Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la veghea de rugăciune cu tinerii
Freiburg im Breisgau, 24 septembrie 2011

Dragi prieteni tineri!

În timpul întregii zile m-am gândit cu bucurie la această seară în care voi putea să fiu aici împreună cu voi şi să fiu unit cu voi în rugăciune. Unii probabil au fost deja prezenţi la Ziua Mondială a Tineretului, unde am putut experimenta atmosfera deosebită de linişte, de profundă comuniune şi de bucurie intimă care caracterizează o veghe serală de rugăciune. Îmi doresc ca şi noi toţi să putem avea această experienţă în acest moment: că Domnul ne atinge şi ne face martori bucuroşi care se roagă împreună şi devin garanţi unii pentru alţii, nu numai în seara aceasta, ci în timpul întregii noastre vieţi.

În toate bisericile, în catedrale şi în conventuri, oriunde se adună credincioşii pentru celebrarea Vigiliei pascale, cea mai sfântă dintre toate nopţile este inaugurată cu aprinderea lumânării pascale, a cărei lumină este apoi transmisă tuturor celor prezenţi. O mică flacără iradiază în atâtea lumini şi luminează casa lui Dumnezeu în întuneric. În acest minunat rit liturgic pe care l-am imitat în această veghe de rugăciune ni se dezvăluie, prin semne mai elocvente decât cuvintele, misterul credinţei noastre creştine. El, Cristos, care spune despre sine însuşi: “Eu sunt lumina lumii” (In 8,12), face să strălucească viaţa noastră, pentru ca să fie adevărat ceea ce tocmai am ascultat în Evanghelie: “Voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5,14). Nu eforturile noastre umane sau progresul tehnic din timpul nostru aduc lumină în această lume. Mereu din nou avem experienţa că angajarea noastră pentru o ordine mai bună şi mai dreaptă întâlneşte limitele sale. Suferinţa celor nevinovaţi şi, în sfârşit, moartea oricărui om constituie un întuneric impenetrabil care poate probabil să fie luminat pentru un moment de noi experienţe, ca de un fulger în timpul nopţii. Însă la sfârşit rămâne un întuneric chinuitor.

În jurul nostru poate să fie întunericul şi obscuritatea şi totuşi vedem o lumină: o mică flacără, minusculă care este mai puternică decât întunericul aparent atât de puternic şi de nedepăşit. Cristos, care a înviat din morţi, străluceşte în această lume şi face asta în modul cel mai clar chiar acolo unde conform judecăţii umane totul pare sumbru şi lipsit de speranţă. El a învins moartea – El trăieşte – şi credinţa în El pătrunde ca o mică lumină tot ceea ce este întuneric şi ameninţător. Cine crede în Isus cu siguranţă nu vede mereu numai soarele în viaţă, ca şi cum poate să fie scutit de suferinţe şi dificultăţi, ci există mereu o lumină clară care indică o cale care conduce la viaţa din belşug (cf. In 10,10). Ochii celui care crede în Cristos văd şi în noaptea cea mai întunecoasă o lumină şi văd deja zorile unei noi zile.

Lumina nu rămâne singură. De jur împrejur se aprind alte lumini. Sub razele lor se schiţează formele ambientului aşa încât putem să ne orientăm. Nu trăim singuri în lume. Tocmai în lucrurile importante ale vieţii avem nevoie de alte persoane. Astfel, în mod deosebit, în credinţă nu suntem singuri, suntem verigi din marele lanţ al celor care cred. Nimeni nu ajunge să creadă dacă nu este susţinut de credinţa celorlalţi şi, pe de altă parte, cu credinţa mea contribui la întărirea celorlalţi în credinţa lor. Ne ajutăm reciproc să fim exemple unii pentru alţii, împărtăşim cu alţii ceea ce este al nostru, gândurile noastre, acţiunile noastre, iubirea noastră. Şi ne ajutăm reciproc să ne orientăm, să găsim locul nostru în societate.

Dragi prieteni, “Eu sunt lumina lumii – Voi sunteţi lumina lumii”, spune Domnul. Este un lucru misterios şi grandios că Isus spune despre sine însuşi şi despre fiecare dintre noi acelaşi lucru, adică de “a fi lumină”. Dacă noi credem că El este fiul lui Dumnezeu care i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi, ba mai mult, că El însuşi a înviat din mormânt şi trăieşte cu adevărat, atunci înţelegem că El este lumina, izvorul tuturor luminilor din această lume. Noi în schimb experimentăm mereu din nou eşecul eforturilor noastre şi greşeala personală în pofida intenţiilor noastre bune. Din cât apare lumea în care trăim, în pofida progresului tehnic, în ultimă analiză nu devine mai bună. Există încă războaie, teroare, foamete şi boală, sărăcie extremă şi represiune fără milă. Şi chiar şi cei care în istorie s-au considerat “purtători de lumină”, însă fără să fi fost iluminaţi de Cristos, singura lumină adevărată, nu au creat nici un paradis pământesc, ci au instaurat dictaturi şi sisteme totalitare, în care chiar şi cea mai mică scânteie de umanism a fost sufocată.

În acest moment nu trebuie să tăinuim faptul că răul există. Îl vedem, în atâtea locuri din această lume; dar îl vedem – şi acest lucru ne înspăimântă – chiar şi în viaţa noastră. Da, chiar în inima noastră există înclinaţia spre rău, egoismul, invidia, agresivitatea. Cu o anumită autodisciplină acest lucru probabil că este controlabil, într-o anumită măsură. În schimb este mai dificil cu forme de rău mai degrabă ascuns care pot să ne învăluie într-o ceaţă confuză şi sunt lenea, încetineala în a voi şi în a face binele. În mod repetat în istorie persoane atente au observat că dauna pentru Biserică nu vine de la adversarii ei, ci de la creştinii lâncezi. Cum poate deci Cristos să spună că creştinii – şi cu asta probabil şi acei creştini slabi – sunt lumina lumii? Poate că am înţelege dacă El ar striga: Convertiţi-vă! Fiţi lumina lumii! Schimbaţi-vă viaţa, faceţi-o clară şi strălucitoare! Oare nu trebuie să rămânem uimiţi că Domnul nu ne adresează un apel, ci spune că suntem lumina lumii, că suntem luminoşi, că strălucim în întuneric?

Dragi prieteni, sfântul apostol Paul, în multe din scrisorile sale, nu se teme să-i numească “sfinţi” pe contemporanii săi, membrii comunităţilor locale. Aici devine evident că orice botezat – încă înainte de a putea face fapte bune – este sfinţit de Dumnezeu. La Botez, Domnul aprinde, ca să spunem aşa, o lumină în viaţa noastră, o lumină pe care catehismul o numeşte harul sfinţitor. Cel care păstrează această lumină, cel care trăieşte în har este sfânt.

Dragi prieteni, în mod repetat imaginea sfinţilor a fost supusă la caricaturi şi prezentată în mod deformat, ca şi cum a fi sfinţi ar însemna a fi în afara realităţii, naivi şi fără bucurie. Nu rareori se crede că un sfânt este numai acela care face acţiuni ascetice şi morale de nivel foarte înalt şi care de aceea poate desigur să fie venerat, dar niciodată imitat în propria viaţă. Cât de greşită şi descurajantă este această opinie! Nu există nici un sfânt, în afară de fericita Fecioară Maria, care să nu fi cunoscut şi păcatul şi care să nu fi căzut niciodată. Dragi prieteni, Cristos nu se interesează atât de faptul de câte ori în viaţă şovăim şi cădem, ci de faptul de câte ori noi, cu ajutorul său, ne ridicăm din nou. Nu cere acţiuni extraordinare, ci vrea ca lumina sa să strălucească în voi. Nu vă cheamă pentru că sunteţi buni şi desăvârşiţi, ci pentru că El este bun şi vrea să vă facă prietenii săi. Da, voi sunteţi lumina lumii pentru că Isus este lumina voastră. Voi sunteţi creştini – nu pentru că realizaţi lucruri deosebite şi extraordinare – ci pentru că El, Cristos, este viaţa voastră, a noastră. Voi sunteţi sfinţi, noi suntem sfinţi, dacă lăsăm să lucreze Harul său în noi.

Dragi prieteni, în această seară în care ne adunăm în rugăciune în jurul unicului Domn, intuim adevărul cuvântului lui Cristos conform căruia nu poate să rămână ascunsă o cetate aşezată pe un munte. Această adunare străluceşte în diferitele semnificaţii ale cuvântului – în strălucirea nenumăratelor lumini, în strălucirea atâtor tineri care cred în Cristos. O lumânare poate să dea lumină numai dacă se lasă consumată de flacără. Ea ar rămâne inutilă dacă ceara sa nu ar hrăni focul. Permiteţi ca Isus Cristos să ardă în voi, chiar dacă acest lucru poate să însemne uneori sacrificiu şi renunţare. Nu vă temeţi că puteţi să pierdeţi ceva şi să rămâneţi, ca să spunem aşa, la sfârşit cu mâinile goale. Să aveţi curajul de a angaja talentele voastre şi capacităţile voastre pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi să vă dăruiţi pe voi înşivă – asemenea cerii lumânării – pentru ca prin intermediul vostru Domnul să lumineze întunericul. Să ştiţi să îndrăzniţi să fiţi sfinţi arzători, în ai căror ochi şi inimi străluceşte iubirea lui Cristos şi care, în această lume, duc lumină lumii. Eu am încredere că voi şi atâţia alţi tineri aici în Germania sunteţi flăcări de speranţă, care nu rămân ascunse. “Voi sunteţi lumina lumii”. “Unde este Dumnezeu acolo este viitor!”. Amin.