Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la veghea de rugăciune cu tinerii participanţi la ZMT
Sydney, sâmbătă, 19 iulie 2008

Dragi tineri,

Încă o dată în această seară am ascultat marea promisiune a lui Cristos – “veţi primi puterea când Duhul Sfânt va veni asupra voastră”. Şi am auzit încă o dată acest îndemn – “fiţi mie martori până la marginile pământului” – (Fapte 1,8). Acestea au fost chiar ultimele cuvinte spuse de Isus înainte de înălţarea Sa la cer. Cum s-au simţit Apostolii la auzul lor, putem doar să ne imaginăm. Dar ştim că iubirea lor profundă pentru Isus, şi încrederea lor în această lume, i-a îndemnat să se adune şi să aştepte; nu să aştepte fără vreun ţel, ci împreună, uniţi în rugăciune, cu câteva femei şi cu Maria în cenacol (cf. Fapte 1,14). În această seară şi noi facem la fel. Strânşi în faţa Cruci peregrine şi a icoanei Mariei, şi sub constelaţia magnifică a Crucii Sudului, ne rugăm. În această seară mă rog pentru voi şi pentru tinerii din lumea întreagă. Să fiţi inspiraţi de exemplul patronilor voştri! Să acceptaţi în inimile şi minţile voastre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt! Să recunoaşteţi şi să credeţi în puterea Duhului în vieţile voastre!

Deunăzi am vorbit despre unitatea şi armonia creaţiei lui Dumnezeu şi locul nostru în ea. Ne-am amintit cum în marele dar al Botezului, noi, cei care suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am renăscut, am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu, o nouă creaţie. Tocmai ca şi copii ai luminii lui Cristos – simbolizate de candelele aprinse pe care le ţineţi acum în mână – dăm noi mărturie în lumea noastră despre strălucirea pe care nici un întuneric nu o poate acoperi (cf. Ioan 1,5).

În această seară ne concentrăm atenţia asupra modului în care putem să devenim martori. Avem nevoie să înţelegem persoana Duhului Sfânt şi prezenţa sa vie în vieţile noastre. Nu este uşor de înţeles. Într-adevăr, varietatea de imagini găsită în Scriptură referitor la Duhul – vânt, foc, adiere – ne indică dificultatea articulării unei înţelegeri a Lui. Şi totuşi ştim că Duhul Sfânt este cel care, deşi tăcut şi nevăzut, ne îndrumă şi defineşte mărturia noastră despre Isus Cristos.

Voi conştientizaţi deja bine faptul că mărturia noastră creştină este oferită unei lumi care din multe puncte de vedere este fragilă. Unitatea creaţiei lui Dumnezeu este slăbită de răni care se adâncesc în mod special atunci când relaţiile sociale se distrug sau când spiritul uman este subjugat prin exploatare şi abuz. Într-adevăr, societatea de astăzi este fragmentată datorită unui mod de gândire care este inerent obtuz, deoarece ignoră orizontul deplin al adevărului – adevărul despre Dumnezeu şi despre noi. Prin natura lui, relativismul eşuează când este vorba de imaginea întreagă. Ignoră însăşi principiile care ne permit să trăim şi să înflorim în unitate, ordine şi armonie.

Care este răspunsul nostru, de mărturisitori creştini, într-o lume divizată şi fragmentată? Cum putem noi oferi pace, vindecare şi armonie acelor “staţiuni” de conflict, suferinţe şi tensiune prin care voi aţi ales să treceţi cu această Cale a Crucii a Zilei Mondiale a Tineretului? Unitatea şi reconcilierea nu pot fi atinse decât prin eforturile noastre. Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt (cf. Geneză 2,24) şi doar în Dumnezeu şi în Biserica Sa putem să găsim unitatea pe care o căutăm. Şi totuşi, în faţa imperfecţiunilor şi dezamăgirilor – atât individuale cât şi instituţionale – suntem uneori tentaţi să construim artificial o comunitate “perfectă”. Această tentaţie nu este nouă. Istoria Bisericii include multe exemple de încercări de depăşire a slăbiciunilor ori eşecurilor omeneşti pentru a crea o unitate perfectă, o utopie spirituală.

Astfel de tentative de construire a unităţii de fapt o subminează! A separa Duhul Sfânt de Cristos prezent în structura instituţională a Bisericii ar compromite unitatea comunităţii creştine, care este tocmai darul Duhului! Ar trăda natura Bisericii ca templu viu al Duhului Sfânt (cf. 1Corinteni 3,16). Este Duhul de fapt cel care călăuzeşte Biserica spre tot adevărul, care o uneşte în comuniune şi în slujire (cf. Lumen Gentium, nr. 4). Din păcate tentaţia de “a merge singur” persistă. Unii îşi prezintă comunităţile lor locale ca fiind cumva separate de aşa-numita Biserică instituţională, vorbind despre ele ca fiind flexibile şi deschise Duhului, iar Biserica o consideră rigidă şi golită de Duh.

Unitatea ţine de esenţa Bisericii (cf. Catehismului Bisericii Catolice, nr. 813); este un dar pe care trebuie să îl recunoaştem şi să îl preţuim. În această seară să ne rugăm pentru hotărârea de a încuraja unitatea: contribuiţi la ea! rezistaţi tentaţiei de a o părăsi! Pentru că tocmai complexitatea, viziunea vastă a credinţei noastre – solidă şi totuşi deschisă, consecventă şi totuşi dinamică, adevărată şi totuşi mereu în căutare de profunzime – este ceea ce putem oferi lumii noastre. Dragi tineri, nu tocmai datorită credinţei voastre prietenii în dificultate sau care caută un sens în vieţile lor au venit la voi? Fiţi atenţi! Ascultaţi! Din disonanţa şi diviziunea lumii noastre puteţi voi auzi vocea omenirii? De la copilul deznădăjduit din Darfur, sau tânărul chinuit, sau părintele neliniştit din orice suburbie, sau poate chiar acum din străfundul inimii noastre, se aude acelaşi strigăt omenesc după recunoaştere, după apartenenţă, după unitate. Cine satisface acea dorinţă umană esenţială de a fi una, de a fi cufundat în comuniune, de a fi edificat, de a fi condus la adevăr? Duhul Sfânt! Este rolul Duhului: să ducă lucrarea lui Cristos la împlinire. Îmbogăţiţi cu darurile Duhului, voi veţi avea puterea să treceţi dincolo de viziuni parţiale, de goliciunea utopiei, de efemer, pentru a oferi consecvenţă şi certitudine mărturiei creştine!

Prieteni, când recităm Crezul spunem: “Credem în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul”. “Duhul Creator” este puterea lui Dumnezeu de a da viaţă întregii creaţii şi izvorul vieţii noi şi abundente în Cristos. Duhul susţine Biserica în unirea ei cu Domnul şi în fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică. El a inspirat Sfintele Scripturi şi El călăuzeşte poporul lui Dumnezeu la deplinătatea adevărului (cf. Ioan 16,13). În toate aceste moduri Duhul este “dătător de viaţă”, conducându-ne în însăşi inima lui Dumnezeu. Astfel, cu cât îi permitem mai mult Duhului să ne călăuzească, cu atât mai perfectă va fi configurarea noastră după Cristos şi mai profundă scufundarea noastră în viaţa Dumnezeului Treime.

Faptul de a fi părtaşi la natura lui Dumnezeu (cf. 2Petru 1,4) are loc în desfăşurarea momentelor de zi cu zi ale vieţilor noastre, unde El este mereu prezent (cf. Baruh 3,38). Sunt momente însă când am putea fi tentaţi să căutăm o anumită împlinire separat de Dumnezeu. Isus însuşi i-a întrebat pe cei doisprezece: “nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” (Ioan 6,67). Astfel de separări pot să ofere iluzia libertăţii. Dar unde conduc de fapt? La cine vom merge? Pentru că inimile noastre ştiu că Domnul este cel care are “cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,67-68). A-i întoarce spatele este doar o inutilă încercare de a scăpa de noi înşine (cf. Sf. Augustin, Confesiunile VIII, nr. 7). Dumnezeu este cu noi în realitatea vieţii şi nu în fantezie! Îmbrăţişarea ei, nu fuga de ea este ceea ce căutăm noi! Astfel Duhul Sfânt în mod delicat dar sigur ne conduce înapoi la ceea ce este real, la ceea ce este durabil, la ceea ce este adevărat. Duhul este cel care ne întoarce în comuniunea Preasfintei Treimi!

Duhul Sfânt a fost într-un fel persoana neglijată a Preasfintei Treimi. O clară înţelegere a Duhului pare a fi aproape dincolo de capacităţile noastre. Şi totuşi, când eram mic, părinţii mei, ca şi ai voştri, m-au învăţat Semnul Crucii. Am ajuns în curând să conştientizez că există un Dumnezeu în trei Persoane şi că Treimea este centrul credinţei şi vieţii noastre creştine. În timp ce am reuşit să am o oarecare înţelegere a Dumnezeului Tată şi Fiu – numele deja îmi spuneau multe – înţelegerea celei de-a treia persoane a Treimii îmi rămânea incompletă. Astfel, ca tânăr preot predând teologie, m-am decis să studiez mărturiile extraordinare despre Duh din istoria Bisericii. De-a lungul acestui drum am ajuns să îl citesc, printre alţii, pe marele Sfânt Augustin.

Înţelegerea lui Augustin privind Duhul Sfânt a crescut treptat; a fost o luptă. Ca tânăr a fost adept al maniheismului – una dintre acele încercări, menţionate anterior, de a crea o utopie spirituală prin separarea radicală a lucrărilor spiritului de lucrările trupului. Astfel el a fost mai întâi suspicios vizavi de învăţătura creştină că Dumnezeu a devenit om. Dar experienţa lui privind iubirea lui Dumnezeu prezentă în Biserică l-a condus să caute izvorul ei în viaţa Dumnezeului Treime. Aceasta l-a condus la trei intuiţii particulare despre Duhul Sfânt ca legătură de unitate în Preasfânta Treime: unitate ca şi comuniune, unitate ca iubire durabilă şi unitate ca dăruire şi dar. Aceste trei intuiţii nu sunt doar teoretice. Ele ajută să explicăm cum lucrează Duhul. Într-o lume unde atât indivizii cât şi comunităţile suferă adesea de o absenţă a unităţii şi coeziunii, aceste intuiţii ne ajută să rămânem atenţi la Duh şi să extindem şi clarificăm orizontul mărturiei noastre.

Să încercăm deci cu ajutorul lui Augustin să ilustrăm câte ceva din lucrarea Duhului Sfânt. El observă faptul că cele două cuvinte, “Duhul” şi “Sfânt”, se referă la ceea ce este divin legat de Dumnezeu; cu alte cuvinte ceea ce este împărtăşit de Tatăl şi de Fiul – comuniunea lor. Dacă trăsătura caracteristică a Duhului Sfânt este legată de ceea ce au în comun Tatăl şi Fiul, Augustin trage concluzia că unitatea este calitatea particulară a Duhului. Este o unitate trăită în comuniune: o unitate de persoane într-o relaţie de dăruire continuă, Tatăl şi Fiul dăruindu-se pe sine unul celuilalt. Începem să întrezărim, cred, cât de iluminantă este această înţelegere a Duhului Sfânt ca unitate, ca şi comuniune. Adevărata unitate nu ar putea fi niciodată fondată pe relaţii care neagă egalitatea demnităţii celorlalte persoane. Unitatea nu este nici simplu suma totală a grupurilor prin care încercăm noi uneori să ne “definim”. De fapt, doar în viaţa de comuniune unitatea este susţinută iar identitatea umană împlinită: recunoaştem nevoia comună de Dumnezeu, răspundem prezenţei unificatoare a Duhului Sfânt şi ne dăruim unul altuia prin slujire.

A doua intuiţie a lui Augustin – Duhul Sfânt ca iubire durabilă – vine din studierea primei epistole a Sf. Ioan. Ioan ne spune că “Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,16). Augustin sugerează că în timp ce aceste cuvinte se referă la Treime ca întreg, ele exprimă o trăsătură caracteristică Duhului Sfânt. Reflectând asupra naturii durabile a iubirii – “cine rămâne în iubire române în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (ibid.) – s-a întrebat: iubirea sau Duhul Sfânt dau durabilitatea? Şi ajunge la această concluzie: “Duhul Sfânt ne face să rămânem în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi; şi totuşi iubirea este cea care face aceasta. De aceea Duhul este Dumnezeu ca iubire!” (De Trinitate, 15,17,31). Este o explicaţie frumoasă: Dumnezeu se împărtăşeşte pe sine ca iubire în Duhul Sfânt. Ce am mai putea suplimentar să înţelegem din această intuiţie? Că iubirea este semnul prezenţei Duhului Sfânt! Ideile sau vocile cărora le lipseşte iubirea – chiar dacă par sofistice sau inteligente – nu pot fi “ale Duhului”. Mai mult, iubirea are o trăsătură particulară: departe de a fi indulgentă sau capricioasă, ea are sarcina sau scopul de a împlini: de a rămâne. Prin natura ei iubirea este durabilă. Din nou, dragi prieteni, putem înţelege puţin mai bine cât de mult oferă Duhul Sfânt lumii noastre: iubirea care risipeşte incertitudinea; iubirea care învinge teama de trădare; iubirea care poartă în ea eternitatea; iubirea adevărată care ne atrage într-o unitate ce rămâne!

A treia intuiţie – Duhul Sfânt ca dar – Augustin a dedus-o din meditarea unui pasaj evanghelic pe care îl ştim şi îl îndrăgim cu toţii: conversaţia lui Cristos cu femeia samariteană, la fântână. Aici Isus se revelează pe Sine ca dătător al apei vieţii (cf. Ioan 4,14), care mai apoi este explicată ca Duhul Sfânt (cf. Ioan 7,39; 1Corinteni 12,13). Duhul este “darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10) – izvorul interior (cf. Ioan 4,14), care satisface cu adevărat setea noastră profundă şi care ne conduce spre Tatăl. Din această observaţie, Augustin trage concluzia că Dumnezeu care ni se împărtăşeşte ca dar este Duhul Sfânt (cf. De Trinitate, 15,18,32). Prieteni, din nou surprindem ceva din Treimea în acţiune: Duhul Sfânt este Dumnezeu care se dăruieşte veşnic pe sine; ca un izvor nesfârşit El revarsă tocmai pe sine însuşi. Văzând acest dar neîncetat ajungem să înţelegem limitările lucrurilor pieritoare, nebunia mentalităţii consumiste. Începem să înţelegem de ce căutarea noutăţii ne lasă nesatisfăcuţi şi încă doritori. Nu căutăm noi un dar etern? Izvorul care nu va seca niciodată? Cu femeia samariteană să exclamăm atunci: dă-mi această apă pentru ca să nu mai însetez niciodată! (cf. Ioan 4,15).

Dragi tineri, am văzut că Duhul Sfânt este cel care realizează comuniunea minunată a credincioşilor în Isus Cristos. Fidel naturii Sale de dătător şi dar deopotrivă, El chiar şi acum lucrează prin voi. Inspiraţi de intuiţiile Sfântului Augustin: lăsaţi iubirea unificatoare să fie măsura voastră; iubirea statornică să fie provocarea voastră; iubirea dăruitoare de sine să fie misiunea voastră!

Mâine, acelaşi dar al Duhului va fi conferit în mod solemn candidaţilor la Sacramentul Mirului. Mă voi ruga: “dă-le duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al evlaviei şi umple-i de duhul sfintei frici de Dumnezeu”. Aceste daruri ale Duhului – fiecare, după cum ne aminteşte Sf. Francisc de Sales, fiind o cale de a participa la iubirea una a lui Dumnezeu – nu sunt nici premii şi nici recompense. Ele sunt date în mod liber (cf. 1Corinteni 12,11). Şi ele cer un singur răspuns din partea celui care le primeşte: le accept! Aici vedem ceva din misterul profund al faptului de a fi creştin. Ceea ce constituie credinţa noastră nu este în primul rând ceea ce facem ci ceea ce am primit. La urma urmelor, multe persoane generoase care nu sunt creştini pot foarte bine să fi realizat mai multe decât am făcut noi. Prieteni, acceptaţi voi să fiţi atraşi în viaţa trinitară a lui Dumnezeu? Acceptaţi voi să fiţi atraşi în comuniunea Sa de iubire?

Darurile Duhului care lucrează în noi ne călăuzesc şi ne definesc mărturia. Îndreptate spre unitate, darurile Duhului ne atrag mai aproape de întreg Trupul lui Cristos (cf. Lumen Gentium, nr. 11), înzestrându-ne mai bine pentru construirea Bisericii cu scopul slujirii lumii (cf. Efeseni 4,13). Ele ne cheamă să participăm activ şi cu bucurie la viaţa Bisericii: în parohii şi în mişcările ecleziale, la orele de educaţie religioasă, în capelele universităţilor şi alte organizaţii catolice. Da, Biserica trebuie să crească în unitate, trebuie întărită în sfinţenie, trebuie întinerită, trebuie în mod constant înnoită (cf. Lumen Gentium, nr. 4). Dar conform căror standarde? Ale Duhului Sfânt! Îndreptaţi-vă către El, dragi tineri, şi veţi găsi adevăratul sens al înnoirii.

În această seară, strânşi sub frumuseţea cerului nocturn, inimile şi minţile noastre sunt pline de recunoştinţă pentru marele dar al credinţei noastre trinitare. Ne amintim de părinţii şi bunicii noştri care au mers alături de noi când, ca şi copii, făceam primii paşi în itinerariul nostru de credinţă. Acum, după mulţi ani, voi v-aţi adunat ca tineri împreună cu Succesorul lui Petru. Sunt plin de o profundă bucurie pentru că mă aflu aici cu voi. Să îl invocăm pe Duhul Sfânt: El este artizanul lucrărilor lui Dumnezeu (cf. Catehismului Bisericii Catolice, nr. 741). Lăsaţi darurile Lui să vă modeleze! Aşa după cum Biserica parcurge acelaşi itinerar cu întreaga omenire, şi voi sunteţi chemaţi să practicaţi darurile Duhului Sfânt în urcuşurile şi coborâşurile vieţii voastre de zi cu zi. Fie ca credinţa voastră să se maturizeze prin studiu, muncă, sport, muzică şi arte. Să fie susţinută de rugăciune şi hrănită de Sacramente, şi astfel să fie un izvor de inspiraţie şi ajutor pentru cei de lângă voi. Viaţa nu înseamnă în cele din urmă acumulare, şi este mai mult decât succesul. A fi cu adevărat viu înseamnă a fi transformat din interior, deschis energiei iubirii lui Dumnezeu. Acceptând puterea Duhului Sfânt şi voi puteţi transforma familiile, comunităţile şi naţiunile voastre. Eliberaţi darurile! Fie ca înţelepciunea, înţelegerea, tăria, ştiinţa şi evlavia să fie semnele măreţiei voastre!

* * *

Şi acum, îndreptându-ne spre adorarea Preasfântului Sacrament, în tăcere şi în aşteptare, mă fac ecou cuvintelor Fericitei Mary MacKillop, spuse când avea doar douăzeci şi şase de ani: “Credeţi în ceea ce Dumnezeu şopteşte inimilor voastre!” Credeţi în El! Credeţi în puterea Duhului Iubirii!