Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la plenara Consiliului Pontifical “Cor Unum”
Vatican, vineri, 13 noiembrie 2009

Domnilor Cardinali,
Veneraţi Fraţi întru episcopat şi preoţie,
Dragi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să îl salut pe fiecare dintre voi, membri, consultori şi oficiali ai Consiliului Pontifical “Cor Unum”, adunaţi aici pentru Adunarea Plenară, în timpul căreia este analizată tema “Parcursuri formative pentru operatorii carităţii”. Îl salut pe Cardinalul Paul Josef Cordes, preşedintele dicasterului, şi îi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat şi în numele vostru. Tuturor exprim recunoştiinţa mea pentru serviciul preţios pe care îl oferiţi activităţii caritative a Bisericii. Gândul meu, în mod special, se îndreaptă spre numeroşii credincioşi care, sub diferite nume sau în orice parte a lumii, dăruiesc, cu generozitate şi dedicaţie, din timpul lor şi din energiile lor pentru a mărturisi iubirea lui Hristos, Bunul Samarinean, care se apleacă asupra celor nevoiaşi în trup şi în spirit. Deoarece, aşa cum am subliniat în Enciclica Deus caritas est, “natura intimă a Bisericii se exprimă întro triplă sarcină: vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (kerygma-martyria), celebrarea Sacramentelor (leiturgia), serviciul carităţii (diakonia)” (cf. nr. 25), caritatea aparţine naturii însăşi a Bisericii.

Operând în această sferă a vieţii ecleziale, voi desfăşuraţi o misiune care se aşează într-o tensiune constantă între doi poli: vestea evanghelică şi atenţia faţă de inima omului şi faţă de mediul în care el trăieşte. În acest an, două evenimente ecleziale speciale au scos în evidenţă un astfel de aspect: publicarea Enciclicii Caritas in veritate şi celebrarea Adunării Speciale pentru Africa a Sinodului Episcopilor despre reconciliere, justiţie şi pace. În perspective diverse dar convergente, ele au evidenţiat cum Biserica, în anunţul său salvific, nu poate să lase deoparte condiţiile concrete ale vieţii oamenilor, la care este trimisă. Acţiunea pentru a le îmbunătăţi priveşte însăşi viaţa sa şi misiunea sa, deoarece mântuirea lui Hristos este integrală şi priveşte omul în toate dimensiunile sale: fizică, spirituală, socială şi culturală, pământească şi cerească. Tocmai din acest grad de conştientizare s-au născut, în decursul secolelor, multe opere şi structuri ecleziale finalizate spre promovarea persoanelor şi a popoarelor, care au dat şi continuă să ofere o contribuţie de neînlocuit pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă şi integrală a fiinţei omeneşti. Aşa cum am repetat în Enciclica Caritas in veritate, “mărturia carităţii lui Hristos prin intermediul operelor de justiţie, pace şi dezvoltare face parte din evanghelizare, pentru că lui Isus Hristos, care ne iubeşte, îi pasă de om în întregimea sa” (nr. 15).

În această optică trebuie analizat angajamentul Bisericii pentru dezvoltarea unei societăţi mai juste, în care să fie recunoscute şi respectate toate drepturile indivizilor şi ale popoarelor (cfr ibid., nr. 6). Mulţi credincioşi laici, referitor la aceasta, desfăşoară o acţiune utilă în câmpul economic, social, legislativ şi cultural, şi promovează binele comun. Ei mărturisesc Evanghelia, contribuind la construirea unei ordini drepte în societate şi participând în primă persoană la viaţa publică (cf. Deus caritas nr. 28). Desigur, nu îi revine Bisericii să intervină în mod direct în politica statelor sau în construirea structurilor politice adecvate (cf. nr. 9). Biserica, cu vestirea Evangheliei, deschide inima pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, şi trezeşte conştiinţele. Cu forţa vestirii sale, apără adevăratele drepturi omeneşti şi se angajează pentru justiţie. Credinţa este o forţă spirituală care purifică raţiunea în căutarea unei ordini drepte, eliberându-o de riscul întotdeauna prezent de a fi “orbită” de egoism, de interes şi de putere.

În adevăr, aşa cum experienţa o demonstrează, şi în societăţile cele mai evoluate din punct de vedere social, caritatea rămâne necesară: slujirea iubirii nu devine niciodată superfluă, nu numai pentru că sufletul omenesc are întotdeauna nevoie, dincolo de lucrurile materiale, de iubire, ci şi pentru că rămân situaţii de suferinţă, de singurătate, de necesitate, care cer dedicaţie personală şi ajutoare concrete. Când oferă cu iubire atenţie omului, Biserica simte pulsând în sine însăşi plinătatea iubirii provocate de Spiritul Sânt, care, în timp ce ajută omul să se elibereze de opresiunile materiale, asigură odihnă şi sprijin sufletului, eliberându-l de relele care îl întristează. Izvor al acestei iubiri este Dumnezeu însuşi, milostivire infinită şi iubire veşnică. Oricine, de aceea, care prestează serviciul său în cadrul organismelor ecleziale care gestionează iniţiativele şi operele de caritate, nu poate decât să aibă acest obiectiv fundamental: să facă cunoscut şi să experimenteze Chipul milostiv al Tatălui ceresc, deoarece în inima lui Dumnezeu Iubire este răspunsul adevărat la aşteptările cele mai intime ale oricărei inimi omeneşti.

Cât este de necesar pentru creştini să menţină fixă privirea spre chipul lui Hristos! Numai în El, pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, putem să îl contemplăm pe Tatăl (cf. Ioan 14,9) şi să experimentăm milostivirea infinită! Creştinii ştiu că sunt chemaţi să slujească şi să iubească lumea, chiar fără să fie “din lume” (cf. Ioan 15,19); să aducă un Cuvânt de mântuire integrală a omului, care nu se poate închide în orizontul pământesc; să rămână – precum Hristos – în mod total fideli voinţei Tatălui până la dăruirea supremă de sine însuşi, pentru a percepe mai uşor acea nevoie de iubire adevărată care este în fiecare inimă. Iată deci drumul pe care trebuie să îl parcurgă, dacă doreşte să urmeze logica Evangheliei, oricine vrea să mărturisească iubirea lui Hristos.

Dragi prieteni, este important ca Biserica, introdusă în evenimentele istoriei şi ale vieţii oamenilor, să devină canal al bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu. Aşa să fie pentru voi şi pentru cei care acţionează în câmpul vast de care se ocupă Consiliul vostru Pontifical! Cu o astfel de dorinţă, invoc mijlocirea maternă a Mariei asupra lucrărilor voastre şi, în timp ce reînnoiesc mulţumirea mea pentru prezenţa voastră şi pentru opera pe care o desfăşuraţi, cu bucurie vă împărtăşesc fiecăruia dintre voi şi familiilor voastre binecuvântarea mea Apostolică.