Discursul Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea
adresat studenţilor Seminarului Sf. Iosif
New York, 19 aprilie 2008

Eminenţă,
Iubiţi confraţi întru episcopat,
Dragi prieteni tineri,

Proclamaţi-l pe Cristos Domnul, “gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Pt 3,15). Cu aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru vă salut pe fiecare dintre voi cu afecţiune cordială. Îi mulţumesc card. Egan pentru cuvintele amabile de bun venit şi le mulţumesc şi reprezentanţilor aleşi dintre voi pentru gesturile lor de primire bucuroasă. Episcopului Walsh, rectorul de la “Saint Joseph” Seminary, personalului şi seminariştilor le adresez salutările mele deosebite şi exprim recunoştinţa mea.

Dragi prieteni, sunt foarte bucuros că am ocazia să vorbesc cu voi. Vă rog să duceţi salutările mele cordiale membrilor familiilor voastre şi rudelor voastre, ca şi profesorilor şi personalului din diferitele şcoli, colegii şi universităţi de care aparţineţi. Ştiu că mulţi au lucrat cu intensitate pentru a garanta realizarea acestei întâlniri a noastre. Lor le sunt foarte recunoscător. Doresc să exprim şi aprecierea mea pentru cântarea voastră de “Happy Birthday!” Mulţumesc pentru acest gest emoţionant; vă dau tuturor un “A plus” (= “Zece cu felicitări”) pentru pronunţia voastră germană! În seara asta aş vrea să împărtăşesc împreună cu voi câteva gânduri despre faptul de a fi discipoli ai lui Isus Cristos – în drum pe urmele Domnului, viaţa noastră devine o călătorie a speranţei.

Aveţi în faţa voastră imaginile a şase bărbaţi şi femei care au crescut pentru a duce nişte vieţi extraordinare. Biserica îi cinsteşte ca venerabili, fericiţi sau sfinţi: fiecare a răspuns la chemarea lui Dumnezeu la o viaţă de caritate şi fiecare l-a slujit aici în străduţele, în străzile şi în suburbiile din New York. Sunt uimit de cât de eterogen este grupul lor: săraci şi bogaţi, bărbaţi laici şi femei laice – una era soţie şi mamă înstărită – preoţi şi surori, imigranţi de departe, fiica unui războinic Mohawk şi o mamă Algonquin, un altul era sclav haitian şi unul era intelectual cubanez.

Sfânta Elisabeta Anna Seton, sfânta Francesca Saveria Cabrini, sfântul Ioan Neumann, fericita Kateri Tekakwitha, venerabilul Pierre Toussaint şi părintele Felix Varel: fiecare dintre noi ar putea fi dintre ei, pentru că nu există un stereotip pentru acest grup, nici un model uniform. Însă o privire mai apropiată revelează că există elemente comune. Înflăcărate de iubirea lui Isus, vieţile lor au devenit extraordinare trasee de speranţă. Pentru unii asta a însemnat să părăsească patria şi să se îmbarce pentru un pelerinaj de mii de kilometri. Pentru fiecare a fost un act de abandonare în Dumnezeu cu încrederea că el este destinaţia finală a oricărui pelerin. Şi toţi ofereau o “mână întinsă” de speranţa celor pe care-i întâlneau pe cale, de multe ori trezind în ei o viaţă de credinţă. Prin orfelinate, şcoli şi spitale, îngrijindu-se de cei săraci, de cei bolnavi şi de cei marginalizaţi, şi prin mărturia convingătoare care derivă din faptul de a merge cu umilinţă pe urmele lui Isus, aceste şase persoane au deschis calea credinţei, speranţei şi carităţii pentru nenumărate persoane, poate inclusiv pentru strămoşii lor.

Şi astăzi? Cine duce mărturia veştii bune a lui Isus pe străzile din New York, în suburbiile neliniştite de la marginea marilor oraşe, în locurile unde tinerii se adună în căutarea cuiva în care să aibă încredere? Dumnezeu este originea noastră şi destinaţia noastră şi Isus este calea. Parcursul acestei călătorii şerpuieşte – ca acela al sfinţilor noştri – prin bucuriile şi încercările vieţii zilnice normale: în interiorul familiilor voastre, în şcoală sau în colegiu, în timpul activităţilor voastre pentru timpul liber şi în comunităţile voastre parohiale. Toate aceste locuri sunt marcate de cultura în care creşteţi. Ca tineri americani vi se oferă multe posibilităţi pentru dezvoltarea personală şi aţi fost educaţi cu un simţ de generozitate, de slujire şi de fairness (corectitudine). Dar nu aveţi nevoie ca să vă spun eu că există şi dificultăţi: comportamente şi moduri de gândire care sufocă speranţa, căi care par să conducă la fericire şi la satisfacţie, dar care ajung numai în confuzie şi nelinişte.

Anii mei de teenager (adolescent) au fost ruinaţi de un regim nefast care credea că are toate răspunsurile; influenţa lui a crescut – pătrunzând în şcoli şi în organismele civile, ca şi în politică şi chiar în religie – înainte de a fi pe deplin recunoscut ca monstrul care era. El l-a pus pe Dumnezeu deoparte şi astfel a devenit inaccesibil pentru tot ceea ce era adevărat şi bun. Mulţi dintre părinţii şi bunicii voştri v-au povestit poate oroarea distrugerii care a urmat. De fapt, unii dintre ei au venit în America tocmai pentru a scăpa de această teroare.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că astăzi mulţi din generaţia voastră sunt în măsură să se bucure de libertăţile care au reieşit graţie răspândirii democraţiei şi a respectării drepturilor umane. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi cei care se bat pentru a asigura ca voi să puteţi creşte într-un ambient care cultivă ceea ce este frumos, bun şi adevărat: părinţii şi bunicii voştri, profesorii şi preoţii voştri, acele autorităţi civile care caută ceea ce este drept şi corect.

Totuşi puterea distructivă rămâne. A susţine contrariul ar însemna să ne înşelăm pe noi înşine. Dar ea nu va triumfa niciodată; a fost înfrântă. Aceasta este esenţa speranţei care ne deosebeşte ca şi creştini; Biserica aminteşte asta în mod foarte dramatic în timpul triduum-ului Pascal şi-l celebrează cu mare bucurie în Timpul Pascal! Cel care ne arată calea dincolo de moarte este cel care ne arată cum să depăşim distrugerea şi neliniştea: deci Isus este adevăratul învăţător al vieţii (cf. Spe salvi, 6). Moartea şi învierea lui înseamnă că putem spune Tatălui ceresc: “Tu ai reînnoit lumea” (Vinerea Sfântă, Rugăciunea după Împărtăşanie). Şi astfel, cu câteva săptămâni în urmă, în timpul liturgiei foarte frumoase din privegherea Pascală nu din disperare sau nelinişte, ci cu o încredere plină de speranţă, am strigat către Dumnezeu în favoarea lumii noastre: Risipeşte întunericul inimii noastre! Risipeşte întunericul spiritului nostru! (cf. Rugăciune în timpul aprinderii lumânării pascale).

Ce poate să fie acest întuneric? Ce se întâmplă atunci când persoanele, mai ales cele mai vulnerabile, întâlnesc pumnul strâns al reprimării sau al manipulării în locul mâinii întinse a speranţei? Primul grup de exemple aparţine inimii. Aici, visurile şi dorinţele pe care tinerii le urmăresc pot să fie aşa de uşor sfărâmate şi distruse. Mă gândesc la cei care sunt loviţi de abuzul de droguri şi de stupefiante, de lipsa unei case şi de sărăcie, de rasism, de violenţă şi de degradare – îndeosebi fete şi femei. În timp ce motivele acestor situaţii sunt complexe, toate au în comun o atitudine morală înveninată care se manifestă în tratarea persoanelor ca simple obiecte – astfel se afirmă o insensibilitate a inimii care mai întâi ignoră şi apoi ia în râs demnitatea dăruită de Dumnezeu oricărei persoane umane. Asemenea tragedii arată şi ce ar fi putut să fie şi ce ar putea să fie acum, dacă acolo alte mâini – mâinile voastre – ar fi fost întinse sau ar fi întinse spre ei. Vă încurajez să invitaţi pe alţii, mai ales pe cei vulnerabili şi pe cei nevinovaţi, să se asocieze cu voi în drumul bunătăţii şi al speranţei.

A doua zonă de întuneric – cel care loveşte spiritul – rămâne adesea neobservată şi pentru acest motiv este deosebit de vătămătoare. Manipularea adevărului distorsionează percepţia pe care o avem despre realitate şi tulbură imaginaţia noastră şi aspiraţiile noastre. Am menţionat deja multele libertăţi de care voi, spre norocul vostru, vă puteţi bucura. Importanţa fundamentală a libertăţii trebuie să fie în mod riguros salvgardată. Deci nu este surprinzător că mulţi indivizi şi grupuri revendică în public cu glas tare libertatea lor. Însă libertatea este o valoare delicată. Poate fi greşit înţeleasă sau folosită rău aşa încât să nu conducă la fericirea pe care toţi o aşteptăm de la ea, ci spre un scenariu întunecat de manipulare, în care înţelegerea pe care o avem despre noi înşine şi despre lume devine confuză sau chiar este distorsionată de cei care au un propriu proiect ascuns.

Aţi observat cât de des revendicarea libertăţii este făcută, fără a face niciodată referinţă la adevărul persoanei umane? Există astăzi unii care afirmă că respectarea libertăţii individului face nedreaptă căutarea adevărului, inclusiv a adevărului despre ce anume este bine. În unele ambiente a vorbi despre adevăr este considerat izvor de discuţii sau de dezbinări şi deci trebuie rezervat mai curând sferei private. Şi în locul adevărului – sau mai bine zis, al absenţei sale – s-a răspândit ideea că, dând valoare în mod nediscriminat pentru toate, se asigură libertatea şi se eliberează conştiinţa. Este ceea ce numim relativism. Dar ce scop are o “libertate” care, ignorând adevărul, urmăreşte ceea ce este fals sau nedrept? Câtor tineri li s-a oferit o mână care, în numele libertăţii sau al experienţei, i-a condus la obişnuinţa cu stupefiantele, la confuzia morală sau intelectuală, la violenţă, la pierderea respectului faţă de ei înşişi, ba chiar la disperare şi astfel, în mod tragic, la sinucidere? Dragi prieteni, adevărul nu este o impunere. Nici nu este pur şi simplu un ansamblu de reguli. Este descoperirea unuia care nu ne trădează niciodată; a unuia în care putem avea mereu încredere. În căutarea adevărului ajungem să trăim pe baza credinţei pentru că, în definitiv, adevărul este o persoană: Isus Cristos. Aceasta este motivaţia pentru care libertatea autentică nu este o alegere de “eliberare de la”. Este o alegere de “angajare pentru”; nici mai mult, nici mai puţin decât a ieşi din noi înşine şi a permite să fim implicaţi în acel “a fi pentru alţii” al lui Cristos (cf. Spe salvi, 28).

Aşadar, cum putem ca şi creştini să-i ajutăm pe alţii să meargă pe calea libertăţii care duce la satisfacţia deplină şi la fericirea durabilă? Să ne întoarcem iarăşi la sfinţi. În ce mod mărturia lor i-a eliberat cu adevărat pe alţii de întunericul inimii şi al spiritului? Răspunsul se găseşte în miezul credinţei lor – al credinţei noastre. Întruparea, naşterea lui Isus ne spune că Dumnezeu, de fapt, caută un loc printre noi. Este plin hanul, dar cu toate acestea el intră prin grajd şi există persoane care văd lumina lui. Recunosc prin ceea ce este lumea întunecată şi închisă a lui Irod şi urmăresc în schimb strălucirea stelei care-i conduce pe cerul nopţii. Şi ce iradiază? La acest punct puteţi să vă amintiţi de rugăciunea rostită în noaptea preasfântă de Paşti: “O, Tată, care prin Fiul tău, lumina lumii, ne-ai dăruit lumina gloriei tale, aprinde în noi flacăra vie a speranţei tale!” (cf. Binecuvântarea focului). Şi astfel, într-o procesiune solemnă cu lumânările noastre aprinse, am dat de la unii la alţii lumina lui Cristos. Este lumina care “învinge răul, spală orice vină, celor căzuţi în păcat le redă nevinovăţia, celor întristaţi bucuria, stinge duşmăniile, aduce înţelegerea, frânge silniciile” (Exultet). Aceasta este lumina lui Cristos în acţiune. Aceasta este calea sfinţilor. Este magnifica viziune a speranţei – lumina lui Cristos vă invită să fiţi stele-călăuzitoare pentru alţii, mergând pe calea lui Cristos care este cale de iertare, de reconciliere, de umilinţă, de bucurie şi de pace.

Însă uneori suntem tentaţi să ne închidem în noi înşine, să ne îndoim de forţa strălucirii lui Cristos, să limităm orizontul speranţei. Luaţi curaj! Îndreptaţi-vă privirea spre sfinţii noştri! Diversitatea experimentării lor a prezenţei lui Dumnezeu ne sugerează să descoperim din nou lărgimea şi adâncimea creştinismului. Lăsaţi ca fantezia voastră să străbată în mod liber de-a lungul expansiunii nelimitate a orizonturilor uceniciei creştine. Uneori suntem consideraţi persoane care vorbesc numai de interdicţii. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr! O autentică ucenicie creştină este caracterizată de simţul uimirii. Să stăm în faţa acelui Dumnezeu pe care-l cunoaştem şi-l iubim ca pe un prieten, în faţa imensităţii creaţiei sale şi a frumuseţii credinţei noastre creştine.

Dragi prieteni, exemplul sfinţilor ne invită apoi să luăm în considerare patru aspecte esenţiale ale comorii credinţei noastre, rugăciunea personală şi tăcerea, rugăciunea liturgică, caritatea practicată şi vocaţiile.

Lucrul cel mai important este ca voi să dezvoltaţi un raport personal cu Dumnezeu. Acest raport se exprimă în rugăciune. Dumnezeu, în virtutea naturii sale, vorbeşte, ascultă şi răspunde. De fapt, sfântul Paul ne aminteşte că putem şi trebuie “să ne rugăm fără încetare” (cf. 1Tes 5,17). Departe de a ne concentra asupra noastră sau de a ne sustrage de la urcuşurile şi coborâşurile vieţii, prin intermediul rugăciunii ne îndreptăm către Dumnezeu şi, prin el, ne îndreptăm unii către alţii, incluzându-i pe cei marginalizaţi şi pe cei care merg pe căi diferite de cele ale lui Dumnezeu (cf. Spe salvi, 33). După cum ne învaţă sfinţii în mod aşa de viu, rugăciunea devine speranţă în acţiune. Cristos era însoţitorul lor constant, cu care conversau la fiecare pas al drumului lor în slujirea altora.

Există un alt aspect al rugăciunii pe care trebuie să-l amintim: contemplaţia în tăcere. De exemplu, sfântul Ioan ne spune că pentru a percepe revelaţia lui Dumnezeu trebuie mai întâi să ascultăm şi apoi să răspundem vestind ceea ce am auzit şi am văzut (cf. 1In 1,2-3; Dei Verbum, 1). Oare am pierdut ceva din arta ascultării? Lăsaţi vreun spaţiu pentru a auzi murmurul lui Dumnezeu care vă cheamă să înaintaţi spre bunătate? Prieteni, nu vă fie frică de tăcere şi de linişte, ascultaţi-l pe Dumnezeu, adoraţi-l în Euharistie! Lăsaţi ca al său cuvânt să plăsmuiască drumul vostru ca dezvoltare a sfinţeniei.

În liturgie găsim întreaga Biserică în rugăciune. Cuvântul “liturgie” înseamnă participarea poporului lui Dumnezeu la “lucrarea lui Cristos preot şi a trupului său care este Biserica” (Sacrosanctum Concilium, 7). În ce constă această lucrare? Înainte de toate se referă la pătimirea lui Cristos, la moartea şi învierea sa şi la înălţarea sa – ceea ce numim “Mister pascal”. Se referă şi la însăşi celebrarea liturgiei. De fapt, cele două semnificaţii sunt legate în mod inseparabil, pentru că această “lucrare a lui Isus” este adevăratul conţinut al liturgiei. Prin liturgie, “lucrarea lui Isus” este încontinuu pusă în contact cu istoria; cu viaţa noastră, pentru a o plăsmui. Aici captăm o ulterioară idee a măreţiei credinţei noastre creştine. De fiecare dată când vă adunaţi pentru sfânta Liturghie, când mergeţi să vă spovediţi, de fiecare dată când celebraţi unul din sacramente, Isus este în acţiune. Prin Duhul Sfânt vă atrage spre el, înlăuntrul iubirii sale jertfelnice faţă de Tatăl, care devine iubire faţă de toţi. Vedem astfel că liturgia Bisericii este o slujire de speranţă pentru omenire. Participarea voastră plină de credinţă este o speranţă activă care ajută la ţinerea lumii – pe sfinţi ca şi pe păcătoşi – deschisă către Dumnezeu; aceasta este adevărata speranţă pe care noi o oferim fiecăruia (cf. Spe salvi, 34).

Rugăciunea voastră personală, timpurile voastre de contemplaţie tăcută şi participarea voastră la liturgia Bisericii vă duce mai aproape de Dumnezeu şi vă şi pregăteşte să-i slujiţi pe alţii. Sfinţii care ne însoţesc în această seară ne arată că viaţa de credinţă şi de speranţă este şi o viaţă de caritate. Contemplându-l pe Isus pe cruce, vedem iubirea în forma sa cea mai radicală. Putem începe să ne imaginăm calea iubirii pe care trebuie să mergem (cf. Deus caritas est, 12). Ocaziile pentru a face acest drum sunt foarte multe. Priviţi în jur cu ochii lui Cristos, ascultaţi cu urechile lui, intuiţi şi gândiţi cu inima lui şi cu spiritul lui. Sunteţi gata să daţi totul pentru adevăr şi dreptate, aşa cum a făcut el? Multe din exemplele de suferinţă la care sfinţii noştri au răspuns cu compasiune se află încă aici în acest oraş şi în împrejurimi. Şi au apărut noi nedreptăţi: unele sunt complexe şi derivă din exploatarea inimii şi din manipularea spiritului; şi ambientul nostru comun de viaţă, însuşi pământul, geme sub greutatea avidităţii consumiste şi exploatarea iresponsabilă. Trebuie să ascultăm în profunzime. Trebuie să răspundem cu o acţiune socială reînnoită care să se nască din iubirea universală care nu cunoaşte limite. În acest mod suntem siguri că faptele noastre de milostenie şi de dreptate devin speranţă în acţiune pentru alţii.

Dragi tineri, la sfârşit aş vrea să mai spun un cuvânt despre vocaţii. Înainte de toate, gândurile mele se îndreaptă spre părinţii, bunicii şi naşii voştri. Ei au fost primii voştri educatori în credinţă. Prezentându-vă pentru Botez, ei v-au dat posibilitatea de a primi darul cel mai mare din viaţa voastră. În ziua aceea aţi intrat în sfinţenia lui Dumnezeu însuşi. Aţi devenit fiice şi fii adoptivi ai Tatălui. Aţi fost încorporaţi în Cristos. Aţi fost făcuţi o locuinţă a Duhului său. Să ne rugăm pentru mamele şi taţii din toată lumea, în special pentru cei care luptă în toate modurile – social, material, spiritual. Să cinstim vocaţia la căsătorie şi demnitatea vieţii familiare. Vrem să recunoaştem mereu că familiile sunt locul unde se nasc vocaţiile.

Adunaţi aici în “Saint Joseph” Seminary, îi salut pe seminariştii prezenţi şi, de fapt, îi încurajez pe toţi seminarişti din America. Sunt bucuros să aflu că numărul vostru creşte! Poporul lui Dumnezeu aşteaptă de la voi că veţi fi preoţi sfinţi, pe un drum zilnic de convertire, inspirând în ceilalţi dorinţa de a intra mai profund în viaţa eclezială de credincioşi. Vă îndemn să aprofundaţi prietenia voastră cu Isus, bunul păstor. Vorbiţi cu el inimă la inimă. Respingeţi orice ispită de ostentaţie, carierism şi vanitate. Tindeţi spre un stil de viaţă caracterizat într-adevăr de caritate, castitate şi umilinţă, imitându-l pe Cristos, veşnicul mare preot, a cărui imagine vie trebuie să deveniţi (cf. Pastores dabo vobis, 33). Dragi seminarişti, eu mă rog pentru voi în fiecare zi. Amintiţi-vă că ceea ce contează în faţa Domnului este să locuim în iubirea sa şi să iradiem iubirea sa faţă de ceilalţi.

Surori, fraţi şi preoţi din congregaţiile călugăreşti contribuie pe larg la misiunea Bisericii. Mărturia lor profetică este caracterizată de o profundă convingere a primatului cu care evanghelia plăsmuieşte viaţa creştină şi transformă societatea. Astăzi aş vrea să atrag atenţia voastră asupra reînnoirii spirituale pozitive pe care congregaţiile o întreprind în raport cu carisma lor. Cuvântul “carismă” înseamnă un dar dat în mod liber şi gratuit. Carismele sunt acordate de Duhul Sfânt care inspiră fondatori şi fondatoare şi formează congregaţiile cu un patrimoniu spiritual corespunzător. Minunata serie de carisme proprii oricărui institut călugăresc este o comoară spirituală extraordinară. De fapt, istoria Bisericii este probabil ilustrată în modul cel mai frumos prin istoria şcolilor de spiritualitate, dintre care cea mai mare parte provin de la vieţile sfinte ale fondatorilor şi fondatoarelor. Sunt sigur că, prin descoperirea carismelor care produc o asemenea imensitate de înţelepciune spirituală, unii dintre voi tinerii vor fi atraşi la o viaţă de slujire apostolică sau contemplativă. Nu fiţi prea timizi ca să vorbiţi cu fraţi, surori sau preoţi călugări despre carisma şi despre spiritualitatea congregaţiei lor. Nu există nici o comunitate perfectă, ci Domnul cere de la voi discernământul fidelităţii faţă de o carismă fondatoare, nu faţă de vreo persoană deosebită. Aveţi curaj! Şi voi puteţi face din viaţa voastră o autodăruire pentru iubirea Domnului Isus şi, în el, a oricărui membru al familiei umane (cf. Vita consecrata, 3).

Prieteni, vă întreb din nou, ce să spunem despre momentul prezent? Ce căutaţi? Ce vă sugerează Dumnezeu? Speranţa care nu dezamăgeşte niciodată este Isus Cristos. Sfinţii ne arată iubirea dezinteresată a drumului său. Ca discipoli ai lui Cristos, traseele lor extraordinare s-au dezvoltat în cadrul acelei comunităţi a speranţei care este Biserica. Din interiorul Bisericii veţi găsi şi voi curajul şi sprijinul pentru a merge pe calea Domnului. Hrăniţi de rugăciunea personală, pregătiţi în tăcere, plăsmuiţi de liturgia Bisericii, veţi descoperi vocaţia deosebită pe care Domnul o rezervă pentru voi. Îmbrăţişaţi-o cu bucurie. Astăzi discipolii lui Cristos sunteţi voi. Iradiaţi lumina lui asupra acestui mare oraş şi dincolo de el. Arătaţi lumii motivul speranţei care este în voi. Vorbiţi cu alţii despre adevărul care vă face liberi. Cu aceste sentimente de mare speranţă în voi, vă salut cu un “la revedere” aşteptând să vă întâlnesc din nou la Sydney, în iulie, pentru Ziua Mondială a Tineretului! Şi, ca garanţie a afecţiunii mele faţă de voi şi faţă de familiile voastre, vă împart cu bucurie binecuvântarea apostolică.