Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la ceremonia de primire la Sydney
în cadrul Zilei Mondiale a Tineretului
Barangaroo, joi, 17 iulie 2008

Dragi tineri,

Ce plăcere să vă salut aici, la Barangaroo, pe unul dintre malurile magnificului port Sydney, cu faimosul său pod şi faimoasa lui Operă. Mulţi dintre voi sunteţi de aici, din regiunile rurale sau din comunităţile dinamice şi multiculturale ale oraşelor australiene. Alţii aţi venit din diferitele insule ale Oceaniei, iar alţii din Asia, din Orientul Mijlociu, din Africa şi din Americi. Unii dintre voi aţi venit de departe, de unde am venit şi eu: din Europa! De oriunde am fi, iată-ne în sfârşit aici, la Sydney. Împreună stăm în faţa lumii ca familia lui Dumnezeu, ca discipoli ai lui Cristos, împuterniciţi de Duhul Său ca să fim martori ai iubirii şi ai adevărului Său pentru toţi!

Doresc în primul rând să le mulţumesc venerabililor aborigeni care m-au primit înainte de îmbarcarea pe navă, la Golful Rose. Sunt profund impresionat să mă aflu pe pământul vostru, cunoscându-vă suferinţele şi nedreptăţile îndurate, dar conştient de vindecarea şi speranţa care acţionează acum, spre mândria cuvenită a tuturor cetăţenilor australieni. Tinerilor indigeni le exprim recunoştinţa mea pentru primirea pe care mi-au oferit-o. Prin voi transmit salutări calde tuturor popoarelor voastre.

Mulţumesc şi Cardinalului Pell şi Arhiepiscopului Wilson pentru cuvintele de bun venit. Ştiu că sentimentele voastre rezonează în inimile tinerilor reuniţi aici în această seară, şi vă mulţumesc tuturor. În faţa mea văd o imagine vibrantă a Bisericii Universale. Varietatea de naţiuni şi de culturi din care veniţi ne arată că într-adevăr Vestea cea Bună a lui Cristos este pentru fiecare; a ajuns la marginile pământului. Dar ştiu că mulţi dintre voi sunteţi încă în căutarea unei patrii spirituale. Unii dintre voi, bine primiţi desigur între noi, nu sunt catolici, nici creştini. Alţii dintre voi poate trăiesc la marginea vieţii parohiale sau a Bisericii. Vouă doresc să vă ofer încurajarea: păşiţi înspre îmbrăţişarea iubitoare a lui Cristos; recunoaşteţi Biserica drept casă a voastră. Nimeni nu rămâne pe dinafară, pentru că din ziua Rusaliilor Biserica a fost Una şi Universală.

În această seară doresc să mă adresez şi celor care nu sunt prezenţi între noi. Mă gândesc în special la bolnavii fizic şi mental, la tinerii din închisori, la cei care se luptă la marginea societăţilor noastre, precum şi la cei care din cine ştie ce motive se simt îndepărtaţi de Biserică. Şi lor le spun: Isus este aproape de voi! Simţiţi îmbrăţişarea Sa, compasiunea şi îndurarea Sa!

Acum aproape două mii de ani, Apostolii, strânşi în cenacol împreună cu Maria şi cu câteva femei credincioase, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14; 2,4). În acel moment extraordinar, care a dat naştere Bisericii, confuzia şi teama care îi cuprinseseră pe discipolii lui Cristos au fost transformate într-o convingere fermă şi într-un simţ al ţelului. Ei s-au simţit impulsionaţi să vorbească despre întâlnirea lor cu Isus înviat, pe care au ajuns să îl numească cu afecţiune Domnul. Din multe puncte de vedere Apostolii erau oameni obişnuiţi. Nici unul nu putea pretinde că ar fi discipolul perfect. Au eşuat în a-l recunoaşte pe Cristos (cf. Luca 24,13-23), s-au simţit ruşinaţi de propriile lor ambiţii (cf. Luca 22,24-27) şi chiar s-au lepădat de El (cf. Luca 22,54-62). Şi totuşi, întăriţi de Duhul Sfânt, ei au fost copleşiţi de adevărul Evangheliei lui Cristos şi inspiraţi să îl proclame fără teamă. Cu curaj ei au exclamat: pocăiţi-vă, botezaţi-vă, primiţi Duhul Sfânt (cf. Fapte 2,37-38)! Cu temelia în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi rugăciuni (cf. Fapte 2,42), tinerele comunităţi creştine au mers mai departe opunându-se vicleniei culturii din jurul lor (cf. Fapte 2,40), îngrijindu-se unii de alţii (cf. Fapte 2,44-47), apărându-şi credinţa în Isus în faţa ostilităţii (cf. Fapte 4,33) şi vindecându-i pe bolnavi (cf. Fapte 5,12-16). Şi în ascultare faţă de porunca lui Cristos au dat mărturie despre cea mai măreaţă poveste din toate timpurile: că Dumnezeu a devenit unul dintre noi, că divinul a intrat în istoria umană pentru a o transforma, şi că noi toţi suntem chemaţi să ne scufundăm în iubirea mântuitoare a lui Cristos care triumfă asupra răului şi morţii. Sf. Paul, în faimosul său discurs din Areopag, şi-a prezentat mesajul astfel: “Dumnezeu dă tuturor viaţă, suflare şi toate [...] pentru ca tot neamul omenesc [...] să îl caute pe Dumnezeu, fie şi numai bâjbâind, şi să îl găsească, deşi nu este departe de fiecare noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17,25-28).Şi de atunci oamenii au pornit să spună aceeaşi poveste, mărturisind adevărul şi iubirea lui Cristos şi contribuind la misiunea Bisericii. Astăzi ne gândim la acei pionieri, preoţi, surori şi fraţi care au venit pe aceste maluri, şi pe altele ale Pacificului, din Irlanda, Franţa, Marea Britanie şi din alte părţi ale Europei. Marea majoritate erau tineri – unii chiar adolescenţi – şi când şi-au salutat părinţii, fraţii şi surorile, ştiau că sunt mici şanse să se mai întoarcă vreodată acasă. Vieţile lor au fost în întregime o mărturie creştină altruistă. Ei au devenit constructori umili dar tenaci ai unei mari părţi a moştenirii sociale şi spirituale care şi astăzi aduce bunătate, compasiune şi ţel acestor naţiuni. Ei au mers să inspire o altă generaţie. Ne gândim imediat la credinţa care a susţinut-o pe Fericita Mary MacKillop în hotărârea ei de a-i educa în special pe săraci, şi la Fericitul To Rot în convingerea sa fermă că Evanghelia trebuie să fie mereu parte a conducerii comunităţii. Gândiţi-vă şi la proprii voştri bunici şi părinţi, primii voştri învăţători în credinţă. Şi ei au făcut nenumărate sacrificii, de timp şi energie, din iubire pentru voi. Sprijiniţi de preoţii şi profesorii voştri, ei au sarcina, nu întotdeauna uşoară dar plină de satisfacţii, de a vă călăuzi spre ceea ce este bun şi adevărat, prin propria lor mărturie – prin învăţătura şi trăirea credinţei creştine.

Astăzi este rândul meu. Pentru unii dintre noi poate să pară că am venit la capătul lumii! Pentru oamenii din vremurile noastre însă, orice zbor oferă o perspectivă incitantă. Pentru mine însă a fost una oarecum descurajantă! Dar vederea planetei noastre din aer a fost cu adevărat minunată. Scăpărarea Mediteranei, măreţia deşertului nord-african, luxurianta pădure asiatică, vastul Ocean Pacific, orizontul sub care soarele răsare şi apune şi splendoarea maiestuoasă a frumuseţii naturale a Australiei, de care am avut ocazia să mă bucur în aceste ultime zile, toate acestea provoacă în mine un profund sentiment de veneraţie. Este ca şi cum ai surprinde scene din povestea creaţiei din Geneză – lumina şi întunericul, soarele şi luna, apele, pământul şi vieţuitoarele; toate “bune” în ochii lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,1-2,4). Scufundat într-o astfel de frumuseţe, cine nu ar relua cuvintele psalmistului în lăudarea Creatorului: “cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,1).

Şi mai este ceva – care cu greu se percepe din cer – oamenii, făcuţi chiar după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,26). În inima minunii creaţiei suntem eu şi voi, familia umană “încoronată cu mărire şi cu cinste” (cf. Psalmul 8,5). Cât de minunat! Cu psalmistul şoptim: “ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Psalmul 8,4). Şi cuprinşi de tăcere, într-un spirit de recunoştinţă, în puterea sfinţeniei, medităm.

Ce descoperim? Poate cu o oarecare reţinere descoperim că există de asemenea şi răni care marchează suprafaţa pământului: eroziune, despădurire, risipirea resurselor minerale pentru a alimenta un consum lacom. Unii dintre voi veniţi din naţiuni insulare a căror existenţă este ameninţată de ridicarea nivelelor apei; alţii din naţiuni care suferă efectele secetei devastatoare. Creaţia minunată a lui Dumnezeu este experimentată uneori ca fiind foarte ostilă celor care o administrează, uneori chiar periculoasă pentru aceştia. Cum poate ceea ce este “bun” să apară atât de ameninţător?

Mai mult. Ce să spunem despre om, culmea creaţiei lui Dumnezeu? În fiecare zi vedem geniul realizărilor omeneşti. De la progresele ştiinţelor medicale şi aplicarea înţeleaptă a tehnologiei la creativitatea reflectată în artă, calitatea şi bunăstarea din vieţile oamenilor din multe puncte de vedere este în constantă creştere. În rândul vostru există o disponibilitate de a prelua plenitudinea de oportunităţi care vi se oferă. Unii dintre voi excelaţi în studii, sport, muzică sau dans, alţii aveţi un ascuţit simţ al dreptăţii şi eticii sociale, iar mulţi dintre voi v-aţi asumat o slujbă şi munca voluntară. Toţi, dragi tineri şi mai puţini tineri, aveţi astfel de momente când bunătatea înnăscută a persoanei umane – reflectată în gestul unui mic copil sau al unui adult gata să ierte – ne umple de bucurie şi recunoştinţă profundă.

Şi totuşi, astfel de momente nu durează. Astfel că din nou medităm. Şi descoperim că nu doar mediul natural ci şi cel social – mediul pe care îl alcătuim pentru noi înşine – are rănile lui; rănile indică faptul că ceva e greşit. Şi aici, în vieţile personale şi în comunităţile noastre, putem întâlni o ostilitate, uneori periculoasă; o otravă care ameninţă să corodeze ceea ce este bun, să remodeleze fiinţa noastră şi să distorsioneze motivul pentru care am fost creaţi. Exemplele abundă, după cum ştiţi şi voi prea bine. Printre cele mai evidente sunt abuzul de alcool şi droguri, precum şi exaltarea violenţei şi degradarea sexuală, adesea prezentate prin televiziune şi internet sub titlu de divertisment. Mă întreb: poate cineva, stând faţă în faţă cu persoane care într-adevăr au suferit de pe urma violenţei sau a exploatării sexuale să “explice” cum aceste tragedii, oferite în formă virtuală, pot fi considerate ca simplu “divertisment”?

Mai este ceva sinistru care vine din faptul că libertatea şi toleranţa sunt atât de frecvent separate de adevăr. Acest fenomen este alimentat de noţiunea, atât de răspândită astăzi, că nu există adevăruri absolute care să ne călăuzească vieţile. Relativismul, dând fără discriminare valoare la practic orice, a făcut “experienţa” foarte importantă. Totuşi, experienţele, detaşate de orice considerare a ceea ce este bun ori adevărat, pot conduce nu la libertatea adevărată ci la confuzie morală ori intelectuală, la o scădere a standardelor, la o pierdere a respectului de sine şi chiar la disperare.

Dragi prieteni, viaţa nu este guvernată de şansă; nu este aleatoare. Însăşi existenţa voastră a fost dorită de Dumnezeu, a fost binecuvântată şi a primit de la El un scop (cf. Geneză 1,28)! Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente sau de experienţe, oricât de utile ar fi multe dintre ele. Este o căutare a adevărului, a binelui şi a frumuseţii. Cu gândul la acest ţel facem noi alegerile; pentru acest ţel ne exercităm libertatea; în acestea – în adevăr, în bunătate şi în frumuseţe – găsim fericirea şi bucuria. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care vă văd doar ca simpli consumatori într-o piaţă de posibilităţi nediferenţiate, în care alegerea în sine devine un bun, noutatea uzurpă frumuseţea, iar experienţa subiectivă ia locul adevărului.

Cristos oferă mult! Într-adevăr, El oferă totul! Doar El, care este Adevărul, poate să fie Calea şi deci şi Viaţa. Astfel, “calea” pe care Apostolii au dus-o până la marginile pământului este viaţa în Cristos. Aceasta este viaţa Bisericii. Iar intrarea în această viaţă, pe calea creştină, este Botezul.

În această seară doresc de aceea să amintesc pe scurt ceva din modul în care noi înţelegem Botezul, înainte de ziua de mâine când voi vorbi despre Duhul Sfânt. În ziua Botezului vostru, Dumnezeu v-a atras întru sfinţenia sa (cf. 2Petru 1,4). Aţi fost adoptaţi ca fii şi fiice ale Tatălui. Aţi fost încorporaţi în Cristos. Aţi fost făcuţi lăcaşe ale Duhului Său (cf. 1Corinteni 6,19). Într-adevăr, spre finalul Botezului vostru, preotul s-a întors către părinţii voştri şi spre cei adunaţi şi, chemându-vă pe nume, a spus: “aţi devenit o nouă creaţie” (Ritualul Botezului, nr. 99).

Dragi fraţi, în casele, şcolile şi universităţile voastre, în locurile voastre de muncă şi de recreaţie, amintiţi-vă că sunteţi noi creaţii! Ca şi creştini voi sunteţi în această lume ştiind că Dumnezeu are o faţă umană – Isus Cristos -, “calea” care satisface toate dorinţele umane şi “viaţa” despre care suntem chemaţi să dăm mărturie, umblând mereu în lumina ei (cf. ibid., nr. 100).

Sarcina mărturiei nu este uşoară. Sunt mulţi astăzi cei care pretind că Dumnezeu trebuie lăsat deoparte, şi că religia şi credinţa, în timp ce sunt în regulă la nivel personal, trebuie fie excluse din spaţiul public fie incluse doar în măsura urmăririi unor scopuri pragmatice limitate. Această viziune seculară caută să explice viaţa umană şi modelul societăţii referindu-se puţin la Creator, sau fără nici o referinţă. Se prezintă pe sine ca neutră, imparţială şi valabilă pentru toţi. Dar în realitate, asemenea oricărei ideologii, secularismul impune o viziune asupra lumii. Dacă Dumnezeu este irelevant pentru viaţa publică, atunci societatea va fi modelată după o imagine lipsită de divin. Când Dumnezeu este eclipsat, abilitatea noastră de a recunoaşte ordinea naturală, scopul şi ceea ce este “bun” începe să scadă. Ceea ce a fost în aparenţă promovat ca ingeniozitate umană se manifestă rapid ca exploatare prostească, lacomă şi egoistă. Şi astfel, putem să devenim tot mai mult conştienţi de nevoia noastră de umilinţă în faţa delicatei complexităţi a lumii lui Dumnezeu.

Ce să spunem despre cu mediul social? Suntem noi în mod egal atenţi la semnele întorsului spatelui la structurile morale cu care Dumnezeu a înzestrat omenirea (cf. Mesajului pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, nr. 8)? Recunoaştem noi faptul că demnitatea înnăscută a fiecărui individ vine din identitatea sa profundă – ca imagine a Creatorului – şi de aceea că drepturile omului sunt universale, bazate pe legea naturală, şi nu ceva ce ţine de negocieri sau de patronaj, cu atât mai puţin de compromis? Şi astfel suntem conduşi să reflectăm la locul în societate al săracilor şi al bătrânilor, al imigranţilor şi al celor fără voce. Cum se poate ca violenţa domestică să chinuie atât de multe mame şi copii? Cum se poate ca cel mai minunat şi sacru spaţiu uman – pântecele – să devină loc al unor violenţe inexprimabile?

Dragii mei prieteni, creaţia lui Dumnezeu este una şi este bună. Preocuparea pentru non-violenţă, pentru dezvoltarea durabilă, pentru dreptate şi pace, şi grija pentru mediu sunt de o importanţă vitală pentru omenire. Ele nu pot fi însă înţelese separat de o profundă reflecţie asupra demnităţii inalienabile a fiecărei fiinţe umane, de la concepţie şi până la moartea naturală: o demnitate conferită de Dumnezeu însuşi şi de aceea inviolabilă. Lumea noastră este sătulă de lăcomie, de exploatări şi diviziuni, de anosteala falşilor idoli şi de răspunsurile fragmentate, şi de durerea promisiunilor false. Inimile şi minţile noastre tânjesc după o viziune asupra vieţii în care iubirea durează, în care darurile sunt împărtăşite, în care unitatea este construită, în care libertatea găseşte sens în adevăr, şi în care identitatea este găsită în comuniunea respectuoasă. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt! Aceasta este speranţa vestită de Evanghelia lui Isus Cristos. Pentru a da mărturie despre această realitate aţi fost creaţi din nou în Botez şi întăriţi prin darurile Duhului Sfânt în Miruire. Acesta să fie mesajul pe care îl duceţi din Sydney lumii!