Discursul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Sanctuarul Naţional al Neprihănitei Zămisliri
Washington, miercuri, 16 aprilie 2008

Veneraţi Fraţi întru episcopat,

Este o mare bucurie pentru mine să vă salut astăzi, la începutul vizitei mele în această ţară, şi mulţumesc Cardinalului George pentru frumoasele cuvinte adresate în numele vostru. Doresc să mulţumesc fiecăruia dintre voi, mai ales oficialilor Conferinţei Episcopale, pentru munca angajantă pe care aţi depus-o în pregătirea acestei călătorii. Preţuirea mea recunoscătoare se îndreaptă şi spre echipa şi voluntarii Sanctuarului Naţional, care ne-au primit aici, în această seară. Catolicii din America sunt cunoscuţi pentru devotamentul lor neştirbit faţă de Scaunul lui Petru. Vizita mea pastorală aici este o ocazie de a întări şi mai mult legăturile de comuniune care ne unesc. Am început cu celebrarea Rugăciunii de Seară în această Bazilică, dedicată Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, Sanctuar cu o semnificaţie specială pentru catolicii americani, chiar în inima capitalei voastre. Uniţi în rugăciune cu Maria, Maica lui Isus, încredinţăm cu iubire Tatălui Ceresc poporul lui Dumnezeu din orice parte a Statelor Unite.

Pentru comunităţile catolice din Boston, New York, Philadelphia şi Louisville, acest an este unul al unei celebrări speciale, marcând bicentenarul înfiinţării acestor Biserici locale ca Dieceze. Mă alături vouă în mulţumirea adusă pentru numeroasele haruri acordate Bisericii de aici în aceste două secole. Cum acest an marchează şi bicentenarul ridicării scaunului de Baltimore la rang de Arhidieceză, profit de ocazie să amintesc cu admiraţie şi recunoştinţă viaţa şi slujirea lui John Carroll, primul Episcop de Baltimore – un lider vrednic al comunităţii catolice din naţiunea voastră care îşi câştigase independenţa. Eforturile lui neobosite de răspândire a Evangheliei în vastul teritoriu încredinţat lui au pus temelia vieţii ecleziale din ţara voastră şi au permis Bisericii din America să crească în maturitate. Astăzi comunitatea catolică pe care o slujiţi este una dintre cele mai mari din lume şi una dintre cele mai influente. Cât de important este, deci, să faceţi astfel încât lumina voastră să strălucească pe faţa concetăţenilor voştri şi ai lumii, pentru ca “văzând faptele voastre bune să îl preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri’” (Matei 5,16).

Multe persoane încredinţate păstoririi lui John Carroll şi confraţilor săi Episcopi, acum două secole, erau venite din ţări îndepărtate. Diversitatea originilor lor este reflectată în bogata varietate a vieţii ecleziale din America de astăzi. Dragi fraţi Episcopi, doresc să vă încurajez, pe voi şi comunităţile voastre, să continuaţi să îi primiţi pe imigranţii care vin în mijlocul vostru astăzi, să împărtăşiţi bucuriile şi speranţele lor, să îi sprijiniţi în suferinţele şi încercările lor şi să îi ajutaţi să prospere în noua lor casă. Acest lucru, de altfel, l-au făcut concetăţenii voştri timp de generaţii. Încă de la început, ei au deschis uşa celor asupriţi, celor săraci, “maselor care se îmbulzeau căutând să respire în libertate” (cf Sonetului întipărit pe Statuia Libertăţii). Aceştia sunt oamenii pe care America şi i-a făcut ai ei.

Dintre cei care au venit aici să îşi construiască o viaţă nouă, mulţi au putut să se folosească în mod corect de resursele şi oportunităţile pe care le-au găsit, atingând astfel un înalt nivel de prosperitate. Într-adevăr, oamenii din această ţară sunt cunoscuţi pentru marea lor vitalitate şi creativitate. Sunt de asemenea cunoscuţi pentru generozitatea lor. După atacul asupra Turnurilor Gemene în septembrie 2001 şi încă o dată după uraganul Katrina din 2005, americanii au arătat disponibilitatea de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor aflaţi în nevoie. La nivel internaţional, contribuţia poporului american la operaţiunile de ajutorare şi salvare de după tsunami-ul din decembrie 2004 ilustrează o dată în plus această compasiune. Permiteţi-mi să exprim o preţuire specială pentru nenumăratele forme de asistenţă umanitară oferită de catolicii americani prin intermediul asociaţiilor Caritas catolice şi prin alte agenţii. Generozitatea lor a dat roade în atenţia faţă de cei săraci şi nevoiaşi, precum şi în energia manifestată în construirea unei reţele naţionale de parohii, spitale, şcoli şi universităţi catolice. Toate acestea oferă un motiv puternic de aducere de mulţumire.

America este şi o ţară cu o mare credinţă. Oamenii voştri sunt foarte cunoscuţi pentru fervoarea religioasă şi sunt mândri să aparţină unei comunităţi ce se roagă. Au încredere în Dumnezeu şi nu ezită să introducă în discursurile publice argumente morale înrădăcinate în credinţa biblică. Respectul pentru libertatea religiei este adânc înrădăcinat în conştiinţa americană, un fapt care a făcut ca această ţară să atragă generaţii de imigranţi în căutarea unei case unde să poată aduce cult liber lui Dumnezeu după propriile convingeri religioase.

În acest sens, sunt bucuros să remarc prezenţa între voi a Episcopilor venerabilelor Biserici Răsăritene aflate în comuniune cu Succesorul lui Petru, pe care îi salut cu o bucurie specială. Dragi fraţi, vă rog să asiguraţi comunităţile voastre de profunda mea afecţiune şi rugăciunile mele continue, atât pentru ei cât şi pentru numeroşii fraţi care au rămas în ţările de origine. Prezenţa voastră în această ţară este o amintire a mărturiei curajoase pentru Cristos a atâtor membri ai comunităţilor voastre, adesea suferind în patriile lor. Aceasta este şi o mare îmbogăţire pentru viaţa eclezială din America, pentru că oferă o vie expresie a catolicităţii Bisericii şi a varietăţii tradiţiilor ei liturgice şi spirituale

Voi, fraţi Episcopi, sunteţi chemaţi să semănaţi acest sol fertil, hrănit de izvoare atât de diferite, cu seminţele Evangheliei de astăzi. Acest fapt mă face să mă întreb cum ar putea un Episcop, în secolul XXI, să împlinească cel mai bine chemarea de a “face noi toate lucrurile în Cristos, speranţa noastră”? Cum poate să conducă poporul său “la întâlnirea cu Dumnezeul cel viu”, izvorul acelei speranţe care transformă viaţa de care vorbeşte Evanghelia? (cf Enciclica Spe salvi, nr. 4). Probabil că el trebuie, mai întâi de toate, să ridice unele bariere care împiedică această întâlnire. Chiar dacă este adevărat că această ţară e marcată de un spirit religios autentic, influenţa subtilă a secularismului, cu toate acestea, poate marca modul în care persoanele permit ca credinţa să influenţeze propriile comportamente. Este oare coerent să mărturisim credinţa noastră în biserică duminica iar apoi, în timpul săptămânii, să promovăm practici de afaceri sau proceduri medicale contrare unei atare credinţe? Este oare coerent pentru catolicii practicanţi să îi ignore sau să îi exploateze pe cei săraci şi marginalizaţi, să promoveze comportamente sexuale contrare învăţăturii morale catolice sau să adopte poziţii care contrazic dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane de la concepere la moartea naturală? Trebuie să ne împotrivim la orice tendinţă care consideră religia un fapt privat. Numai când credinţa impregnează orice aspect al vieţii, creştinii devin cu adevărat deschişi la puterea transformatoare a Evangheliei.

Pentru o societate bogată, un obstacol suplimentar în calea întâlnirii cu Dumnezeul cel viu constă în subtila influenţă a materialismului, care, din nefericire, poate foarte uşor să atragă atenţia asupra însutitului făgăduit de Dumnezeu în această viaţă, în vederea vieţii veşnice pe care El o promite pentru timpul care va să vină (Marcu 10,30). Oamenii au nevoie astăzi să li se reamintească scopul ultim al existenţei. Au nevoie să recunoască faptul că înlăuntrul lor este o adâncă sete de Dumnezeu. Trebuie să li se dea oportunitatea de a-şi potoli setea la izvorul iubirii Sale nemărginite. Este uşor să te laşi fascinat de posibilităţile aproape nelimitate pe care le oferă ştiinţa şi tehnica; este uşor să faci greşeala de a gândi că putem obţine prin eforturile proprii satisfacerea exigenţelor noastre cele mai profunde. Aceasta este o iluzie. Fără Dumnezeu, care ne dăruieşte ceea ce singuri nu putem atinge (cf Spe Salvi, nr. 31), vieţile noastre sunt, în cele din urmă, goale. Persoanele au nevoie să fie mereu reinvitate la a cultiva o relaţie cu El, care a venit pentru ca noi să avem viaţă din belşug (cf Ioan 10,10). Scopul oricărei activităţi pastorale şi catehetice, obiectul predicării noastre, însăşi centrul slujirii noastre sacramentale trebuie să fie acela de a ajuta persoanele să stabilească şi să alimenteze o astfel de relaţie vitală cu “Cristos Isus, speranţa noastră” (1 Timotei 1,1).

Într-o societate care preţuieşte libertatea personală şi autonomia este uşor să se piardă din vedere dependenţa noastră faţă de ceilalţi, precum şi responsabilităţile pe care le avem faţă de ei. Această accentuare a individualismului a influenţat chiar şi Biserica (cf Spe Salvi, nr. 13-15), dând naştere la o formă de devoţiune care uneori subliniază raportul nostru privat cu Dumnezeu în detrimentul chemării de a fi membri ai unei comunităţi răscumpărate. Şi totuşi, de la început Dumnezeu a văzut că “nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2,18). Am fost creaţi ca să fim fiinţe sociale care găsesc împlinire numai în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dacă vrem cu adevărat să ţinem fixă privirea asupra Lui, izvorul bucuriei noastre, trebuie să facem aceasta ca membri ai poporului lui Dumnezeu (cf Spe Salvi, nr. 14). Faptul că acest lucru pare să meargă împotriva culturii actuale, nu este decât o dovadă în plus despre necesitatea urgentă a unei reînnoite evanghelizări a culturii.

Aici, în America, aţi fost binecuvântaţi cu un laicat catolic de o considerabilă varietate culturală, care pune propriile daruri multiforme în slujirea Bisericii şi a societăţii în general. Ei privesc spre voi pentru a primi încurajare, călăuză şi orientare. Într-o epocă saturată de informaţie, importanţa de a oferi o solidă formare a credinţei nu poate fi supraevaluată. Catolicii americani au acordat prin tradiţie o înaltă valoare educaţiei religioase, atât în şcoli cât şi în contextul programelor de formare pentru adulţi: e necesar să fie păstrate şi extinse. Numeroşii oameni generoşi care se dedică activităţilor caritabile trebuie ajutaţi să îşi înnoiască dedicarea printr-o “formare a inimii”: o “întâlnire cu Dumnezeu în Cristos, care trezeşte iubirea lor şi le deschide spiritele către ceilalţi” (cf Deus Caritas Est, 31). Într-o vreme în care progresele ştiinţelor medicale aduc multora noi speranţe, pot apărea provocări etice de neimaginat în trecut. Aceasta face mai importantă ca niciodată formarea solidă în conformitate cu învăţăturile morale ale Bisericii a acelor catolici care sunt implicaţi în sfera sănătăţii. Este nevoie de o călăuzire înţeleaptă în toate aceste forme de apostolat, pentru ca ei să aducă roade multe; dacă doresc să promoveze cu adevărat binele integral al persoanei, laicii trebuie să fie înnoiţi ei înşişi în Cristos, speranţa noastră.

Ca vestitori ai Evangheliei şi călăuze ale comunităţii catolice, voi sunteţi chemaţi să participaţi şi la schimbul de idei din arena publică, pentru a ajuta la modelarea atitudinilor culturale adecvate. Într-un context în care libertatea de expresie este preţuită şi este încurajată o dezbatere robustă şi onestă, vocea voastră este una respectată, care are mult de oferit la dezbaterea chestiunilor sociale şi morale de actualitate. Făcând astfel ca Evanghelia să fie auzită în mod clar, voi nu doar formaţi persoanele comunităţii voastre, dar, în domeniul mai vast al comunicaţiilor în masă, ajutaţi la răspândirea mesajului speranţei creştine în întreaga lume.

În mod evident, influenţa Bisericii în dezbaterea publică are loc la niveluri diferite. În Statele Unite, ca şi în alte părţi, sunt în prezent multe legi, în vigoare sau în dezbatere, care suscită îngrijorări din punctul de vedere al moralităţii, iar comunitatea catolică, sub călăuzirea voastră, trebuie să aducă o mărturie clară şi unitară în aceste probleme. Şi mai importantă este deschiderea treptată a minţii şi a inimii comunităţii lărgite faţă de adevărul moral: aici este încă mult de făcut. În acest domeniu este crucial rolul credincioşilor laici de a acţiona ca “ferment” în societate. Totuşi, nu trebuie să se presupună că toţi cetăţenii catolici gândesc după învăţătura Bisericii în chestiunile etice fundamentale de astăzi. Încă o dată, este datoria voastră să faceţi astfel încât formarea morală oferită la orice nivel al vieţii ecleziale să reflecte învăţătura autentică a Evangheliei vieţii.

În acest sens, o temă de profundă preocupare pentru noi toţi este situaţia familiei în societate. Într-adevăr, Cardinalul George a amintit anterior modul în care voi aţi pus întărirea căsătoriei şi a vieţii de familie între priorităţile atenţiei voastre din următorii ani. În Mesajul din acest an pentru Ziua Mondială a Păcii am vorbit despre contribuţia esenţială pe care o viaţă familială sănătoasă o aduce la pacea din interiorul unei naţiuni şi între naţiuni. Acasă în familie experimentăm “câteva componente fundamentale ale păcii: dreptatea şi iubirea dintre fraţi şi surori, rolul autorităţii reprezentate de părinţi, slujirea iubitoare faţă de membrii mai slabi, fie că sunt mici sau bolnavi sau bătrâni, ajutorul reciproc în nevoile vieţii, disponibilitatea de a-l primi pe celălalt şi, dacă e necesar, de a-l ierta” (nr. 3). Familia este apoi locul primar al evanghelizării, al transmiterii credinţei, al sprijinirii tinerilor în preţuirea importanţei practicii religioase şi a respectării duminicii. Cum să nu fim descurajaţi când observăm declinul rapid al familiei ca element de bază al Bisericii şi al societăţii? Divorţul şi infidelitatea sunt în creştere, şi mulţi tineri, bărbaţi şi femei, aleg să amâne căsătoria sau chiar să o ignore complet. Pentru unii tineri catolici e greu să deosebească legătura sacramentală a căsătoriei de legătura civilă, sau de un simplu acord de a trăi cu o altă persoană în mod neoficial şi fără angajamente pe viaţă. Drept urmare se vede o alarmantă scădere a numărului de căsătorii catolice în Statele Unite, concomitent cu o creştere a concubinajelor, în care dăruirea reciprocă a soţilor asemenea lui Cristos, pecetluită de o făgăduinţă publică de a trăi exigenţele unei angajări indisolubile pentru întreaga existenţă, este de a dreptul absentă. În asemenea circumstanţe este negat copiilor ambientul sigur de care au nevoie ca să crească asemenea unor fiinţe umane, dar sunt negate şi societăţii acele coloane stabile necesare dacă se vrea păstrarea unei coeziuni şi a unui centru moral al comunităţii.

Cum susţinea şi predecesorul meu, Papa Ioan Paul al II-lea, “primul responsabil al pastoraţiei familiei în Dieceză este Episcopul… el trebuie să dedice interes, atenţie, timp, personal, resurse, dar mai ales sprijin personal familiilor şi tuturor celor care… îl ajută în pastorala familiei” (Exhortaţia apostolică Familiaris consortio, nr. 73). Este îndatorirea voastră să proclamaţi cu forţă argumentele de credinţă şi raţiune care vorbesc despre instituţia căsătoriei, înţeleasă ca angajare pe viaţă între un bărbat şi o femeie, deschisă la transmiterea vieţii. Acest mesaj ar trebui să răsune în faţa persoanelor de astăzi, întrucât este esenţial un “da” necondiţionat şi fără rezerve spus vieţii, un “da” spus iubirii şi un “da” aspiraţiilor din inima umanităţii noastre comune, în timp ce ne străduim să împlinim dorinţa noastră profundă de intimitate cu ceilalţi şi cu Domnul.

Între semnele contrare Evangheliei vieţii care se pot întâlni în America, dar şi în altă parte, este unul care provoacă o profundă ruşine: abuzul sexual asupra minorilor. Mulţi dintre voi mi-au vorbit de enorma durere pe care comunităţile voastre au îndurat-o când oameni ai Bisericii au trădat obligaţiile lor şi îndatoririle preoţeşti printr-un asemenea comportament imoral grav. În timp ce eliminaţi acest rău oriunde s-ar prezenta, fiţi siguri de sprijinul rugăciunii din partea poporului lui Dumnezeu din întreaga lume. Pe bună dreptate, voi daţi prioritate manifestărilor de compasiune şi sprijin faţă de victime: este o responsabilitate care vine de la Dumnezeu, ca Păstori, aceea de a alina rănile cauzate de orice încălcare a încrederii, de a favoriza vindecarea, de a promova reconcilierea şi de a ajunge cu preocupare plină de iubire la cei care au suferit răni atât de grave.

Răspunsul la această situaţie nu a fost uşor şi, cum a indicat preşedintele Conferinţei voastre Episcopale, a fost “gestionat uneori în mod foarte rău”. Acum că dimensiunea şi gravitatea problemei sunt înţelese mai clar, aţi putut să luaţi măsuri de remediere mai adecvate şi la nivel disciplinar şi să promovaţi un ambient sigur care oferă tinerilor o mai mare ocrotire. În timp ce trebuie amintit că cea mai mare parte a preoţilor şi călugărilor în America desfăşoară o excelentă lucrare în a aduce mesajul eliberator al Evangheliei persoanelor încredinţate grijilor lor pastorale, este de vitală importanţă faptul ca persoanele vulnerabile să fie întotdeauna ocrotite de cei care le-ar putea provoca răni. În acest sens, eforturile voastre de vindecare şi protecţie aduc deja roade nu numai faţă de cei care sunt puşi direct sub îngrijirea voastră pastorală ci şi în întreaga societate.

Dacă vrem să îşi atingă scopul lor deplin, trebuie ca măsurile şi strategiile adoptate de voi să fie puse într-un context mai amplu. Copiii au dreptul de a creşte cu o înţelegere sănătoasă a sexualităţii şi a rolului care îi revine ei în relaţiile umane. Copiii trebuie să fie feriţi de manifestările degradante şi de manipularea vulgară a sexualităţii, astăzi atât de răspândită; ei au dreptul de a fi educaţi în spiritul valorilor morale autentice înrădăcinate în demnitatea persoanei umane. Acest lucru ne face să analizăm încă o dată centralitatea familiei şi necesitatea de promova Evanghelia vieţii. Ce înseamnă să vorbeşti despre ocrotirea copiilor când pornografia şi violenţa pot fi privite în atât de multe case prin mass-media de care astăzi se dispune atât de mult? Trebuie să reafirmăm cu urgenţă valorile care susţin o societate, astfel încât să oferim tinerilor şi adulţilor o solidă formare morală. Toţi au un rol de îndeplinit în această sarcină, nu doar părinţii, liderii religioşi, învăţătorii şi cateheţii, ci şi informaţia şi industria de divertisment. Da, fiecare membru al societăţii poate să contribuie la această reînnoire morală şi să se bucure de beneficiile acesteia. A avea grijă cu adevărat de tineri şi de viitorul civilizaţiei noastre înseamnă să recunoaştem responsabilitatea de a promova şi de a trăi acele valori morale autentice care numai ele fac capabilă persoana umană să prospere. Este îndatorirea voastră de păstori, care au ca model pe Cristos, Bunul Păstor, să proclame cu forţă şi claritate acest mesaj şi să înfrunte păcatul abuzului în interiorul unui context mai vast de comportamente sexuale. Apoi, recunoscând problemele şi înfruntându-le când apar într-un context eclezial, voi puteţi oferi un exemplu pentru alţii, dat fiind că această plagă se găseşte nu numai în interiorul Diecezelor voastre, ci şi în orice sector al societăţii. Ea reclamă un răspuns hotărât şi colectiv.

Şi preoţii au nevoie de călăuzirea voastră şi de apropierea voastră în aceste timpuri dificile. Ei au simţit ruşinea pentru ceea ce s-a întâmplat şi mulţi dintre ei percep că au pierdut o parte din acea încredere de care se bucurau cândva. Nu sunt puţini cei care simt o apropiere de Cristos în pătimirea Sa, în timp ce se străduiesc să înfrunte consecinţele acestei crize. Episcopul, ca părinte, frate şi prieten al preoţilor săi, îi poate ajuta să culeagă roade spirituale din această uniune cu Cristos, făcându-i conştienţi de prezenţa aducătoare de mângâiere a Domnului în mijlocul suferinţelor lor, şi încurajându-i să păşească împreună cu Domnul pe calea speranţei (cf Spe Salvi, nr. 39). Cum observa Papa Ioan Paul al II-lea acum şase ani, “trebuie să avem încredere că acest timp de încercare va duce la o purificare a întregii comunităţi catolice”, că va conduce “la o preoţie mai sfântă, la un episcopat mai sfânt şi la o Biserică mai sfântă” (Mesaj către Cardinalii Statelor Unite, 23 aprilie 2002, nr. 4). Sunt multe semne că, în perioada vizată, o astfel purificare a avut loc cu adevărat. Prezenţa constantă a lui Cristos în mijlocul suferinţelor noastre transformă încetul cu încetul întunericul nostru în lumină: fiecare realitate este făcută nouă cu adevărat în Cristos Isus, speranţa noastră.

În acest moment o parte vitală a îndatoririi voastre este întărirea raporturilor cu preoţii voştri, mai ales în acele cazuri în care s-au ivit tensiuni între preoţi şi Episcopii lor ca urmare a crizei. Este important să continuaţi să arătaţi faţă de ei preocuparea voastră, să îi sprijiniţi şi călăuziţi prin exemplul personal. În acest fel îi veţi ajuta cu siguranţă să îl întâlnească pe Dumnezeul cel viu şi îi veţi îndruma spre acea speranţă care transformă existenţa despre care vorbeşte Evanghelia. Dacă voi înşivă veţi trăi într-un mod configurat îndeaproape după Cristos, Bunul Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile Sale, îi veţi inspira pe fraţii voştri preoţi să se dedice din nou slujirii turmei cu generozitatea care l-a caracterizat pe Cristos. Într-adevăr, o concentrare mai clară în jurul imitării lui Cristos în sfinţenia vieţii este ceea ce se cere dacă vrem să mergem înainte. Trebuie să redescoperim bucuria de a trăi o existenţă centrată pe Cristos, cultivând virtuţile şi cufundându-ne în rugăciune. Când credincioşii ştiu că păstorul lor este un om care se roagă şi îşi consacră viaţa slujirii lor, răspund cu acea căldură şi afecţiune care nutreşte şi sprijină viaţa întregii comunităţi.

Timpul petrecut în rugăciune nu este niciodată risipit, oricât de importante ar fi datoriile care ne presează din toate părţile. Adoraţia lui Cristos Domnul nostru, în Preasfântul Sacrament, prelungeşte şi intensifică acea uniune cu El care se constituie prin intermediul Celebrării Euharistice (cf Exortaţiei apostolice Sacramentum caritatis, nr. 66). Contemplarea misterelor Rozariului descătuşează toată forţa lor salvifică conformându-ne, unindu-ne şi consacrându-ne lui Isus Cristos (cf Rosarium Virginis Mariae, nr. 11,15). Fidelitatea faţă de Liturgia Orelor ne dă siguranţa că întreaga noastră zi este sfinţită, amintindu-ne continuu necesitatea de a rămâne concentraţi în a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu, în ciuda tuturor urgenţelor şi a distragerilor care pot apărea vizavi de obligaţiile de împlinit. Astfel, devoţiunea ne ajută să vorbim şi să acţionăm “in persona Christi”, să învăţăm, să conducem şi să sfinţim credincioşii în numele lui Isus, aducând reconcilierea Sa, vindecarea Sa şi iubirea Sa la toţi iubiţii săi fraţi şi surori. Această configurare radicală după Cristos, Bunul Păstor, este în centrul slujirii noastre pastorale şi dacă ne deschidem noi înşine, prin rugăciune, faţă de puterea Duhului Sfânt, El va revărsa din belşug darurile de care avem nevoie ca să împlinim îndatorirea noastră extraordinară, pentru ca să nu fie nevoie “să ne îngrijim cum sau ce vom vorbi” (cf Matei 10, 19).

La încheierea acestui discurs adresat vouă în această seară, încredinţez în mod cu totul special Biserica din ţara voastră grijii materne şi mijlocirii Mariei Neprihănite, Patroana Statelor Unite. Fie ca ea, care a purtat în sânul ei speranţa tuturor neamurilor, să mijlocească pentru poporul acestei ţări, pentru ca toţi să fie înnoiţi în Isus Cristos, Fiul ei. Dragi fraţi Episcopi, vă asigur pe fiecare dintre voi, aici prezenţi, de prietenia mea profundă şi de participarea mea la preocupările voastre pastorale. Vouă tuturor, şi clerului, persoanelor consacrate şi credincioşilor laici ai voştri, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică, ca garanţie a bucuriei şi a păcii în Domnul Înviat.