Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
susţinut la prima întrunire a celei de-a doua Adunări Speciale pentru Africa
a Sinodului Episcopilor
luni, 5 octombrie 2009

Iubiţi fraţi şi surori,

Am început acum întâlnirea noastră sinodală invocându-l pe Duhul Sfânt şi ştiind bine că noi nu putem realiza în acest moment ceea ce este de făcut pentru Biserică şi pentru lume: numai în puterea Duhului Sfânt putem găsi ceea ce este drept şi apoi să-l realizăm. Şi în fiecare zi vom începe munca noastră invocându-l pe Duhul Sfânt cu rugăciunea de la Ora a Treia “Nunc sancte nobis Spiritus“. De aceea, aş vrea acum, împreună cu voi să meditez puţin acest imn, care deschide munca de fiecare zi, fie acum la Sinod, dar şi după aceea în viaţa noastră zilnică.

“Nunc sancte nobis Spiritus“. Noi ne rugăm ca Rusaliile să nu fie numai un eveniment din trecut, primul început al Bisericii, ci să fie astăzi, ba chiar acum: “nunc sancte nobis Spiritus“. Ne rugăm ca Domnul să realizeze acum revărsarea Duhului său şi să recreeze din nou Biserica sa şi lumea. Ne amintim că apostolii după Înălţare nu au început – aşa cum poate că ar fi fost normal – să organizeze, să creeze Biserica viitoare. Au aşteptat acţiunea lui Dumnezeu, l-au aşteptat pe Duhul Sfânt. Au înţeles că Biserica nu se poate face, că nu este produsul organizării noastre: Biserica trebuie să se nască din Duhul Sfânt. După cum însuşi Domnul a fost zămislit şi s-a născut din Duhul Sfânt, tot aşa şi Biserica trebuie să fie zămislită mereu şi să se nască din Duhul Sfânt. Numai cu acest act creator al lui Dumnezeu noi putem intra în activitatea lui Dumnezeu, în acţiunea divină şi să colaborăm cu el. În acest sens, şi toată munca noastră la Sinod este o colaborare cu Duhul Sfânt, cu puterea lui Dumnezeu care merge înaintea noastră. Şi mereu trebuie să implorăm din nou împlinirea acestei iniţiative divine, în care noi putem să fim apoi colaboratori ai lui Dumnezeu şi să contribuim de a face în aşa fel încât din nou să se nască şi să crească Biserica.

Strofa a doua a acestui imn – “Os, lingua, mens, sensus, vigor, / Confessionem personent: / Flammescat igne caritas, / accedat ardor proximos” – este inima acestei rugăciuni. Implorăm de la Dumnezeu trei daruri, darurile esenţiale ale Rusaliilor, ale Duhului Sfânt: confessio, caritas, proximos. Confessio: există limba de foc care este “raţională”, dăruieşte cuvântul corect şi ne duce cu gândul la depăşirea Babelului în sărbătoarea Rusaliilor. Încurcătura născută din egoismul şi din mândria omului, al cărei efect este acela de a nu putea să ne mai înţelegem unii cu alţii, trebuie depăşită de puterea Duhului, care uneşte fără a uniformiza, care dă unitate în pluralitate: fiecare poate să-l înţeleagă pe celălalt, chiar şi în diversităţile limbilor. Confessio: cuvântul, limba de foc pe care Domnul ne-o dă, cuvântul comun în care toţi suntem uniţi, cetatea lui Dumnezeu, sfânta Biserică, în care este prezentă toată bogăţia diferitelor culturi. Flammescat igne caritas. Această mărturisire nu este o teorie, ci este viaţă, este iubire. Inima sfintei Biserici este iubirea, Dumnezeu este iubire şi se comunică comunicându-ne iubirea. Şi în sfârşit aproapele. Biserica nu este niciodată un grup închis în sine, care trăieşte pentru sine ca unul din multele grupuri care există în lume, ci se deosebeşte prin universalitatea carităţii, a responsabilităţii faţă de aproapele.

Să luăm unul câte unul aceste trei daruri. Confessio: în limbajul Bibliei şi al Bisericii antice acest cuvânt are două semnificaţii esenţiale, care par opuse dar care de fapt constituie o unică realitate. Confessio este înainte de toate mărturisire a păcatelor: a recunoaşte vina noastră şi a cunoaşte că în faţa lui Dumnezeu suntem insuficienţi, suntem în păcat, nu suntem în relaţie dreaptă cu El. Acesta este primul punct: a ne cunoaşte pe noi înşine în lumina lui Dumnezeu. Numai în această lumină putem să ne cunoaştem pe noi înşine, putem înţelege şi ceea ce este rău în noi şi astfel să vedem ceea ce trebuie să fie reînnoit, transformat. Numai în lumina lui Dumnezeu ne cunoaştem unii pe alţii şi vedem realmente toată realitatea.

Mi se pare că trebuie să ţinem cont de toate acestea în analizele noastre despre reconciliere, dreptate, pace. Sunt importante analizele empirice, este important ca să se cunoască exact realitatea din lumea aceasta. Totuşi aceste analize orizontale, făcute cu atâta exactitate şi competenţă, sunt insuficiente. Nu indică adevăratele probleme pentru că nu le plasează la lumina lui Dumnezeu. Dacă nu vedem că la rădăcină este misterul lui Dumnezeu, lucrurile din lume merg rău pentru că relaţia cu Dumnezeu nu este ordonată. Şi dacă prima relaţie, cea fundamentală, nu este corectă, toate celelalte relaţii cu ceea ce poate fi bun, în mod fundamental nu funcţionează. De aceea, toate analizele noastre din lume sunt insuficiente dacă nu mergem până la acest punct, dacă nu considerăm lumea în lumina lui Dumnezeu, dacă nu descoperim că la rădăcina nedreptăţilor, a corupţiei, se află o inimă nedreaptă, se află o închidere faţă de Dumnezeu şi, de aceea, o falsificare a relaţiei esenţiale care este fundamentul tuturor celorlalte.

Confessio: a înţelege în lumina lui Dumnezeu realităţile din lume, primatul lui Dumnezeu şi în sfârşit toată fiinţa umană şi realităţile umane, care tind la relaţia noastră cu Dumnezeu. Şi dacă aceasta nu este corect, nu ajunge la punctul voit de Dumnezeu, nu intră în adevărul lui, chiar şi tot restul nu este corigibil pentru se nasc din nou toate viciile care distrug reţeaua socială, pacea în lume.

Confessio: a vedea realitatea în lumina lui Dumnezeu, a înţelege că în fond realităţile noastre depind de relaţia noastră cu Creatorul şi Răscumpărătorul, şi astfel să mergem la adevărul care mântuieşte. Sfântul Augustin, referindu-se la capitolul 3 al Evangheliei după sfântul Ioan, defineşte actul mărturisirii creştine cu “a face adevărul, a merge la lumină”. Numai văzând în lumina lui Dumnezeu păcatele noastre, insuficienţa relaţiei noastre cu el, umblăm în lumina adevărului. Şi numai adevărul mântuieşte. Acţionăm în sfârşit în adevăr: a mărturisi realmente în această profunzime a lumii lui Dumnezeu înseamnă a face adevărul.

Aceasta este prima semnificaţie a cuvântului confessio, mărturisire a păcatelor, recunoaştere a vinovăţiei care rezulta din lipsa relaţiei noastre cu Dumnezeu. Însă o a doua semnificaţie a mărturisirii este aceea de a-i mulţumi lui Dumnezeu, a-l glorifica pe Dumnezeu, a-l mărturisi pe Dumnezeu. Putem recunoaşte adevărul fiinţei noastre pentru că există răspunsul divin. Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri cu păcatele noastre; chiar şi atunci când relaţia noastră cu maiestatea sa este împiedicată, el nu se retrage ci vine şi ne ia de mână. De aceea confessio este mărturie a bunătăţii lui Dumnezeu, este evanghelizare. Vedem asta în ziua de Rusalii, când sfântul Petru, în cuvântarea sa, pe de o parte acuză păcatul persoanelor – l-aţi ucis pe cel sfânt şi pe cel drept – dar, în acelaşi moment, spune: acest sfânt a înviat şi vă iubeşte, vă îmbrăţişează, vă cheamă să fiţi ai lui în căinţă şi în botez, precum şi în împărtăşirea cu trupul său. În lumina lui Dumnezeu, a mărturisi devine în mod necesar a-l vesti pe Dumnezeu, a evangheliza şi astfel a reînnoi lumea.

Însă cuvântul confessio ne aminteşte încă un alt element. În capitolul 10 al Scrisorii către Romani, sfântul Paul interpretează mărturisirea din capitolul 30 al Deuteronomului. În acest ultim text se pare că evreii, intrând în forma definitivă a alianţei, în Ţara Sfântă, au teamă şi nu pot realmente să-i răspundă lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. Domnul le spune: nu vă fie frică, Dumnezeu nu este departe. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu este necesar să se străbată un ocean necunoscut, nu sunt necesare călătoriile spaţiale în cer, lucruri complicate sau imposibile. Dumnezeu nu este departe, nu este de cealaltă parte a oceanului, în aceste spaţii imense din univers. Dumnezeu este aproape. Este în inima ta şi pe buzele tale, cu cuvântul Torei, care intră în inima ta şi se vesteşte în buzele tale. Dumnezeu este în tine şi cu tine, este aproape.

În interpretarea sa, sfântul Paul înlocuieşte cuvântul Tora cu cuvântul mărturisire şi credinţă. El spune: realmente Dumnezeu este aproape, nu sunt necesare expediţii complicate pentru a ajunge la el, nici aventuri spirituale sau materiale. Dumnezeu este aproape cu credinţa, este în inima ta, şi cu mărturisirea este pe buzele tale. Este în tine şi cu tine. Realmente Isus Cristos cu prezenţa sa ne dă cuvântul vieţii. Astfel intră, în credinţă, în inima noastră. Locuieşte în inima noastră şi în mărturisire ducem lumii, acestui timp al nostru, realitatea Domnului. Mi se pare acesta un element foarte important: Dumnezeul apropiat. Lucrurile ştiinţei, ale tehnicii comportă mari investiţii: aventurile spirituale şi materiale sunt costisitoare şi dificile. Dar Dumnezeu se dăruieşte gratuit. Lucrurile mai mari din viaţă – Dumnezeu, iubirea, adevărul – sunt gratuite. Dumnezeu se dăruieşte în inima noastră. Aş spune că ar trebui să medităm des această gratuitate a lui Dumnezeu: nu este nevoie de mari daruri materiale sau chiar intelectuale pentru a fi aproape de Dumnezeu. Dumnezeu se dăruieşte gratuit în iubirea sa, este în mine în inimă şi pe buze. Acesta este curajul, bucuria vieţii noastre. Este şi curajul prezent în acest sinod, pentru că Dumnezeu nu este departe: este cu noi cu cuvântul credinţei. Mă gândesc că şi această dualitate este importantă: cuvântul în inimă şi pe buze. Această profunzime a credinţei personale, care realmente mă leagă intim cu Dumnezeu, trebuie apoi să fie mărturisită: credinţă şi mărturisire, interioritate în comuniunea cu Dumnezeu şi mărturia credinţei care se exprimă pe buzele mele şi astfel devine sensibilă şi prezentă în lume. Sunt două lucruri importante care merg mereu împreună.

Apoi imnul despre care vorbim indică şi locurile în care se află mărturisirea: “os, lingua, mens, sensus, vigor“. Toate capacităţile noastre de a gândi, a vorbi, a simţi, a acţiona, trebuie să facă să răsune – latina foloseşte verbul “personare” – cuvântul lui Dumnezeu. Fiinţa noastră, în toate dimensiunile sale, ar trebui să fie umplută de acest cuvânt, care astfel devine realmente sensibil în lume, care, prin intermediul existenţei noastre, răsună în lume: cuvântul Duhului Sfânt.

Şi apoi pe scurt alte două daruri. Caritatea: este important că creştinismul nu este o sumă de idei, o filozofie, o teologie, ci un mod de a trăi, creştinismul este caritate, este iubire. Numai astfel devenim creştini: dacă credinţa se transformă în caritate, dacă este caritate. Putem spune că şi logos şi caritas merg împreună. Dumnezeul nostru este, pe de o parte, logos, raţiune veşnică. Dar această raţiune este şi iubire, nu este matematică rece care construieşte universul, nu este un demiurg; această raţiune veşnică este foc, este caritate. În noi înşine ar trebui să se realizeze această unitate de raţiune şi caritate, de credinţă şi caritate. Şi astfel transformaţi în caritate să devenim, aşa cum spun Părinţii greci, divinizaţi. Aş spune că în dezvoltarea lumii avem acest parcurs în urcare, de la primele realităţi create până la creatura om. Dar această scară încă nu s-a terminat. Omul ar trebui să fie divinizat şi astfel să se realizeze. Unitatea creaturii şi a Creatorului: aceasta este adevărat dezvoltare, a ajunge cu harul lui Dumnezeu la această deschidere. Esenţa noastră este transformată în caritate. Dacă vorbim despre această dezvoltare ne gândim mereu şi la această ţintă ultimă, unde Dumnezeu vrea să ajungă împreună cu noi.

În sfârşit, aproapele. Caritatea nu este ceva individual, ci universală şi concretă. Astăzi la Liturghie am proclamat pagina evanghelică a samariteanului milostiv, în care vedem dubla realitate a carităţii creştine, care este universală şi concretă. Acest samaritean întâlneşte un evreu, care se află deci în afara graniţelor tribului său şi a religiei sale. Însă caritatea este universală şi de aceea acest străin în toate sensurile este pentru el aproape. Universalitatea deschide limitele care închid lumea şi creează diversităţile şi conflictele. În acelaşi timp, faptul că trebuie să se facă ceva pentru universalitate nu este filozofie ci acţiune concretă. Trebuie să tindem la această unificare de universalitate şi concreteţe, trebuie să deschidem realmente aceste graniţe dintre triburi, etnii, religii la universalitatea iubirii lui Dumnezeu. Şi asta nu în teorie, ci în locurile în care trăim, cu toată concreteţea necesară. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne dea toate acestea, în puterea Duhului Sfânt. La sfârşit imnul este glorificare a lui Dumnezeu întreit şi unic şi rugăciune de a cunoaşte şi de a crede. Astfel sfârşitul revine la început. Să ne rugăm pentru ca să putem cunoaşte, cunoaşterea să devină credinţă şi credinţa să devină iubire, acţiune. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ni-l dea pe Duhul Sfânt, să trezească noi Rusalii, să ne ajute să fim slujitorii săi în această oră a lumii. Amin.