Discursul Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea
la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
New York, 18 aprilie 2008

Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor,

La începutul discursului meu la această adunare, înainte de toate doresc să vă exprim dumneavoastră, domnule preşedinte, recunoştinţa mea sinceră pentru distinsele cuvinte adresate mie. Acelaşi sentiment se îndreaptă şi spre secretarul general, domnul Ban Ki-moon, pentru că m-a invitat să vizitez oficiile centrale ale organizaţiei şi pentru cuvântul de bun venit pe care mi l-a adresat. Îi salut pe ambasadorii şi diplomaţiei statelor membre şi pe cei care sunt prezenţi: prin intermediul vostru, salut popoarele pe care le reprezentaţi aici. Ele aşteaptă de la această Instituţie ca să ducă înainte inspiraţia care a călăuzit întemeierea ei, aceea a unui “centru pentru armonizarea actelor naţiunilor în urmărirea scopurilor comune”, pacea şi dezvoltarea (cf. Carta Naţiunilor Unite, art. 1.2-1.4). Aşa cum a spus papa Ioan Paul al II-lea în anul 1995, organizaţia ar trebui să fie “centru moral, în care toate naţiunile lumii să se simtă ca acasă, dezvoltând conştiinţa comună că sunt, ca să spunem aşa, o «familie de naţiuni»” (Mesaj adresat Adunării Generale a Naţiunilor Unite, la aniversarea a 50 de ani de la întemeiere, New York, 5 octombrie 1995, 14).

Prin intermediul Naţiunilor Unite, statele au dat naştere la obiective universale care, deşi nu coincid cu binele comun total al familiei umane, reprezintă fără îndoială o parte fundamentală a aceluiaşi bine comun. Principiile fundamentale ale organizaţiei – dorinţa păcii, căutarea dreptăţii, respectarea demnităţii persoanei, cooperarea umanitară şi asistenţa – exprimă aspiraţiile juste ale spiritului uman şi constituie idealurile care ar trebui să stea la baza relaţiilor internaţionale. Aşa cum au evidenţiat predecesorii mei Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea de la acest podium, e vorba de argumente pe care Biserica Catolică şi Sfântul Scaun le urmăresc cu atenţie şi cu interes, deoarece văd în activitatea voastră cum probleme şi conflicte referitoare la comunitatea mondială pot fi supuse unei reglementări comune. Naţiunile Unite întrupează aspiraţia la “un grad superior de orientare internaţională” (Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, 43), inspirată şi condusă de principiul de subsidiaritate, şi de aceea capabilă să răspundă la întrebările familiei umane prin reguli internaţionale obligatorii şi prin structuri în măsură să armonizeze desfăşurarea zilnică a vieţii popoarelor. Acest lucru este şi mai necesar într-un timp în care experimentăm paradoxul clar al unui consens multilateral care continuă să fie în criză din cauza subordonării sale faţă de deciziile luate de puţine popoare, în timp ce problemele lumii cer intervenţii în formă de acţiune colectivă din partea comunităţii internaţionale.

Desigur, chestiuni de siguranţă, obiective de dezvoltare, reducerea inegalităţilor locale şi globale, ocrotirea ambientului, a resurselor şi a climei, cer ca toţi responsabilii internaţionali să acţioneze împreună şi să arate o promptitudine pentru a acţiona în bună credinţă, în respectarea legii şi în promovarea solidarităţii faţă de regiunile mai slabe ale planetei. Mă gândesc îndeosebi la acele ţări din Africa şi din alte părţi ale lumii care rămân la marginile unei autentice dezvoltări integrale şi de aceea riscă să experimenteze numai efectele negative ale globalizării. În contextul relaţiilor internaţionale, este necesar să se recunoască rolul superior pe care-l joacă regulile şi structurile menite intrinsec să promoveze binele comun şi de aceea să apere libertatea umană. Aceste reguli nu limitează libertatea; dimpotrivă, o promovează, atunci când interzic comportamente şi acte care acţionează împotriva binelui comun, împiedică exercitarea lui efectivă şi de aceea compromit demnitatea oricărei persoane umane. În numele libertăţii trebuie să existe o corelaţie între drepturi şi obligaţii, cu care fiecare persoană este chemată să-şi asume responsabilitatea propriilor alegeri, făcute ca urmare a intrării în raport cu ceilalţi. Aici gândul nostru se îndreaptă spre modul cu care rezultatele descoperirilor cercetării ştiinţifice şi tehnologice au fost uneori aplicate. În pofida binefacerilor enorme pe care omenirea le poate trage din ele, unele aspecte ale acestei aplicări reprezintă o încălcare clară a ordinii creaţiei, până la punctul în care nu numai că este contrazis caracterul sacru al vieţii, ci însăşi persoana umană şi familia sunt prădate de identitatea lor naturală. În acelaşi mod, acţiunea internaţională menită să ocrotească ambientul şi să protejeze diferitele forme de viaţă pe pământ nu trebuie să garanteze numai o folosire raţională a tehnologiei şi a ştiinţei, ci trebuie să redescopere şi imaginea autentică a creaţiei. Acest lucru nu cere niciodată o alegere care trebuie să se facă între ştiinţă şi etică: mai degrabă e vorba de a adopta o metodă ştiinţifică care într-adevăr să respecte imperativele etice.

Recunoaşterea unităţii familiei umane şi atenţia faţă de demnitatea înnăscută a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei găsesc astăzi o accentuare reînnoită în principiul responsabilităţii de a proteja. Numai recent a fost definit acest principiu, dar era deja prezent în mod implicit la începuturile Naţiunilor Unite şi acum a devenit tot mai mult caracteristică a activităţii organizaţiei. Fiecare stat are datoria primară de a proteja propria populaţie de încălcări grave şi continue ale drepturilor umane, ca şi de consecinţele crizelor umanitare, provocate atât de natură cât şi de om. Dacă statele nu sunt în măsură să garanteze asemenea protecţie, comunitatea internaţională trebuie să intervină cu mijloacele juridice prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi de alte instrumente internaţionale. Acţiunea comunităţii internaţionale şi a instituţiilor sale, fiind presupusă respectarea principiilor care sunt la baza ordinii internaţionale, nu trebuie să fie interpretată niciodată ca o impunere nedorită şi o limitare a suveranităţii. Dimpotrivă, indiferenţa sau lipsa de intervenţie aducă daună reală. Este nevoie ne o căutare mai profundă a modurilor de a preveni şi a controla conflictele, explorând orice posibilă cale diplomatică şi dând atenţie şi încurajare chiar celor mai slabe semne de dialog sau de dorinţă de reconciliere.

Principiul “responsabilităţii de a proteja” era considerat de vechiul ius gentium ca fundament al oricărei acţiuni întreprinse de guvernanţi faţă de cei guvernaţi: în timpul în care conceptul de state naţionale suverane se dezvolta, fratele dominican Francisco da Vitoria, considerat pe bună dreptate precursor al ideii de Naţiuni Unite, a descris această responsabilitate ca un aspect al raţiunii naturale împărtăşită de toate naţiunile şi ca rezultat al unei ordini internaţionale a cărei misiune era de a reglementa raporturile dintre popoare. Acum, ca şi atunci, acest principiu trebuie să invoce ideea de persoană ca imagine a Creatorului, dorinţa unei libertăţi absolute şi esenţiale. Întemeierea Naţiunilor Unite, aşa cum ştim, a coincis cu mânia profundă experimentată de omenire atunci când a fost abandonată referinţa la semnificaţia transcendenţei şi a raţiunii naturale, şi prin urmare au fost grav încălcate libertatea şi demnitatea omului. Când se întâmplă asta, sunt ameninţate fundamentele obiective ale valorilor care inspiră şi conduc ordinea internaţională şi sunt ameninţate la bază acele principii obligatorii şi inviolabile formulate şi consolidate de Naţiunile Unite. Atunci când suntem în faţa noilor şi insistentelor provocări, este o greşeală a ne întoarce înapoi la o abordare pragmatică, limitată să determine “un teren comun”, minimal în conţinuturi şi slab în efectele sale.

Referinţa la demnitatea umană, care este fundamentul şi obiectivul responsabilităţii de a proteja, ne duce la tema asupra căreia suntem invitaţi să ne concentrăm anul acesta, care marchează aniversarea a 60 de ani de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Documentul a fost rezultatul unei convergenţe de tradiţii religioase şi culturale, motivate toate de dorinţa comună de a pune persoana umană în inima instituţiilor, legilor şi intervenţiilor societăţii, şi de a considera persoana umană esenţială pentru lumea culturii, a religiei şi a ştiinţei. Drepturile umane sunt tot mai mult prezentate ca limbaj comun şi substrat etic al relaţiilor internaţionale. În acelaşi timp, universalitatea, indivizibilitatea şi interdependenţa drepturilor umane folosesc toate ca garanţii pentru salvgardarea demnităţii umane. Totuşi, este evident că drepturile recunoscute şi schiţate în Declaraţie se aplică la fiecare în virtutea originii comune a persoanei, care rămâne punctul cel mai înalt al planului creator al lui Dumnezeu pentru lume şi pentru istorie. Aceste drepturi sunt bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului şi prezentă în diferitele culturi şi civilizaţii. A înlătura drepturile umane din acest context ar însemna a restrânge domeniul lor şi a ceda în faţa unei concepţii relativiste, conform căreia semnificaţia şi interpretarea drepturilor ar putea să varieze şi universalitate lor ar fi negată în numele contextelor culturale, politice, sociale şi chiar religioase diferite. Totuşi nu trebuie să se permită ca această largă varietate de puncte de vedere să întunece faptul că nu numai că drepturile sunt universale, ci este universală şi persoana umană, subiect al acestor drepturi.

Viaţa comunităţii, atât la nivel intern cât şi internaţional, arată clar că respectarea drepturilor şi garanţiile care rezultă sunt măsuri ale binelui comun care folosesc pentru a evalua raportul dintre dreptate şi nedreptate, dezvoltare şi sărăcie, siguranţă şi conflict. Promovarea drepturilor umane rămâne strategia cea mai eficace pentru a elimina inegalităţile dintre ţări şi grupuri sociale, ca şi pentru o creştere a siguranţei. Desigur, victimele lipsurilor şi ale disperării, a căror demnitate umană este încălcată nepedepsit, devin pradă uşoară a chemării la violenţă şi pot deveni personal violatoare ale păcii. Totuşi binele comun la care drepturile umane ajută să se ajungă nu se poate realiza pur şi simplu cu aplicarea procedurilor corecte şi nici printr-un simplu echilibru între drepturi contrastante. Meritul Declaraţiei Universale este că a permis culturilor, exprimărilor juridice şi modelelor instituţionale diferite să conveargă în jurul unui nucleu fundamental de valori şi, deci, de drepturi. Însă astăzi e nevoie să se dubleze eforturile în faţa presiunilor pentru a reinterpreta fundamentele Declaraţiei şi de a compromite unitatea lor intimă, aşa încât să se faciliteze o îndepărtare de protecţia demnităţii umane pentru a satisface interese simple, adesea interese particulare. Declaraţia a fost adoptată ca şi “concepţie comună de urmărit” (preambul) şi nu poate fi aplicată pe părţi despărţite, conform tendinţelor şi alegerilor selective care pur şi simplu riscă să contrazică unitatea persoanei umane şi de aceea indivizibilitatea drepturilor umane.

Experienţa ne învaţă că adesea legalitatea prevalează asupra dreptăţii atunci când insistenţa asupra drepturilor umane face ca ele să apară rezultatul exclusiv al măsurilor legislative sau al deciziilor normative luate de diferitele agenţii ale celor care sunt la putere. Atunci când sunt prezentate doar în termeni de legalitate, drepturile riscă să devină propoziţii slabe dezlipite de dimensiunea etică şi raţională, care este fundamentul şi scopul lor. Dimpotrivă, Declaraţia Universală a întărit convingerea că respectarea drepturilor umane este înrădăcinată îndeosebi în dreptatea care nu se schimbă, pe care se bazează şi forţa obligatorie a proclamaţiilor internaţionale. Acest aspect este adesea neglijat atunci când se încearcă să se priveze drepturile de adevărata lor funcţie în numele unei perspective utilitariste meschine. Dat fiind faptul că drepturile şi respectivele obligaţii urmează în mod natural din interacţiunea umană, este uşor de uitat că ele sunt rodul unui simţ comun al dreptăţii, bazată în mod primar pe solidaritatea dintre membrii societăţii şi de aceea valabile pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele. Această intuiţie a fost exprimată încă din secolul al V-lea de Augustin de Hippona, unul din maeştri moştenirii noastre intelectuale, care a spus cu privire la acel Să nu faci altora ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie că această maximă “nu poate în nici un fel varia în funcţie de diferitele înţelegeri prezente în lume” (De doctrina christiana, III, 14). De aceea, drepturile umane trebuie să fie respectate ca expresie de dreptate şi nu pur şi simplu pentru că pot fi impuse să fie respectate prin voinţa legislatorilor.

Doamnelor şi domnilor,

În timp ce istoria continuă, apar noi situaţii şi se încearcă legarea lor de noi drepturi. Discernământul, adică acea capacitate de a distinge binele de rău, devine şi mai esenţială în contextul de exigenţe care se referă chiar la vieţile şi comportamentele persoanelor, comunităţilor şi popoarelor. Tratând tema drepturilor, dat fiind faptul că sunt implicate în ele situaţii importante şi realităţi profunde, discernământul este în acelaşi timp o virtute indispensabilă şi rodnică.

Aşadar, discernământul arată că a încredinţa în manieră exclusivă fiecărui stat, cu legile şi instituţiile sale, responsabilitatea ultimă de a veni în întâmpinarea aspiraţiilor persoanelor, comunităţilor şi popoarelor întregi poate uneori să aibă consecinţe care exclud posibilitatea unei ordini sociale care să respecte demnitatea şi drepturile persoanei. Pe de altă parte, o viziune a vieţii puternic ancorată în dimensiunea religioasă poate ajuta la obţinerea acestor scopuri, dat fiind faptul că recunoaşterea valorii transcendente a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei favorizează convertirea inimii, care duce apoi la o angajare de a opune rezistenţă violenţei, terorismului şi războiului şi de a promova dreptatea şi pacea. De asemenea, acest lucru furnizează contextul propriu pentru acel dialog interreligios pe care Naţiunile Unite sunt chemate să-l susţină, în acelaşi mod în care susţin dialogul în alte domenii ale activităţii umane. Dialogul ar trebui să fie recunoscut ca mijloc prin care diferitele componente ale societăţii pot să structureze propriul punct de vedere şi să construiască consensul în jurul adevărului referitor la valori sau obiective particulare. Este propriu pentru natura religiilor, practicate în mod liber, faptul ca să poată conduce în mod autonom la un dialog de gândire şi de viaţă. Dacă şi la acest nivel sfera religioasă este ţinută separată de acţiunea politică, rezultă mai binefaceri pentru indivizi şi pentru comunităţi. Pe de altă parte, Naţiunile Unite pot conta pe rezultatele dialogului dintre religii şi să scoată rod din disponibilitatea credincioşilor de a pune propriile experienţe în slujba binelui comun. Misiunea lor este aceea de a propune o viziune a credinţei nu în termeni de intoleranţă, de discriminare şi de conflict, ci în termeni de respectare totală a adevărului, a coexistenţei, a drepturilor şi a reconcilierii.

Desigur drepturile umane trebuie să includă dreptul de libertate religioasă, inclusiv ca expresia a unei dimensiuni care este în acelaşi timp individuală şi comunitară, o viziune care manifestă unitatea persoanei, deşi distinge clar între dimensiunea de cetăţean şi aceea de credincios. Activitatea Naţiunilor Unite în anii recenţi a asigurat ca dezbaterea politică să ofere spaţiu punctelor de vedere inspirate dintr-o viziune religioasă în toate dimensiunile sale, inclusiv cea rituală, de cult, de educaţie, de difuzare de informaţii, ca şi libertatea de a mărturisi sau de a alege o religie. De aceea este de neconceput ca nişte credincioşi să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi – credinţa lor – pentru a fi cetăţeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi. Drepturile legate de religie au nevoie ca niciodată să fie ocrotite dacă sunt considerate în conflict cu ideologia seculară prevalentă sau cu poziţiile unei majorităţi religioase de natură exclusivă. Nu se poate limita garanţia liberă a libertăţii religioase la exercitarea liberă a cultului; dimpotrivă, trebuie să aibă consideraţia justă dimensiunea publică a religiei şi deci posibilitatea credincioşilor de a face partea lor în construirea ordinii sociale. Într-adevăr, deja fac asta, de exemplu, prin implicarea lor influentă şi generoasă într-o vastă reţea de iniţiative, care merg de la universităţi, la instituţiile ştiinţifice, la şcoli, la agenţiile de îngrijiri medicale şi la organizaţiile caritative în slujba celor mai săraci şi a celor mai marginalizaţi. Refuzul de a recunoaşte contribuţia adusă societăţii care este înrădăcinată în dimensiunea religioasă şi în căutarea absolutului – prin însăşi natura sa, expresie a comuniunii dintre persoane – ar privilegia fără îndoială o abordare individualistă şi ar fragmenta unitatea persoanei.

Prezenţa mea la această adunare este un semn de stimă pentru Naţiunile Unite şi este înţeleasă ca expresie a speranţei că organizaţia poate sluji tot mai mult ca semn de unitate între state şi ca instrument de slujire pentru toată familia umană. Ea arată şi voinţa Bisericii Catolice de a oferi contribuţia care îi este proprie la construirea relaţiilor internaţionale într-un mod care să permită fiecărei persoane şi fiecărui popor să perceapă că poate face diferenţa. Biserica mai acţionează pentru realizarea acestor obiective prin activitatea internaţională a Sfântului Scaun, în mod coerent cu propria contribuţia în sfera etică şi morală şi cu activitatea liberă a propriilor credincioşi. Fără îndoială, Sfântul Scaun a avut mereu un loc în adunările naţiunilor, manifestând astfel propriul caracter specific ca subiect în domeniul internaţional. Aşa cum au confirmat recent Naţiunile Unite, Sfântul Scaun oferă astfel propria contribuţie conform dispoziţiilor legii internaţionale, ajută la definirea ei şi face referinţă la ea.

Naţiunile Unite rămân un loc privilegiat în care Biserica este angajată să aducă propria experienţă “în umanitate”, dezvoltată de-a lungul secolelor între popoare de orice rasă şi cultură, şi să o pună la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii internaţionale. Această experienţă şi activitate, menite să obţină libertatea pentru orice credincios, încearcă de asemenea să mărească protecţia oferită drepturilor persoanei. Aceste drepturi sunt bazate şi modelate pe natura transcendentă a persoanei, care permite bărbaţilor şi femeilor să parcurgă drumul lor de credinţă şi căutarea lui Dumnezeu în această lume. Recunoaşterea acestei dimensiuni trebuie întărită dacă vrem să susţinem speranţa omenirii într-o lume mai bună şi dacă vrem să creăm condiţiile pentru pace, dezvoltare, cooperare şi garanţie a drepturilor generaţiilor viitoare.

În enciclica mea recentă Spe salvi, am subliniat “că mereu noua căutare obositoare a orânduirilor drepte pentru lucrurile umane este misiunea oricărei generaţii” (nr. 25). Pentru creştini, această misiune este motivată de speranţa care provine din opera mântuitoare a lui Isus Cristos. Iată de ce Biserica este bucuroasă că e asociată la activitatea acestei ilustre organizaţii, căreia îi este încredinţată responsabilitatea de a promova pacea şi buna voinţă în toată lumea. Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru oportunitatea de astăzi de a mă adresa vouă şi promit sprijinul rugăciunilor mele pentru continuarea misiunii voastre nobile.

Înainte de a-mi lua rămas bun de la această distinsă adunare, aş vrea să adresez saluturile mele tuturor naţiunilor reprezentate aici în limbile oficiale.

[în engleză; în franceză; în spaniolă; în arabă; în chineză; în rusă]

Pace şi prosperitate cu ajutorul lui Dumnezeu!