pe Cristos înseamnă a împărtăşi Pătimirea lui, Crucea lui, a-l urma până la capăt, şi această participare la soarta Învăţătorului uneşte profund cu El şi întăreşte autoritatea îndemnului apostolului.

Acum să intrăm în miezul meditaţiei noastre, întâlnind un cuvânt care ne uimeşte în mod deosebit: cuvântul “chemare”, “vocaţie”. Sfântul Paul scrie: “să vă comportaţi vrednic de chemarea, de klesis pe care aţi primit-o” (ibid.). Şi va repeta asta puţin după aceea, afirmând că “… după cum aţi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre” (v. 4). Aici, în acest caz, e vorba de vocaţia comună a tuturor creştinilor, adică de vocaţia botezială: chemarea de a fi a lui Cristos şi de a trăi în El, în trupul său. În acest cuvânt este înscrisă o experienţă, răsună ecoul experienţei primilor discipoli, aceea pe care o cunoaştem din Evanghelii: când Isus a trecut pe malul lacului Galileii şi l-a chemat pe Simon şi pe Andrei, apoi pe Iacob şi pe Ioan (cf. Mc 1,16-20). Şi mai înainte, la râul Iordan, după botez, când, observând că Andrei şi celălalt discipol îl urmau, le-a spus: “Veniţi şi veţi vedea” (In 1,39). Viaţa creştină începe cu o chemare şi rămâne mereu un răspuns, până la sfârşit. Şi asta fie în dimensiunea credinţei, fie în cea a acţiunii: atât credinţa cât şi comportamentul creştinului sunt corespundere la harul vocaţiei.

Am vorbit despre chemarea primilor apostoli, dar să ne gândim cu acest cuvânt “chemare” mai ales la Mama oricărei chemări, la Maria Preasfântă, cea aleasă, Chemata prin excelenţă. Icoana Bunei Vestiri adusă Mariei reprezintă mult mai mult decât acel episod evanghelic deosebit, oricât ar fi de fundamental: conţine tot misterul Mariei, toată istoria ei, fiinţa ei; şi în acelaşi timp vorbeşte despre Biserică, despre esenţa ei din totdeauna; precum şi despre orice om care crede în Cristos, despre orice suflet creştin chemat.

În acest moment trebuie să ţinem cont de faptul că nu vorbim de persoane din trecut. dumnezeu, Domnul, l-a chemat pe fiecare dintre noi, fiecare este chemat cu numele său. Dumnezeu este aşa de mare încât are timp pentru fiecare dintre noi, mă cunoaşte pe mine, cunoaşte pe fiecare dintre noi pe nume, personal. Este o chemare personală pentru fiecare dintre noi. Cred că trebuie să medităm de multe ori acest mister: Dumnezeu, Domnul, m-a chemat pe mine, mă cheamă pe mine, mă cunoaşte, aşteaptă răspunsul meu aşa cum aştepta răspunsul Mariei, aştepta răspunsul Apostolilor. Dumnezeu mă cheamă: acest fapt ar trebui să ne facă atenţi la glasul lui Dumnezeu, atenţi la Cuvântul lui, la chemarea lui pentru mine, pentru a răspunde, pentru a realiza această parte a istoriei mântuirii pentru care m-a chemat pe mine. Apoi, în acest text sfântul Paul ne indică nişte elemente concrete ale acestui răspuns cu patru cuvinte: “umilinţă”, “blândeţe”, “îndelungă răbdare”, “îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire”. Probabil putem să medităm pe scurt aceste cuvinte în care se exprimă drumul creştin. Apoi, la sfârşit, ne vom întoarce încă o dată asupra acestui lucru.

“Umilinţă”: cuvântul grec este “tapeinophrosyne”, acelaşi cuvânt pe care sfântul Paul îl foloseşte în Scrisoarea către Filipeni când vorbeşte despre Domnul, care era Dumnezeu şi s-a umilit, s-a făcut “tapeinos”, a coborât până acolo încât s-a făcut creatură, încât s-a făcut om, până la ascultarea Crucii (cf. Fil 2,7-8). Deci umilinţă nu este un cuvânt oarecare, o modestie oarecare, ceva… ci este un cuvânt cristologic. A-l imita pe Dumnezeu care coboară până la mine, care este aşa de mare încât se face prietenul meu, suferă pentru mine, a murit pentru mine. Aceasta este umilinţa care trebuie învăţată, umilinţa lui Dumnezeu. Înseamnă că trebuie să ne vedem mereu în lumina lui Dumnezeu; astfel, în acelaşi timp, putem cunoaşte măreţia de a fi o persoană iubită de Dumnezeu, dar şi micimea noastră, sărăcia noastră, şi astfel să ne comportăm corect, nu ca stăpână, ci ca slujitori. Aşa cum spune sfântul Paul: “Noi nu vrem să fim stăpâni ai credinţei voastre; suntem în schimb colaboratorii bucuriei voastre” (2Cor 1,24). A fi preot, mai mult încă decât a fi creştin, implică această umilinţă.

“Blândeţe”: în textul grec aici este cuvântul “prautes”, acelaşi cuvânt care apare în Fericiri: “Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul” (Mt 5,5). Şi în Cartea Numerelor, cartea a patra a lui Moise, găsim afirmaţia că Moise era cel mai blând om de pe pământ (cf. 12,3) şi, în acest sens, era o prefigurare a lui Cristos, a lui Isus, care spune despre sine: “Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Deci şi acest cuvânt, “blând”, “blândeţe”, este un cuvânt cristologic şi implică din nou această imitare a lui Cristos. Pentru că în botez suntem conformaţi lui Cristos, deci trebuie să ne conformăm lui Cristos, să găsim acest spirit de a fi blânzi, fără violenţă, de a convinge cu iubirea şi cu bunătatea.

“Îndelungă răbdare”, “makrothymia” înseamnă generozitatea inimii, a nu fi minimalişti care dau numai ceea ce este strict necesar: să ne dăm pe noi înşine cu tot ceea ce avem, şi să creştem şi noi în îndelungă răbdare.

“Îngăduindu-vă în iubire”: este o misiune de fiecare zi să ne îngăduim unul pe altul în propria alteritate, şi tocmai îngăduindu-ne cu umilinţă, să învăţăm iubirea adevărată.

Şi acum să facem un pas înainte. După acest cuvânt al chemării urmează dimensiunea eclezială. Am vorbit acum despre vocaţie ca despre o chemare foarte personală: Dumnezeu mă cheamă, mă cunoaşte, aşteaptă răspunsul meu personal. Dar, în acelaşi timp, chemarea lui Dumnezeu este o chemare în comunitate, este o chemare eclezială, Dumnezeu ne cheamă într-o comunitate. Este adevărat că în acest text pe care îl medităm nu există cuvântul “ekklesia”, cuvântul “Biserică”, dar apare cu atât mai mult realitatea. Sfântul Paul vorbeşte despre un Duh şi un trup. Duhul îşi creează trupul şi ne uneşte ca un singur trup. Şi apoi vorbeşte despre unitate, vorbeşte despre lanţul fiinţei, despre legătura păcii. Şi cu acest cuvânt face aluzie la cuvântul “prizonier” de la început: este tot acelaşi cuvânt, “eu sunt în lanţuri”, “lanţuri te vor ţine”, dar în spate se află marele lanţ invizibil, eliberator al iubirii. Noi suntem în această legătură a păcii care este Biserica, este marea legătură care ne uneşte cu Cristos. Poate că trebuie să medităm şi personal asupra acestui punct: suntem chemaţi personal, dar suntem chemaţi într-un trup. Şi acesta nu este un lucru abstract, ci foarte real.

În acest moment, Seminarul este trupul în care se realizează în mod concret faptul de a fi pe un drum comun. Apoi va fi parohia: a accepta, a suporta, a anima toată parohia, persoanele, pe cel simpatice şi pe cele care nu sunt simpatice, a ne insera în acest trup. Trup: Biserica este trup, deci are structuri, are realmente şi un drept şi uneori nu este aşa de simplă să ne inserăm. Desigur, vrem relaţia personală cu Dumnezeu, însă trupul adesea nu ne place. Dar tocmai aşa suntem în comuniune cu Cristos: acceptând corporeitate a Bisericii sale, a Duhului, care se întrupează în trup.

Şi pe de altă parte, adesea simţim probabil problema, dificultatea acestei comunităţi, începând de la comunitatea concretă din Seminar până la marea comunitate a Bisericii, cu instituţiile sale. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că este foarte frumos a fi într-o companie, a merge într-o mare companie a tuturor secolelor, a avea prieteni în cer şi pe pământ şi a simţi frumuseţea acestui trup, a fi fericiţi că Domnul ne-a chemat într-un trup şi ne-a dat prieteni în toate părţile lumii.

Am spus că cuvântul “ekklesia” nu este aici, dar există cuvântul “trup”, cuvântul “duh”, cuvântul “legătură” şi de şapte ori, în acest mic text, revine cuvântul “un”. Astfel simţim cum Apostolului îi stă la inimă unitatea Bisericii. Şi termină cu o “scară de unitate”, până la Unitate: Unul este Dumnezeu, Dumnezeul tuturor. Dumnezeu este Unul şi unicitatea lui Dumnezeu se exprimă în comuniunea noastră, pentru că Dumnezeu este Tatăl, Creatorul nostru al tuturor şi de aceea toţi suntem fraţi, toţi suntem un trup şi unitatea lui Dumnezeu este condiţia, este şi creaţia fraternităţii umane, a păcii. Deci, să medităm şi acest mister al unităţii şi importanţa de a căuta mereu unitatea în comuniunea unicului Cristos, a unicului Dumnezeu.

Acum putem face un alt pas înainte. Dacă ne întrebăm care este sensul profund al acestei folosiri a cuvântului “chemare”, vedem că el este una din porţile care se deschid asupra misterului trinitar. Până acum am vorbit despre misterul Bisericii, despre unicul Dumnezeu, dar apare şi misterul trinitar. Isus este mediatorul chemării Tatălui care are loc în Duhul Sfânt.

Vocaţia creştină nu poate decât să aibă o formă trinitară, fie la nivel de fiecare persoană, fie la nivel de comunitate eclezială. Misterul Bisericii este în întregime animat de dinamismul Duhului Sfânt, care este un dinamism vocaţional în sens amplu şi peren, pornind de la Abraham, care cel dintâi a ascultat chemarea lui Dumnezeu şi a răspuns cu credinţa şi cu acţiunea (cf. Gen 12,1-3); până la acel “iată-mă” al Mariei, reflexie perfectă a aceluia al Fiului lui Dumnezeu, în momentul în care primeşte de la Tatăl chemarea de a veni în lume (cf. Evr 10,5-7). Astfel, în “inima” Bisericii – cum ar spune sfânta Tereza a Pruncului Isus – chemarea fiecărui creştin este un mister trinitar: misterul întâlnirii cu Isus, cu Cuvântul făcut trup, prin care Dumnezeu Tatăl ne cheamă la comuniunea cu El şi pentru aceasta vrea să ne dăruiască pe Duhul său Sfânt, şi tocmai graţie Duhului noi putem să-i răspundem lui Isus şi Tatălui în mod autentic, în cadrul unei relaţii reale, filiale. Fără suflul Duhului Sfânt vocaţia creştină pur şi simplu nu se explică, îşi pierde limfa sa vitală.

Şi în sfârşit ultimul pasaj. Forma unităţii conform Duhului cere, aşa cum am spus, imitarea lui Isus, conformarea cu El în caracterul concret al comportamentelor sale. Scrie Apostolul, aşa cum am meditat: “Cu toată umilinţa, blândeţea şi îndelunga răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire”, şi apoi adaugă că unitatea duhului trebuie păstrată “prin legătura păcii” (Ef 4,2-3).

Unitatea Bisericii nu este dată de o “marcă” impusă din exterior, ci este rodul unei înţelegeri, al unei angajări comune de a ne comporta ca Isus, în virtutea Duhului. Există un comentariu al sfântului Ioan Gură de Aur la acest text care este foarte frumos. Ioan Gură de Aur comentează imaginea “legăturii”, “legătura păcii”, şi spune: “Este frumoasă această legătură, cu care ne legăm împreună fie unii cu alţii fie cu Dumnezeu. Nu este un lanţ care răneşte. Nu produce crampe la mâini, le lasă libere, le dă spaţiu larg şi un curaj mai mare” (Omilia despre Epistola către Efeseni 9, 4, 1-3). Găsim aici paradoxul evanghelic: iubirea creştină este o legătură, aşa cum am spus, dar o legătură care eliberează! Imaginea legăturii, aşa cum v-am spus, ne duce din nou la situaţia sfântului Paul, care este “prizonier”, este “în legătură”. Apostolul este în lanţuri din cauza Domnului, ca Isus însuşi, s-a făcut sclav pentru a ne elibera. Pentru a păstra unitatea duhului trebuie marcat propriul comportament cu acea umilinţă, blândeţe şi îndelungă răbdare pe care Isus le-a mărturisit în pătimirea sa; trebuie avute mâinile şi inima legate de acea legătură de iubire pe care El însuşi a acceptat-o pentru noi, făcându-se slujitorul nostru. Aceasta este “legătura păcii”. Şi mai spune sfântul Ioan Gură de Aur, în acelaşi comentariu: “Legaţi-vă cu fraţii voştri, aceia aşa de legaţi împreună în iubire suportă totul cu uşurinţă… Aşa vrea el ca să fim legaţi unii cu alţii, nu numai pentru a fi în pace, nu numai pentru a fi prieteni, ci pentru a fi cu toţii una, un singur suflet” (ibidem).

Textul paulin din care am meditat câteva elemente, este foarte bogat. Am putut să vă aduc vouă numai câteva idei, pe care le încredinţez meditaţiei voastre. Şi să o rugăm pe Fecioara Maria, Sfânta Fecioară a Încrederii, pentru ca să ne ajute să mergem cu bucurie în unitatea Duhului. Mulţumesc!